Despre obscenitatea afișării bucuriei la moartea cuiva

Am urmărit cu mare interes cea de a doua audiere a lui DSK, sperând într-o corectare a situației.

A fost o secvență tipică de film american, cu o luptă dură dusă de avocatul apărării cu procuror, sub arbitrajul judecătorului.

Consider corectă decizia judecătorului bărbat. Procesul a fost readus pe un curs (mai) normal.

Cu toate acestea, imaginea de ansamblu rămâne de circ mediatic. E drept că de această dată DSK arăta mai firesc, nu (așa) hăituit ca în celelalte rânduri.

Am remarcat și faptul că screen saver-ul cu sigla Windows nu se mai plimba publicitar pe ecranul din dreptul judecătorului femeie (această observație nu are nici o legătură cu procesul propriu-zis, ci cu așa-zisa atenție la detalii pe care o asigură o justiție imparțială; este evident o observație făcută de un utilizator de Mac).

Sunt însă în continuare uimit de reflexele publicului american, care pare să urmărească cu mare plăcere și interes un linșaj public, tot așa cum a sărbătorit (la propriu, într-un mod care mi s-a părut cel puțin vulgar) uciderea lui Osama bin Laden...

Moartea cuiva (fie ea fizică sau doar intelectuală) ar trebui să fie, în opinia mea, mai degrabă un motiv de tristețe și de reculegere.

Sunt sigur că detaliile procesului lui DSK vor face să curgă fluvii de cerneală. Eu însă cred că mă voi opri aici cu comentariile.

Letea: cai vs pădure – o falsă dilemă, spune un ecologist și crescător de cai

Văd că scandalul masacrării cailor sălbăticiți de pe grindul Letea din Deltă a ajuns pe Facebook. Într-un anume fel, e bine. Într-alt fel, e rău, dacă socotesc că a durat peste un an de când, în primăvara anului 2010, canalul franco-german ARTE TV a transmis în emisiunea 360 GEO filmul lui Dan Curean, „Caii din Deltă”, în care Mugur Pop, inginer agronom, crescător de cai și membru al Asociației de Ecoturism din România, încerca să atragă atenția asupra acestui fenomen, încercând în același timp o sensibilizare a opiniei publice și autorităților române. Dar nimeni nu este profet în țara lui. Și chiar și acum, o organizație internațională, Vier Pföten (Patru lăbuțe), se ocupă de asta...

Citez din materialul pe care l-am realizat anul trecut cu Mugur Pop, despre caii din Deltă: „Scurta existență a acestei specii revenite la sălbăticie este pusă în pericol de un nou prădător: omul”. Și adaugă Pop: „Ecologiștii și oamenii de știință au stabilit că trebuie să omorâm caii ca să salvăm pădurea. Dar nu poți omorî ca să dai viață”, adaugă el!

DSK: un spectacol grotesc

Fără să cunosc detaliile afacerii Dominique Strauss-Kahn, îmi face impresia că aparițiile repetate la emisiunile de știri ale directorului Fondului Monetar Internațional cu cătușe la mâini, sau îmbrăcat cu un pardesiu peste o cămașă șifonată deschisă la gât, privind cu cearcăne la ochi și neras sala de judecată unde este audiat de o armată de oficiali îmbrăcați la patru ace, toate acestea zic, par mai degrabă secvențe de telenovelă proastă decât ceea ce ar trebui să fie un sistem judiciar modern în acțiune.

Știam că nord-americanii sunt stricți cu aspectele de hărțuire sexuală. Sau că francezii au moravurile mai lejere. Dar de aici și până a-l vedea pe un francez care este șeful economiei mondiale arestat la New York și tratat ca un bandit periculos e drum lung.

Nu cred că înțeleg ce se petrece în acest caz, și nici nu știu cine ce vrea să demonstreze cui, dar pot spune cu toată sinceritatea că, oricât de grave ar fi acuzațiile care i se aduc lui DSK, modul în care este tratat mi se pare grotesc, mai ales că în același timp, la aceleași emisiuni de știri, văd atâția așa-ziși lideri care ucid, schingiuesc, brutalizează populații întregi, dar care rămân totuși parteneri de dialog pentru comunitatea internațională...

