Când convențiile mic burgheze (pariziene) întâlnesc pofta nestăpânită de viață a emigranților săraci (iberici)

Les Femmes du 6e étage (Franța, 2011) e un film multipremiat, care merită văzut pentru optimismul său contagios. Viziunea delicată, chiar caldă, a regizorului și scenaristului Philippe Le Guay a făcut ca din ciocnirea dintre morga și convențiile mic burgheze cu energia și pofta de viață nestăpânită a emigranților săraci, totul văzut ca o confruntare franco-iberică, să rezulte un film multipremiat. De urmărit unele din actrițele preferate ale lui Almodovar. Jos pălăria pentru imaginea caldă a lui Jean-Claude Larrieu!

Poupoupidou

Cu toate că e un film polițist, Poupoupidou (Franța 2011) în regia lui Gérald Hustache-Mathieu, mi-a plăcut. Are șarm, umor, e sentimental și auto-ironic. Mi-a adus aminte de celebra serie de romane San-Antonio a lui Frédéric Dard. Recomand.

O comedie tristă, delicată, despre amurgul vieții, prietenie și solidaritate

  „Hai să trăim toți împreună” (Et si on vivait tous ensemble? - Franța, 2012) este o comedie tristă (scrisă și regizată de Stéphane Robelin), la care am plâns mai mult decât am râs. E un film delicat despre amurgul vieții, iubire, prietenie și solidaritate, prezentate din perspectivă franceză. Cheia este dată de o replică a personajului cel mai optimist și tragic în același timp (jucat de Jane Fonda, dezinvoltă în franceză) - suntem prevăzători cu tot felul de lucruri, ne asigurăm casa, mașina, viața, dar nu ne gândim că vom îmbătrâni... Există și un personaj puțin caricatural (jucat de Claude Rich, actorul principal al minunatei ecranizări franco-române „Mona, l'étoile sans nom” a lui Henri Colpi, din 1965, după „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian) cu care simt că semăn în unele privințe - tango, fotografie, admirația pentru sexul frumos. Oarecum în afara filmului propriu-zis, dar destul de intrinsec legat de el, ceea ce regret cu adevărat este traducerea plină de erori. Utilizarea abuzivă a persoanei a 2-a singular „tu” bruschează nepermis limbajul delicat în care chiar și soții folosesc între ei „dumneavoastră sau dumneata”. Iar traducerea lui „50” prin... „15”, când vine vorba despre un copil, mi se pare că elimină complet orice urmă de umor. Dar nu traducerea ar trebui să împiedice vizionarea acestui film, pe care-l recomand fără nici o ezitare. Am ieșit din sală cu lacrimi în ochi, dar și cu dorința de a deschide o sticlă de vin bun francez, pentru a închina un pahar, nu înainte de a vărsa o picătură pe jos, în memoria acelora care s-au dus, și cu care nu voi mai apuca să trăiesc împreună la bătrânețe. Cei la care acest film m-a făcut să mă gândesc.