Am
descoperit abia acum „Istorie și mit în conștiința românească”
- o carte scrisă în anul 1997 (și reeditată în 2010) de
istoricul Lucian Boia, un autor despre a cărui operă am aflat de
numai câțiva ani, și ale cărui cărți mă încântă pe măsură
ce le citesc.
La
Boia am găsit confirmarea argumentată științific a unei idei care
mi s-a cristalizat și mie în timp, în mod mai degrabă empiric, și
anume că adevărata istorie a românilor (originea, aria de
etnogeneză, crearea structurilor statale, influențele externe,
raportul Orient-Occident în cultură etc.) urmează a fi scrisă
cândva, ea nefiind încă cu adevărat cunoscută (sau dacă este
cunoscută, atunci nu este recunoscută).
Ce
numim acum istorie este de fapt o succesiune de interpretări
istorice, adesea contradictorii, menite să sprijine un scop politic
sau altul, uneori justificat prin imperative naționale de ordin
superior (emanciparea românilor din Transilvania austro-ungară,
unirea Principatelor, independența față de Imperiul Otoman, Marea
Unire), dar niciodată obiective (uneori sunt chiar halucinante, însă
chiar și atunci când sunt absolut corecte, nu sunt niciodată
complete).
Potrivit
lui Boia, mesajul istoric, ca orice mesaj, urmărește „ceva”
(„proiecte diferite, istorii diferite”, zice Boia).
Am
înțeles astfel de ce originea poporului român este prezentată în
funcție de autor ca fiind fie exclusiv romană (Școala ardeleană),
fie exclusiv dacică (istoriografia comunistă naționalistă),
trecându-se desigur și prin variante daco-romane intermediare.
Sau
de ce interpretările legate de faptele unor domnitori ca Ștefan cel
Mare sau Mihai Viteazul evoluează de-alungul timpului între minime
și maxime istorice.
Sau
cum istoriografia comunistă a făcut în numai câteva decenii un
viraj de 180 de grade, dinspre internaționalismul proletar al
perioadei de început, spre contrariul său absolut, un naționalism
dinastic (Ceaușescu ajungând urmașul peste milenii al regilor
daci, un fel de super monarh republican).
Fiind
conștient de lunga serie de încercări de „intoxicare prin
istorie”, Boia propune cititorilor săi soluția „decodării”
mesajului istoric.
Modelul
de istorie pe care pare să-l aprecieze Boia cel mai mult este cel
junimist (a cărui sursă de inspirație o reprezintă școala
germană de istorie). „Paradigma junimistă: detașarea de istorie”
reprezintă abordarea obiectivă a istoriei, „debarasată de
presiunea politicului și ideologicului”. Un demers care „nu a
reușit să evacueze mitologia din discursul despre trecut”,
deoarece mitologia, acest „splendid edificiu imaginar”, a fost
susținută de mari figuri ale culturii românești din secolul al
XIX-lea – academicienii Hasdeu și Densușianu, ba chiar și de
Eminescu - impunându-se astfel în imaginarul colectiv românesc în
dauna istoriei obiective.
Vorbind
despre mit, Boia spune că el coexistă cu istoria, dar nu trebuie
confundat cu ea. „Nu se pune problema renunțării la miturile
fondatoare, dar problema dedramatizării și depolitizării lor
trebuie pusă”, susține Boia. Această problemă este suficient de
complicată pentru a nu mai putea fi tratată în „sentințe
categorice și fără apel”. Și tot el adaugă: „Mitologia
funcționează într-un registru de contraste; singura manieră de a
o atenua este o istorie de nuanțe”. Se va putea depăși astfel
stadiul „de a forma patrioți”, și se va putea ajunge la cel de
a forma „oameni capabili de a judeca independent lumea și
evenimentele”.
Un
astfel de demers va ajuta la integrarea europeană a României,
deoarece, spune Boia, „este clar că Europa în care vrem să ne
integrăm nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe
depășirea acestor stări de spirit”.
Volumul
are o calitate evidentă, critica discursului istoric și
inevitabilei sale încărcături ideologice și mitologice. Singura
sa posibilă slăbiciune constă în faptul, recunoscut de însuși
autor în încheiere, că nu și-a propus identificarea
unor soluții alternative, susceptibile de a fi mai „adevărate”
decât cele luate în discuție, chiar dacă „pus în fața unor
fabulații sau deformări extreme”, Boia mărturisește că a
„simțit nevoia precizării propriului punct de vedere”. Rămâne
ca soluțiile adevărate să fie cândva identificate pe baza metodei
discursive propuse de Boia.
„Istorie
și mit în conștiința românească”, Lucian Boia - București,
Humanitas 1997, 2010