Tango: respectul pentru ceilalți când ringul este plin

Aseară a fost înghesuială mare la Milonguita Aniversaria de la Scena. TangoBrujo împlinea 4 ani, așa încât s-au strâns toți prietenii lor. Asta a fost foarte bine pentru atmosferă. O sală de dans plină transmite mai mult sentiment, inspiră mai mult decât una goală.

Muzica, superbă! Majoritatea celor prezenți, elegant îmbrăcați. Gazdele au oferit o tratație cu tort și vin spumant.

Singura problemă au fost îmbrâncelile. Deși am încercat să dansez cu pași cât mai mici, fără figuri, fără pași în spate, în fine, cât mai atent față de celelalte perechi de pe ring, asta nu m-a scutit nici pe mine, nici pe partenerele mele, de lovituri. Asta fiindcă reciprocitatea celorlalte perechi nu a fost de rigoare. Foarte multe perechi dansau „sportiv”, complet neadaptat situației, deși în nota lor tradițională – în îmbrățișare deschisă, cu pași mari, schimbări bruște de direcție, figuri care mai de care mai complicate, picioare ridicate cât mai des și cât mai sus. Era amuzant să vezi fețele transpirate ale dansatorilor, cu priviri încrâncenate, încercând să prindă viteză cât mai mare. Am primit coate, genunchi, picioare, bodycheck-uri. La un moment dat, un cuplu ne-a îmbrâncit pe mine și pe partenera mea atât de puternic, încât ne-am înclinat aproape la patruzeci și cinci de grade. Puțin a lipsit să nu cădem. Ne-am redresat in extremis, și n-am mai putut continua, am râs amândoi îmbrățișați până la sfârșitul melodiei, ca la circ, nu ca pe un ring de dans.

Erau și multe perechi de începători, care nu respectau sensul de dans, sau care stăteau mult pe loc. De câte ori încercam să respect convenția, și să stau în spatele lor până se decideau să pornească mai departe – depășirile fiind interzise la tango - mă lovea cineva din spate, iar dacă nu mă lovea de-a dreptul, mă evita în ultima clipă, depășindu-mă, ba pe o parte, ba pe alta. Parcă aș fi fost pe una din șoselele patriei, unde, ca șofer, orice îți este permis, mai puțin respectarea legii.

Erau, ce-i drept și câteva perechi care dansau așa cum trebuie, adaptat situației, unii practic stând pe loc, dar acestea erau în minoritate. De altfel, mulți dansatori dintre cei „calmi” s-au retras când au văzut cum dansează majoritatea.

Mi-am amintit de extraodinara aglomerație de pe ringurile de dans din Buenos Aires, unde crezi că nu mai încape nici un fir de păr, dar unde toți dansează în același ritm, ca valurile unei mări, și unde nimeni nu te atinge niciodată. Oricât de neexperimentat aș fi fost eu atunci când am dansat prima oară în Buenos Aires, de câte ori mă îndreptam cu partenera direct spre o altă pereche, nefiind în stare să schimb direcția, și temându-mă că ne vom accidenta, simțeam cum „ținta” din fața mea dispare aproape miraculos, cu o delicată mișcare de rotire, sau de deplasare laterală. N-am „reușit” să ating și n-am fost atins niciodată nici măcar cu o mânecă de haină, darămite cu cotul sau piciorul!

De altfel, am auzit că dacă dansezi agresiv, la Buenos Aires ești imediat invitat afară din ring, nu mai ești lăsat să dansezi. E drept, că n-am avut ocazia să văd pe viu așa ceva, pentru că nici o pereche nu se atingea de alta, oricât ar fi fost aglomerația de mare. Respectul reciproc era total. Nimeni nu brusca pe nimeni, nu întrerupea clipele de intensă plăcere provocate de dans. Dacă era nevoie, ca să nu-i incomodeze pe ceilalți, fiecare pereche dansa practic pe loc tot dansul. La noi așa ceva n-ar fi posibil, pe de o parte pentru că fiecare pereche dorește să-și etaleze toate cunoștințele, și să facă „balet” ca și cum ar fi singură pe ring, iar pe de alta pentru nu se găsește nici un organizator care să facă ordine. E drept că dacă totuși s-ar găsi cineva care să-i dea afară pe cei care dansează fără respect pentru ceilalți, ringul de dans ar rămâne probabil gol.

