O călătorie inițiatică în pași de dans

Duminică seară, într-o sală cu (din păcate) nu mai mult de șase spectatori, am văzut un film care mi-a transmis o enormă stare de bine: Vise în pași de dans (Tanzträume).

M-a făcut să-mi aduc aminte că, la terminarea liceului, și eu doream să fac cinematografie tocmai ca să realizez acest gen de filme documentare, care nu sînt însă cu nimic mai prejos decît cele... așa-zis artistice. Dimpotrivă (de altfel filmul a și fost premiat anul trecut la Festivalul internațional de film de la Berlin).

Regizorii Rainer Hoffman și Anne Linsel au reușit să capteze din plin sufletul unei legende a dansului modern - Pina Bausch (deși ea apare destul de puțin în film).

Acțiunea filmului se petrece la Wuppertal, unde Pina Bausch a avut ideea de a recrea spectacolul de dans modern Kontakthof, pe care-l montase pentru prima dată cu 30 de ani mai devreme. Doar că de această dată ea nu a mai folosit o trupă de dansatori profesioniști, ci adolescenți care în cea mai mare parte nu mai dansaseră niciodată - trasformînd astfel repetițiile și spectacolul într-o adevărată călătorie inițiatică pe ritmurile unei muzici când ritmate (swing, rock'n roll), când pasionale (tango etc., interpretată în limba germană, amintindu-mi oarecum de Cristian Vasile, „regele muzicii ușoare” românești din perioada interbelică).

În cadrul acestei experiențe, prieteni care erau nedespărțiți vor înțelege că există activități pentru care nu sînt la fel de buni, și că din cînd în cînd trebuie să se separe, spre binele lor. O fată slăbuță și destul de nesigură pe ea va deveni solista spectacolului, înțelegînd că frumusețea fizică poate fi și o chestiune de ținută, de postură, de mers etc. Un băiat care joacă baschet și dansează hip-hop va ajunge și el să interpreteze scene ca solist. Două fete care provin din familii care au suferit traume își vor regăsi echilibrul interior. Un băiat timid va ajunge atît de încrezător în el, încît va începe să ia notele cele mai mari tocmai la examenele orale, unde înainte se pierdea cu firea. Iar toți cei 40 de adolescenți, inițial reținuți și inhibați, se vor deschide ca niște flori, vor învăța să se miște, să vorbească, să se atingă, să comunice, să ia contact unul cu altul, să reprezinte un grup omogen în diversitatea sa enormă. Viața acestor adolescenți se va schimba în bine pentru totdeauna.

Această performanță care ține atît de dans, cît mai ales de dezvoltare personală, i se datorează unui personaj cu o aparență extrem de modestă - o femeie slabă care nu-și ascunde vîrsta, care-și poartă părul legat la spate într-o banală coadă de cal, ca o școlăriță, care e încălțată cu pantofi de alergare, și care are mereu la îndemînă un pachet de Camel – Pina Bausch. Acest personaj, practic necunoscut tuturor adolescenților care se decid să intre în acestă aventură, îmi era și mie (aproape la fel de) necunoscut. Deși o remarcasem, acum nouă ani, fără să-i știu însă numele și nici reputația, în scena Café Müller a filmului cult „Vorbește cu ea” (Hable con ella) al lui Pedro Almodovar (cum aș fi putut să nu o remarc - o femeie slabă, de circa 60 de ani, îmbrăcată într-un furou alb, dansînd ca și cum n-ar fi avut articulații, printre mese și scaune, transmițînd un sentiment de uriașă tristețe!). Acum știu că și hipnotizanta coregrafie (Masurca Fogo) din finalul filmului lui Almodovar este tot a ei. De cîte ori am văzut și revăzut această ultimă scenă, și încă nu m-am săturat de ea!

Trandafirii pe care Pina Bausch îi va da fiecăruia dinte tineri la sfîrșitul spectacolului Kontakthof din „Vise în pași de dans”, împreună cu o cîte o scurtă îmbrățișare, reprezintă pentru mine un omagiu adus acestei extraordinare femei și coregrafe, ca și cum ea ar fi cea care ar primi florile și îmbrățișările. Pentru că acest film, acest interviu, reprezintă un adio. Între timp, Pina Bausch ne-a părăsit...

