joi, 29 septembrie 2011

„Dansați, dansați, altfel suntem pierduți”


Nu pot spune că Pina lui Wim Wenders a fost chiar o dezamăgire, dar nici nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Sau poate că cer eu prea mult de la Wenders după ce de curând am văzut Tanzträume (Viața în pași de dans), cu aceeși Pina, de doi regizori necunoscuți (necunoscuți mie vreau să spun)?

Să fie din cauză că n-am văzut filmul în 3D, pierzând chiar esențialul (deși mă îndoiesc)? Nici lipsa spectatorilor (circa o duzină de spectatori - e drept, într-o luni seara) n-a fost în măsură să mă incite.

În ansamblu, un film documentar bun, deși fără poveste - spre deosebire de documentarul Tanzträume a cărui poveste este realmente extrem de captivantă (sau poate n-am prins eu povestea lui Wenders?) - cu câteva momente deosebit de emoționate (datorate mai degrabă coregrafiei Pinei sau emoției celor intervievați), dar și cu unele lungimi care m-au făcut să mă foiesc de vreo două ori pe scaun... Imaginea, de la care așteptam minuni, a fost doar corectă, nimic deosebit...

Am apreciat însă enorm ideea regizorului de a folosi limba fiecărui dansator la interviuri (franceză, engleză, germană, japoneză, rusă, diverse feluri de spaniolă, precum și o limbă slavă pe care n-am identificat-o). Acest amănunt n-a fost gratuit, ci a subliniat personalitatea fiecărui dansator – un lucru la care Pina ținea enorm, până acolo încât nu le dădea colaboratorilor decât instrucțiuni lapidare („Fragilitatea este forța ta!”), pe care fiecare trebuia să le interpreteze cum putea (o altă indicație interesantă era să-ți dai frâu liber imaginației, să redevii copil, să reîncepi să faci nebunii).

Mesajul esențial propagat de Pina, dacă am înțeles eu bine, este „Fii tu însuți/însăți!”, un mesaj oarecum surprinzător venind din partea unui director de teatru care nu le spune colaboratorilor ce sau cum să facă, ci și-i alege tocmai în așa fel încât să nu fie nevoită să le spună prea mult.

De altfel, alegerea dansatorilor, destul de interesantă. De toate vârstele, formele și culorile, unii pot fi considerați nepotriviți după standardele clasice, dar nu după ale Pinei. Interesant amestecul de vârste, modul natural în care arată dansatorii, femeile îmbrăcate adesea doar într-un furou, bărbații uneori în costume de stradă, dar... în picioarele goale.

Deși există un fir roșu, conducător în toate coregrafiile Pinei, rezultatul dansului fiecăruia mi s-a părut uneori eterogen (deși acesta poate foarte bine fi și un efect căutat). Singura din trupă care mi s-a părut mereu egală cu ea însăși, și mereu grațioasă, fragilă, delicată în simplitatea sa ostentativă - este chiar Pina, indiferent de epoca în care a fost filmată.

O altă idee fundamentală, dar nu așa evidentă, asupra căruia filmul mi-a atras atenția este că Pina își învăța colaboratorii să se întrebe: Ce căutăm?” - pentru că viața (coregrafia) Pinei este o continuă căutare.

Între multele melodii interesante din film, și una intrepretată de... Maria Tănase.

Coregrafia Pinei devine însă cu adevărat intensă și pe gustul meu atunci când este realizată pe melodioasa muzică hispanică, pe ritmatul și coloratul swing american post-belic și mai ales, da, mai ales pe sentimentalele tango-uri germane de dinainte de război (le ascult și acum în gând, și mi se face pielea de găină)... 

De fapt însă, un singur lucru contează cu adevărat: Pina lui Wenders mă face să o iubesc tot mai mult pe marea dansatoare, coregrafă și pedagogă care a fost Philippina (Pina) Bausch.

luni, 26 septembrie 2011

Despre Roșia Montană în Piața Romană



Treceam azi prin Piața Romană când un tânăr cu o hârtie și un pix se apropie de mine: Doriți să semnați împotriva proiectului Roșia Montană? M-am gândit: De ce nu, în definitiv poate că e momentul să iau și eu o poziție mai angajată. Timpul de gândire pe care mi l-am acordat a fost însă sesizat de tânăr, care a devenit brusc mustrător: Doar nu sunteți pentru proiect? A fost suficient ca să mă răzgândesc: Nu, mulțumesc, nu sunt nici pentru nici contra.