La moartea lui Alex Leo Șerban

Sunt extrem de impresionat de știrea morții criticului de film și scriitorului Alex Leo Șerban. Încerc să-mi dau seama de ce, pentru că nu l-am cunoscut decât de la distanță, și nici n-am fost unul dintre cititorii lui cei mai asidui.

Era un om de vârsta mea. A avut o carieră apropiată de cea pe care mi-aș fi dorit-o mie - film, scris, conferințe, festivaluri. L-am întâlnit în câteva rare ocazii în public (o dată sau de două ori la Dilema, când cred că am schimbat și câteva cuvinte) și de mai multe ori pe stradă (cred că la un moment dat, cel puțin, a locuit prin apropierea mea). În ultima vreme îl și salutam, iar el îmi răspundea. N-am fost însă niciodată sigur dacă știa cine sunt.

Eu îi admiram nu numai cronicile, pe care le găseam pe gustul meu (mărturisesc aici că sunt multe alte cronici și cronicari care chiar nu mă interesează), ci și alura dezinvoltă, modul puțin excentric în care se îmbrăca, părul alb pe o față (relativ) tânără, ochelarii de plastic negru care-l făceau să arate în același timp intelectual și ștrengar.

Am rămas surprins acum doi ani, când a plecat în Argentina (de unde eu tocmai mă întorsesem), a spus că se plictisise de ceea ce făcea, că n-a vrut să intre în rutină, a vrut să încerce ceva nou. Se prea poate însă (gândesc acum) să fi intuit că nu mai are mult de trăit... N-am nici o idee ce a făcut acolo, dacă doar a călătorit, sau a și muncit, și nici când s-a întors de acolo. De fapt, nu știu nici măcar dacă a murit în Argentina sau s-a întors în țară înainte de a muri.

La știri s-a spus despre cauza morții doar atât: răpus de o boală incurabilă. Mi-e suficient, nu-mi trebuie altceva.

O să vreau însă să citesc mai mult din ce a scris, să-l cunosc mai bine, chiar dacă târziu, după ce a murit. În mod curios, resimt personal această pierdere. Ca și cum m-aș fi despărțit pentru totdeauna de un prieten drag.

„Cheia” Istoriei asediului Lisabonei

Deși nu sunt în vacanță, ba chiar am ceva destul de urgent de finalizat, în dimineața aceasta am zăbovit în pat după ce m-am trezit, ca să citesc din Istoria asediului Lisabonei, de José Saramago, carte de al cărei sfârșit mă apropii vertiginos.

Cred că tocmai am dat de cheia (cheile?) romanului.

Scrie Saramago punând vorbele în gura lui Raimundo Silva, corectorul îndrăgostit de Maria Sara (cea care-l pune să scrie o altă istorie a asediului, în care cruciații nu-i ajută pe portughezi la asediu, negând astfel un fapt istoric absolut incontestabil): „fiecare dintre noi îl asediază pe celălalt și e asediat de el, vrem să dărâmăm zidurile celuilalt păstrându-le pe ale noastre, iubirea înseamnă să nu mai existe bariere, iubirea e sfârșitul asediului” (sublinierea îmi aparține).

Și dialogul dintre cei doi continuă: „cred că marea diviziune a oamenilor trece între cei ce care spun da și cei care spun nu, [...] binecuvântați fie cei care spun nu, căci a lor ar trebui să fie împărăția lumii, Ar trebui, ai spus, Condiționalul a fost deliberat, împărăția lumii le aparține celor care au talentul de a-l pune pe nu în slujba lui da, sau care, după ce au fost autorii unui nu, l-au lichidat rapid ca să instaureze un da [...]” (sublinierea îmi aparține).

Din acest punct n-am mai putut lăsa romanul din mână. A trebuit să-l termin de citit...

Black Swan în zgomot de manele...