Despre obscenitatea afișării bucuriei la moartea cuiva

Am urmărit cu mare interes cea de a doua audiere a lui DSK, sperând într-o corectare a situației.

A fost o secvență tipică de film american, cu o luptă dură dusă de avocatul apărării cu procuror, sub arbitrajul judecătorului.

Consider corectă decizia judecătorului bărbat. Procesul a fost readus pe un curs (mai) normal.

Cu toate acestea, imaginea de ansamblu rămâne de circ mediatic. E drept că de această dată DSK arăta mai firesc, nu (așa) hăituit ca în celelalte rânduri.

Am remarcat și faptul că screen saver-ul cu sigla Windows nu se mai plimba publicitar pe ecranul din dreptul judecătorului femeie (această observație nu are nici o legătură cu procesul propriu-zis, ci cu așa-zisa atenție la detalii pe care o asigură o justiție imparțială; este evident o observație făcută de un utilizator de Mac).

Sunt însă în continuare uimit de reflexele publicului american, care pare să urmărească cu mare plăcere și interes un linșaj public, tot așa cum a sărbătorit (la propriu, într-un mod care mi s-a părut cel puțin vulgar) uciderea lui Osama bin Laden...

Moartea cuiva (fie ea fizică sau doar intelectuală) ar trebui să fie, în opinia mea, mai degrabă un motiv de tristețe și de reculegere.

Sunt sigur că detaliile procesului lui DSK vor face să curgă fluvii de cerneală. Eu însă cred că mă voi opri aici cu comentariile.

Letea: cai vs pădure – o falsă dilemă, spune un ecologist și crescător de cai

Văd că scandalul masacrării cailor sălbăticiți de pe grindul Letea din Deltă a ajuns pe Facebook. Într-un anume fel, e bine. Într-alt fel, e rău, dacă socotesc că a durat peste un an de când, în primăvara anului 2010, canalul franco-german ARTE TV a transmis în emisiunea 360 GEO filmul lui Dan Curean, „Caii din Deltă”, în care Mugur Pop, inginer agronom, crescător de cai și membru al Asociației de Ecoturism din România, încerca să atragă atenția asupra acestui fenomen, încercând în același timp o sensibilizare a opiniei publice și autorităților române. Dar nimeni nu este profet în țara lui. Și chiar și acum, o organizație internațională, Vier Pföten (Patru lăbuțe), se ocupă de asta...

Citez din materialul pe care l-am realizat anul trecut cu Mugur Pop, despre caii din Deltă: „Scurta existență a acestei specii revenite la sălbăticie este pusă în pericol de un nou prădător: omul”. Și adaugă Pop: „Ecologiștii și oamenii de știință au stabilit că trebuie să omorâm caii ca să salvăm pădurea. Dar nu poți omorî ca să dai viață”, adaugă el!

DSK: un spectacol grotesc

Fără să cunosc detaliile afacerii Dominique Strauss-Kahn, îmi face impresia că aparițiile repetate la emisiunile de știri ale directorului Fondului Monetar Internațional cu cătușe la mâini, sau îmbrăcat cu un pardesiu peste o cămașă șifonată deschisă la gât, privind cu cearcăne la ochi și neras sala de judecată unde este audiat de o armată de oficiali îmbrăcați la patru ace, toate acestea zic, par mai degrabă secvențe de telenovelă proastă decât ceea ce ar trebui să fie un sistem judiciar modern în acțiune.

Știam că nord-americanii sunt stricți cu aspectele de hărțuire sexuală. Sau că francezii au moravurile mai lejere. Dar de aici și până a-l vedea pe un francez care este șeful economiei mondiale arestat la New York și tratat ca un bandit periculos e drum lung.

Nu cred că înțeleg ce se petrece în acest caz, și nici nu știu cine ce vrea să demonstreze cui, dar pot spune cu toată sinceritatea că, oricât de grave ar fi acuzațiile care i se aduc lui DSK, modul în care este tratat mi se pare grotesc, mai ales că în același timp, la aceleași emisiuni de știri, văd atâția așa-ziși lideri care ucid, schingiuesc, brutalizează populații întregi, dar care rămân totuși parteneri de dialog pentru comunitatea internațională...

