O încântare - Real Beer, un adevărat magazin de beri

Berile pe care le-am testat în ultimele zile mi-au adus aminte de pasiunea pentru bere a bunicului meu, și de cum mă scotea câteodată cu el în oraș la o terasă. El bea bere blondă, dar mie-mi comanda întotdeauna porter, o bere neagră, cremoasă, consistentă, parfumată, gustoasă, dulce-amăruie, cum nu se mai produce de mult la noi în țară. Eu beam doar câteva înghițituri, pentru că eram prea mic ca să pot bea cu adevărat alcool, dar îmi amintesc că culoarea, aroma, gustul acestei beri mă fascinau. Mă impresiona și felul cum era îmbuteliată, în niște sticle speciale, mai plinuțe jos, și cu gât lung și subțire, complet diferite de sticlele obișnuite de bere. Am regăsit-o de curând, cu încântare (în varianta London Porter - poate cel mai bun porter din lume), la Real Beer, un magazin din București pe care-l recomand cu căldură. În afara berilor englezești (ale, stout, porter), pe care le găsesc într-adevăr spectaculoase, Real Beer are beri din toate țările cu tradiție în producerea acestei băuturi: (în ordine alfabetică) Belgia, Cehia, Germania, Scoția, SUA, Țările de Jos (poate am uitat o țară sau două, dar las cititorilor plăcerea de a le descoperi cu ocazia primei vizite pe care o vor face la magazin - de fapt poate fi și o vizită virtuală, pentru că Real Beer are și website și pagină de Facebook). Să nu uit: la Real Beer se poate cumpăra și acel nec plus ultra al berilor, Fuller's Vintage Ale, o bere în ediție limitată, maturată în sticle numerotate individual. „Recolta” cea mai veche este din anul 2000. Enjoy responsibly!

„Ne făceam că plouă. Și ploua. Neîntrerupt” - un minunat spectacol, de o tristețe tandră

„Ne făceam că plouă. Și ploua. Neîntrerupt” este un spectacol de și cu Laura Maria Ilea, după un text de Matei Florian. Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu e cunoscut pentru montări spectaculoase cu zeci de actori și scenografii fastuoase (vezi „Faust” în regia lui Silviu Purcărete), dar nici acest monolog jucat într-un decor minimalist nu este mai prejos ca realizare artistică. Laura Maria Ilea este atât de convingătoare în rol încât sunt convins că a pus mult din propria ei experiență în piesă. De una singură (deși există și un EL, care apare fugitiv când și când, fără a spune însă ceva), Laura Maria Ilea reușește să țină treaz interesul publicului timp de peste o oră. Este cu atât mai meritoriu pentru acest one-woman show, cu cât textul pe care se bazează este foarte trist. Dar în același timp și foarte tandru. Fără să fie perfect (textul are unele mici eterogenități, iar câte o scenă mai face mici concesii publicului, poate în ideea de a-i descreți puțin fruntea), eu cred că spectacolul e minunat. L-aș revedea oricând. Bravo Laura Maria Ilea!

Diaz: Don't Clean Up This Blood, sau au și italienii „minerii” lor

Diaz: Don't Clean Up This Blood de Daniele Vicari (Italia-România-Franța, 2012) e o docudramă cu scene de o violență extremă. Deși filmul descrie asaltul efectuat cu sânge rece de poliție, la Genova, asupra unei școli unde dormeau participanți la întâlnirea G8 din anul 2001, mie mi s-a părut că-i văd pe mineri ciomăgindu-i pe „golanii” din Piața Universității - studenți, intelectuali, și în general pe oricine arăta altfel ca ei (bărbați cu barbă, femei cu fuste scurte, oameni care purtau ochelari... vezi cele două Românii despre care vorbește Lucian Boia în „România, țară de frontieră a Europei”). Ca și la noi, și în Italia vinovații au scăpat nepedepsiți... Filmul, premiat la Berlin anul acesta, este foarte bun, deși pe alocuri mai are și mici imperfecțiuni.

Holy motors - un ciudat sci-fi urban

N-am mai văzut de mult un film așa ciudat ca Holy motors de Leos Carax (Franța, 2012). Nu prea sunt sigur că l-am înțeles, dar mi-a plăcut. Absolut remarcabile deghizările pesonajului principal, Monsieur Oscar. Există în film secvențe care pot face în mod explicabil unele doamne mai în vârstă să părăsească sala de cinema - vezi scena în care monstrul chior se dezbracă și se culcă cu capul în poale fotomodelului răpit, arătându-și timp de mai multe secunde penisul în erecție. Interesantă intercalarea secvenței de music-hall cu Kylie Minogue. Surprinzător finalul. Un film decadent, un sci-fi urban francez cu puternice influențe anglo-saxone - între care personajul limuzină, care traversează filmul de la un capăt la altul.

Hasta la vista - cu dragoste, sensibilitate și umor despre viața sentimentală și sexuală a persoanelor cu dizabilități!

Hasta la vista e un film belgian, realizat de Geoffrey Enthoven în 2011. Trei tineri cu grave dizabilități fug de părinții prea grijulii, și de rutina de acasă, pentru a se duce la un bordel din Spania unde doresc să-și piardă virginitatea. Sunt însoțiți de o infirmieră supraponderală care are propriile ei idei despre cum trebuie să se desfășoare călătoria. Filmul abundă în răsturnări de situație, fără a intra nici o clipă în schematism. Finalul este fericit și trist în același timp. Ce m-a frapat însă cel mai mult la Hasta la vista este nu atât realizarea de excepție sub toate aspectele cinematografice, cât abordarea pe cât de sensibilă pe atât de serioasă a unui subiect delicat - viața, nevoile și sentimentele persoanelor cu dizabilități. Practic în România nici nu-ți poți da seama de existența unor astfel de persoane, pentru că trotuarele sau trecerile de pietoni sunt complet impracticabile pentru persoane în cărucioare sau pentru nevăzători, astfel încât aceștia nici n-ar putea ieși din casă... Dar să revin la film. Actorii sunt excepționali, simți efectiv bolile de care suferă personajele lor, ceea ce nu le face mai respingătoare, ci doar mai umane. Unele imagini aflate sub influența lui Pieter Bruegel cel Bătrân sunt realmente antologice. Amestecul de neerlandeză, franceză, engleză și spaniolă în care este vorbit filmul are și el partea lui de importanță. Dar cel mai mult impresionează delicatețea cu care e tratat acest subiect tabú în lumea românească - viața sentimentală și sexuală a persoanelor cu dizabilități. Hasta la vista este o experiență complexă, pe care o recomand fără ezitare!