Mi-am văzut de drum sub privirile dezaprobatoare ale tânărului ecologist. Trebuie să recunosc că deși mi s-a părut frumos că există cineva care se ostenește să strângă semnături pentru un scop ecologic, m-a deranjat insistența (agresivitatea) cu care acest lucru era făcut.

Sigur că și eu l-am derutat pe militantul ecologist. Așa cum arătam, îmbrăcat cu pantaloni scurți, cu pantofi de munte și cu un rucsac în spate, păream candidatul ideal pentru a semna fără ezitare un protest ecologist. Faptul că mi-am permis să gândesc a fost însă considerat periculos (asta-mi aduce aminte de „Ești cu noi sau ești împotriva noastră” din anii comunismului). Evident că nu era locul în care să încep să explic că pe de o parte de când practic jurnalismul evit să iau partea cuiva, ca să-mi pot păstra cât mai intactă obiectivitatea, iar pe de altă parte că expertiza mea geologică (atâta câtă este) îmi spune că la Roșia Montană (ca și în celelalte mine de aur, argint și sulfuri polimetalice abandonate - cu halde descoperite care distrug peisajul, și cu ape acide de mină care otrăvesc râurile) lucrurile stau atât de prost din punct de vedere ecologic încât dacă proiectul propus de RMGC nu e soluția, în schimb nici lipsa oricărui proiect nu este o soluție!

M-aș bucura să găsesc zilele viitoare în Piața Romană pe cineva care să-mi ceară să semnez nu contra unui proiect prost, ci pentru un proiect bun la Roșia Montană...

O briză proaspătă dinspre Pacific: Sauvignon Blanc 2008 Orchard View


Ce-aș putea spune despre Sauvignon Blanc-ul 2008 Orchard View One World de Chile?

De fapt, destul de multe, deși inițial am crezut că este doar un vin ieftin, cu dop înșurubat și un design minimalist, cumpărat de la Halewood la ofertă, bun cel mult pentru gătit.

Cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, l-am deschis când am testat o bucată de somon de la Megaimage (apropo, somonul a fost bun).

Vinul pur și simplu m-a surprins. Nu numai că s-a așezat elegant pe pereții paharului, ci m-a încântat cu un buchet realmente extraordinar. L-am tot adulmecat minute în șir fără să mă satur. Un parfum intens de citrice, mult mai colorat și acid decât m-aș fi așteptat de la un Sauvignon, mai ales la acest preț. Desigur că gustul n-a fost la același nivel, dar deja eram dispus la aproape orice compromis (deși nu este cazul). Chiar dacă e un vin fără pretenții, e totuși foarte corect, ceea ce nu se poate spune despre alte vinuri albe mult mai scumpe.

În plus, un lucru este cert: o dată are dreptate și echipa de marketing care a compus textul de pe etichetă: „A fresh breeze blows in from the Pacific, stirring the scent of the blossom in the orchards”!

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Seară de balet la Operă



Seară de balet la Operă, la Festivalul George Enescu. Opera arată bine (pe dinăuntru, pentru că pe afară se repară drumul, și totul e cu fundul în sus...). Baletul, așa și-așa, deși mă așteptam ca piesele din repertoriul Balanchine și Kylián să fie de excepție.

Balanchine – Vals fantezie și Serenadă, balete în stil neoclasic. Multă tehnică, ceva mai puțin sentiment. Nu știu dacă muzica, coregrafia sau interpretarea, sau toate la un loc au fost problema. Cert este că nici aplauzele publicului la sfârșitul fiecărei mișcări n-au fost de ajutor. Am remarcat însă o dansatoare minionă, cu figură asiatică (japoneză?) care părea să iasă în evidență printr-o interpretare mai „emoțională”. În trupă, multe alte balerine cu busturi ceva mai planturoase decât s-ar potrivi la acest tip de dans. Unul dintre interpreții masculini, de fapt chiar un solist, o mare dezamăgire (plecând de la picioarele în x, nici restul n-a fost mult mai bine, au fost momente când mă simțeam eu prost pentru că-l privesc...).

În pauză am văzut piesele expuse de Artmark pentru două licitații care se vor desfășura curând: România regală, și Impresionism și postimpresionism românesc. Între piesele de la România regală, unele chiar interesante – și nu mă refer aici la tablourile lui Grigorescu, estimate la 120.000 – 200.000 de euro.