Tango: respectul pentru ceilalți când ringul este plin

Aseară a fost înghesuială mare la Milonguita Aniversaria de la Scena. TangoBrujo împlinea 4 ani, așa încât s-au strâns toți prietenii lor. Asta a fost foarte bine pentru atmosferă. O sală de dans plină transmite mai mult sentiment, inspiră mai mult decât una goală.

Muzica, superbă! Majoritatea celor prezenți, elegant îmbrăcați. Gazdele au oferit o tratație cu tort și vin spumant.

Singura problemă au fost îmbrâncelile. Deși am încercat să dansez cu pași cât mai mici, fără figuri, fără pași în spate, în fine, cât mai atent față de celelalte perechi de pe ring, asta nu m-a scutit nici pe mine, nici pe partenerele mele, de lovituri. Asta fiindcă reciprocitatea celorlalte perechi nu a fost de rigoare. Foarte multe perechi dansau „sportiv”, complet neadaptat situației, deși în nota lor tradițională – în îmbrățișare deschisă, cu pași mari, schimbări bruște de direcție, figuri care mai de care mai complicate, picioare ridicate cât mai des și cât mai sus. Era amuzant să vezi fețele transpirate ale dansatorilor, cu priviri încrâncenate, încercând să prindă viteză cât mai mare. Am primit coate, genunchi, picioare, bodycheck-uri. La un moment dat, un cuplu ne-a îmbrâncit pe mine și pe partenera mea atât de puternic, încât ne-am înclinat aproape la patruzeci și cinci de grade. Puțin a lipsit să nu cădem. Ne-am redresat in extremis, și n-am mai putut continua, am râs amândoi îmbrățișați până la sfârșitul melodiei, ca la circ, nu ca pe un ring de dans.

Erau și multe perechi de începători, care nu respectau sensul de dans, sau care stăteau mult pe loc. De câte ori încercam să respect convenția, și să stau în spatele lor până se decideau să pornească mai departe – depășirile fiind interzise la tango - mă lovea cineva din spate, iar dacă nu mă lovea de-a dreptul, mă evita în ultima clipă, depășindu-mă, ba pe o parte, ba pe alta. Parcă aș fi fost pe una din șoselele patriei, unde, ca șofer, orice îți este permis, mai puțin respectarea legii.

Erau, ce-i drept și câteva perechi care dansau așa cum trebuie, adaptat situației, unii practic stând pe loc, dar acestea erau în minoritate. De altfel, mulți dansatori dintre cei „calmi” s-au retras când au văzut cum dansează majoritatea.

Mi-am amintit de extraodinara aglomerație de pe ringurile de dans din Buenos Aires, unde crezi că nu mai încape nici un fir de păr, dar unde toți dansează în același ritm, ca valurile unei mări, și unde nimeni nu te atinge niciodată. Oricât de neexperimentat aș fi fost eu atunci când am dansat prima oară în Buenos Aires, de câte ori mă îndreptam cu partenera direct spre o altă pereche, nefiind în stare să schimb direcția, și temându-mă că ne vom accidenta, simțeam cum „ținta” din fața mea dispare aproape miraculos, cu o delicată mișcare de rotire, sau de deplasare laterală. N-am „reușit” să ating și n-am fost atins niciodată nici măcar cu o mânecă de haină, darămite cu cotul sau piciorul!

De altfel, am auzit că dacă dansezi agresiv, la Buenos Aires ești imediat invitat afară din ring, nu mai ești lăsat să dansezi. E drept, că n-am avut ocazia să văd pe viu așa ceva, pentru că nici o pereche nu se atingea de alta, oricât ar fi fost aglomerația de mare. Respectul reciproc era total. Nimeni nu brusca pe nimeni, nu întrerupea clipele de intensă plăcere provocate de dans. Dacă era nevoie, ca să nu-i incomodeze pe ceilalți, fiecare pereche dansa practic pe loc tot dansul. La noi așa ceva n-ar fi posibil, pe de o parte pentru că fiecare pereche dorește să-și etaleze toate cunoștințele, și să facă „balet” ca și cum ar fi singură pe ring, iar pe de alta pentru nu se găsește nici un organizator care să facă ordine. E drept că dacă totuși s-ar găsi cineva care să-i dea afară pe cei care dansează fără respect pentru ceilalți, ringul de dans ar rămâne probabil gol.