Un spectacol de teatru bun va rămâne întotdeauna o experiență interesantă. Nu mai fusesem de ceva vreme la teatru, așa încât atunci când am primit propunerea să merg la Metropolis să văd „Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett, nu știam la ce să mă aștept.
Speranțele nu mi-au fost însă înșelate.
Primul lucru pe care l-am remarcat încă din fața teatrului a fost diferența dintre cei care veneau la spectacol și ceilalți trecători. Deși vremea când lumea se îmbrăca elegant pentru teatru a cam trecut, și în plus era vară, astfel încât lumea era îmbrăcată lejer, am remarcat totuși o anumită ținută chiar și la cei îmbrăcați sport. De asemenea, atât cei care așteptau în fața teatrului, cât și cei care cumpărau bilete de la casa de deasupra scărilor sau cei care merseseră la cafeneaua de la balcon păstrau cu toții o anumită rezervă în ton, nimeni nu vorbea tare sau repezit. N-am remarcat pe nimeni împopoțonat, nici parfumat excesiv. Numai aceste detalii, și au fost suficiente ca să mă facă să mă simt ajuns într-un loc deosebit.
Mai fusesem de vreo două ori la Metropolis, dar chiar și așa am fost din nou surprins de unele mici stridențe decorative. Printre ele, roșul agresiv al podelei, și ușierul, sau ce era el, cu livrea și joben de la intrare. Presupun că decorația interioară a trebuit însă să țină cont de modificările făcute înainte să redevină teatru, pe vremea când își pierduse statutul de casă de cultură și fusese transformat în club de noapte. Cert este că alte decorații, cum ar fi fierul forjat al scărilor, sunt încă intacte, și dau un aer de confort elegant acestui teatru. Amenajările interioare sunt un amestec eterogen de vechi și modern, ca podeaua de sticlă de deasupra scărilor, pe care stă o canapea confortabilă.
Sala este cochetă, fotoliile sunt noi, largi și confortabile, scena se vede destul de bine din orice punct al sălii.
Spectatorii erau oameni de toate vârstele. Le-am remarcat în sală pe două dintre actrițele noastre de marcă (una dintre ele mă amuzase pe hol prin felul naiv, copilăros în care, stând cu un picior sub ea pe o canapea, a deschis o cutie cu salată, a luat o înghițitură cu o furculiță de plastic, după care a închis cutia și și-a văzut de treabă fără să se sinchisească de ceilalți, ca și cum ar fi fost la o repetiție, ceea ce și cred că era pentru ea).
Spectacolul a început cu o lungă scenă fără cuvinte, cu un personaj, Clov (îi menționez numele fiindcă este singurul personaj „pozitiv” al piesei), mișcându-se încoace și încolo într-un mod în același timp rutinier și dezordonat. Pe acest fond au sunat câteva telefoane mobile, până când cred că toți spectatorii au înțeles că trebuie să-și închidă telefoanele.
Ce cred eu că n-au înțeles totuși unii spectatori este că spectacolul nu era o comedie. Ei veniseră însă să se distreze după o săptămână de muncă, așa încât râdeau de oricâte ori li se părea ceva caraghios. Cel mai straniu mi se părea râsul doamnei tinere care venise pe locul gol de lângă mine când fusese ridicată, după începerea spectacolului, de o pereche care avea probabil locuri acolo unde se așezase ea la început. Această doamnă avea un râs puternic, aproape isteric, care părea forțat, ca și cum s-ar fi străduit să râdă, ca să se vadă cât de mult apreciază ea spectacolul, cât de bine se simte.
Inițial mi s-a părut monstruoasă, și m-am gândit să o atenționez, dar apoi am considerat că trebuie să mă stăpânesc, fiindcă poate ea vede în spectacol ceva ce eu nu pot să văd. E drept că nici restul spectatorilor, cu câteva excepții, nu vedeau nimic comic. În mod interesant însă, selecția naturală și-a făcut treaba. Spectatorii care râdeau fie au plecat mai devreme sau mai târziu, oricum înainte de sfârșitul spectacolului (unii chiar deranjând puțin lumea prin fața cărora treceau, dar mai puțin decât dacă ar fi continuat să râdă), fie au tăcut. Doamna de lângă mine n-a plecat. A rezistat stoic până la sfârșit, râzând din ce în ce mai rar, apoi deloc. Când s-a aprins lumina, și i-am văzut fața transfigurată, cum cred că era și a mea, mi-am dat seama că supărarea îmi trecuse de mult, ba chiar îi eram într-un fel recunoscător că a stat până la sfârșit.
Ca pe toți spectatorii, și pe mine piesa lui Beckett m-a impresionat profund. M-am să comentez acum nimic altceva decât că acest sfârșit de partidă (cu tot absurdul și decrepitudinea scoase în evidență de autor și de regizor, un Alexandru Tocilescu de zile mari) are totuși și mica lui portiță de speranță, de optimism. Felicitări actorilor, în special unui Răzvan Vasilescu absolut formidabil, dar nici Mihai Constantin, sau chiar Ion Besoiu și Irina Petrescu, care au totuși roluri de mai mică anvergură, nu sunt mai prejos!
În final, nu pot decât să recomand „Sfârșit de partidă”, o piesă care m-a lăsat fără grai o bucată de vreme după ce s-a terminat, și care mi-a dat de gândit pentru ceva vreme de acum încolo...
PS Înainte de spectacol nu-mi propusesem asta, dar am simțit că reprezentația trebuie sărbătorită cu un pahar de vin roșu și o bucată de brânză bună, ceea ce am și făcut, în compania unor prieteni. Am mai simțit și nevoia de ceva dulce...
