À l'origine d'un cri, de Robin Aubert - o capodoperă!

  De mult n-am mai văzut un film atât de bun ca À l'origine d'un cri (Canada, 2010), scris și regizat de Robin Aubert. Filmul explorează tema raportului tată-fiu într-o notă personală, plecând de la experiența lui Aubert (poemul citit de fiul muncitor la o fabrică de hârtie igienică la înmormântarea bunicului este cuvând cu cuvânt ceea ce a citit el la moartea bunicului său; alte scene sunt imaginate). Realizatorul, prezent la proiecția de astă seară de la cinema Studio (în cadrul seriei Tapis rouge au cinéma québécois), a spus că a făcut filmul pentru a se elibera de povara care-l apăsa, și pentru a-și putea continua celelalte proiecte, pe care la un moment dat a simțit că trebuie să le oprească ca să scrie acest scenariu și să regizeze acest film. A obținut, în opinia mea, o capodoperă, în care vorbește într-un mod complet dezinhibat despre inhibiții. Aubert prezintă natural o serie continuă de grozăvii care se petrec probabil în multe familii, realizând un film mai mult decât emoționant, în același timp extrem de dur și nemăsurat de tandru. Filmul include abuz asupra minorilor, băutură, sex ocazional, sticle în cap, dezgropări de morți, fetișism și încă altele. Dar ceea ce-l diferențiază de altele este o infinită tandrețe, iubirea cu care fiul își acoperă tatăl pe care-l urăște, iubirea ireală a tatălui pentru soția moartă, Iubirea cu majusculă. 115 minute de cinematografie la superlativ, care trec parcă într-o clipă. Sunt ani de când n-am mai văzut așa ceva!

„După dealuri” - o radiografie a segmentului medieval al României zilelor noastre

„După dealuri”, de Cristian Mungiu, mi s-a părut a fi o radiografie incomodă a unui segment cu reflexe medievale din România zilelor noastre, dar și o poveste de iubire și de sacrificiu în care nimic nu este ce pare a fi la prima vedere.

În lumea celor ce trăiesc în grave lipsuri materiale, biserica nu este sfințită, Salvarea nu are mașini, spitalele trimit acasă bolnavii pentru că nu-i pot trata, și nici chiar procurorii nu pot fi găsiți la timp.

Deși povestea se dezvoltă liniar, jurnalistic (Tatiana Niculescu Bran, autoarea romanului care a inspirat scenariul dispune de extraodinara experiență de obiectivitate a BBC-ului), tocmai atunci când conflictul dintre modern și tradițional pare să fi fost definitiv tranșat în favoarea tradiționalului apare acel mic semn de răzvrătire tardiv, dar necesar.

Consider că realizarea tehnică a peliculei (în stil de ciné-vérité) este ireproșabilă. Regia este atât de bună încât practic nu se simte. La fel, jocul actorilor, care practic își trăiesc rolurile, nu le joacă (privirile posedate ale unora dintre călugărițe continuă să mă urmărească și acum). Remarc de asemenea scenografia, care este atât de autentică încât totul este exact atât de eclectic cât să descrie ireproșabil acest segment al societății românești.

Fără să fie genul meu preferat de film, consider că „După dealuri” este o peliculă remarcabilă, pe care o recomand fără rezerve oricui caută altceva decât simplu divertisment la cinema.