După pauză, Falling Angels a lui Kylián. Noroc că n-a avut decât interprete feminine! Un balet modern, pe ritm de tobe, cu jocuri de lumini și umbre. Mult mai interesant decât prima parte, captivant chiar. Și interpretele păreau mai prinse în „joc”. Aceeași (altă?) figură asiatică care s-a remarcat (de fapt au fost mai multe, dar una singură a ieșit cu adevărat în evidență, după părerea mea). Apropo de figuri asiatice - costumele negre de sport gen bustieră cu pantalon scurt au pus în evidență corpurile (în special picioarele) balerinelor (dansatoarelor). Una dintre dansatoarele românce avea niște picioare care m-au fascinat (mai ales în timpul aplauzelor, când am putut să le privesc mai atent). Am remarcat încă o dată, cu această ocazie, ce diferită este conformația japonezelor de a româncelor. Picioarele japonezelor scurt scurte și îndesate, uneori chiar crăcănate - arată ciudat când stau, dar cât de frumos se mișcă!

Falling Angels s-a terminat parcă prea repede. Aplauzele publicului au fost puternice, semn că toată lumea a simțit diferența față de prima parte. Ca să nu spun că nimeni nu mai vroia să plece, toți așteptau încă ceva. Dar lucrurile bune se consumă cu moderație, nu-i așa?

joi, 8 septembrie 2011

Midnight in Paris, miezul nopții la București



Aveam de lucru, așa încât am ezitat până în ultima clipă dacă să mă duc sau nu la Midnight in Paris, cel mai nou film al lui Woody Allen. Când m-am hotărât să merg totuși, m-am temut să nu fie prea târziu, și să nu mai găsesc bilete. A fost cât pe ce. De mult n-am mai văzut așa coadă la Cinema Studio! Într-un fel, asta m-a mobilizat, mi-am spus că dacă alții sunt dispuși să stea la coadă, de ce n-aș face-o și eu. La ora începerii filmului stătusem deja un sfert de oră la coadă și mai aveam de stat încă o dată pe atât. N-aveam însă de gând să pierd începutul. Circula însă un zvon, care s-a confirmat, și anume că filmul nu va începe până nu apucă toți să cumpere bilete. Am intrat în sală cu sufletul la gură, am căutat un loc liber dintre puținele care mai rămăseseră, și imediat ce m-am așezat, filmul a început.

Mi-a plăcut felul cum reacționa, sau mai bine zis cum participa publicul la film. Evident, mi-a plăcut și filmul. Dialoguri vioaie, aparatul de filmat alert, muzică bună cu mult clarinet – într-un cuvânt, l-am recunoscut pe Woody Allen. Dar cred că nu numai mie mi-a plăcut filmul. M-am uitat cu atenție la fețele spectatorilor înainte de ieșire. Toate zâmbitoare, prietenoase. Parcă aș fi fost la o milonga din cele mai reușite. Continuarea firească a serii a fost practica de tango de două etaje mai sus. Aveam de gând să las o datorie de 5 lei pe care-o aveam de ultima dată, cu câteva săptămâni în urmă, când am plecat fără să plătesc, nu mai țin minte de ce, poate pentru că am uitat, sau poate că atunci venisem fără bani la mine. Dar n-aveam de gând să dansez, vroiam să revin acasă să mai lucrez, de altfel nici nu-mi adusesem pantofii de dans. Am dat însă peste o prietenă pe care n-am mai văzut-o de aproape o jumătate de an – între timp a avut un bebeluș. Se pregătea să plece. Ce coincidență m-am gândit la tine astăzi, da și eu dansăm?, absolut dar doar un dans pentru că nu mi-am adus pantofii și o să-mi fie greu în ghete, perfect, și oricum trebuie să mă întorc devreme acasă am de lucru, și eu trebuie să ajung repede acasă a sunat mama după mine și mi-a spus să mă grăbesc că nu mai poate sta cu bebele, știi ce film frumos am văzut mai devreme ultimul Woody Allen, merită văzut? trebuie văzut o să-ți facă mare plăcere. Am dansat un dans, apoi încă unul și încă multe altele. La un moment dat, una din fetele de la tango a fost sărbătorită. Mi-am pierdut partenera care s-a dus să bea apă iar pe drumul de întoarcere a fost invitată de un băiat. Am invitat și eu o altă fată. Știi ce film am văzut mai devreme? nu, cel mai nou Woody Allen, și cum a fost? minunat trebuie neapărat să-l vezi o să te binedispună. Și apoi altă parteneră. Știi ce film rulează jos, ultimul Woody Allen, da? trebuie să-l vezi e minunat... Și tot așa până după miezul nopții.