Nu m-am așteptat ca miercurea asta să fie coadă la bilete la Black Swan. Rareori e așa la Cinema Studio. Poate fiindcă tocmai a fost premiat cu Oscar - Natalie Portman, cel mai bun rol feminin - sau poate pentru că dacă e miercuri, e Orange Film - 2 bilete la preț de 1... Cert este că am intrat fericit la cinematograful meu preferat, care are multe alte calități în afară că este aproape de mine: este și un cinematograf de premiere, cu multe proiecții de filme de artă, cu festivaluri. De altfel, și publicul de aici este mai deosebit, cu mai puține ronțăieli de popcorn și fâșâit de pungi de snack-uri...

Mai sunt câteva minute până să înceapă filmul, și-mi dau seama că de undeva din apropiere se aude o muzică zgomotoasă, care face să vibreze podeaua...

Primul gând care-mi trece prin cap și mă face să mă rușinez este ca nu cumva zgomotul să vină de la sala de dans de la etajul 1, unde voi urca după film, pentru practica de tango. E totuși un gând absurd, fiindcă niciodată tangoul n-a răsunat atât de tare încât să facă clădirea să vibreze până la subsol, plus că o astfel de muzică s-ar auzi melodios, continuu, nu așa cum se aude/simte acum, frânt, dizgrațios...

E clar că muzica vine de undeva de jos, îmi amintesc acum că de curând locul magazinului de jeans a fost luat de un bar, de aici trebuie să vină. Nu înțeleg însă ce fel de muzică se cântă în acest bar, atât îmi dau seama, că e foarte-foarte tare. Dacă se aude așa din sala de alături, înseamnă că trebuie să fie vai de urechile celor din bar...

Mă aștept ca odată filmul început, muzica (lui Ceaikovsky) să acopere zgomotul de alături, dar acest lucru nu se întâmplă decât destul de rar. Filmul are multe momente psihologice, pe care realizatorii le-au gândit fără muzică, or tocmai în aceste momente intense se aud cel mai puternic zgomotele puternic dizgrațioase de alături. N-am mai întâlnit așa ceva, și nici ceilalți spectatori, dovadă că în timpul filmului multă lume comentează cu glas tare ce se întâmplă.

Încerc să fac abstracție de zgomot și de vibrația neplăcută a podelei, dar senzația e atât de invazivă, încât doar arareori reușesc. Oare cei care fac acest zgomot oribil își dau seama că deranjează o întreagă sală? Nu se poate face nimic, nu se poate izola locul de alături de unde vine zgomotul acesta grosolan? Poate totuși nu, dacă mă gândesc că nu doar zgomot ci și vibrația aceasta a podelei sub picioarele mele...

Îmi amintesc cum în urmă cu câțiva ani, la Tilburg, în Olanda, când locuiam la o familie olandezo-germană, am vorbit despre ce înseamnă să fii vecin cu o discotecă (casa noastră era lipită de discotecă). M-am temut că noaptea nu se va putea dormi de atâta gălăgie, când colo, nici un zgomot, atât de bine era izolată fonic discoteca. Mai mult, nici oamenii care veneau la discotecă nu se auzeau. Veneau și plecau ca și cum ar fi venit în vizită la un vecin oarecare, nici bicicletele nu și le sprijineau pe casa prietenilor mei, doar pe peretele discotecii.

Și la Budapesta, în Ungaria, am întâlnit o situație asemănătoare, venisem la Universitatea Central Europeană, și am intrat într-un bar din apropiere. Deși avea două rânduri de uși, barmanul mi-a făcut semn să intru repede, ca să nu se audă zgomot afară (în bar cânta live o formație de jazz). L-am întrebat de ce e nevoie de atâta grijă, și mi-a răspuns că nu vor să le creeze neplăceri vecinilor, plus că legea îi obligă să nu facă nici un zgomot.

Mă întreb cum își va rezolva Cinema Studio problema? Nu e vorba numai de zgomotul discotecii, ci și de comportamentul invaziv ale celor care o frecventează. La ieșirea de la film a trebuit să ne frecăm de ziduri ca să ne strecurăm pe lângă o mașină de teren care se suise pe trotuar și parcase chiar în dreptul ușii de ieșire a cinematografului, blocând-o pe trei sferturi. N-am mai văzut așa ceva până acum! E drept că până la apariția acestui bar n-am mai văzut nici atâtea mașini scumpe de teren parcate seara și noaptea pe bulevard fără să ia amendă sau să fie ridicate. Dar cred că încep să înțeleg, am văzut că e un bar de manele...