Seară de balet la Operă

Seară de balet la Operă, la Festivalul George Enescu. Opera arată bine (pe dinăuntru, pentru că pe afară se repară drumul, și totul e cu fundul în sus...). Baletul, așa și-așa, deși mă așteptam ca piesele din repertoriul Balanchine și Kylián să fie de excepție.

Balanchine – Vals fantezie și Serenadă, balete în stil neoclasic. Multă tehnică, ceva mai puțin sentiment. Nu știu dacă muzica, coregrafia sau interpretarea, sau toate la un loc au fost problema. Cert este că nici aplauzele publicului la sfârșitul fiecărei mișcări n-au fost de ajutor. Am remarcat însă o dansatoare minionă, cu figură asiatică (japoneză?) care părea să iasă în evidență printr-o interpretare mai „emoțională”. În trupă, multe alte balerine cu busturi ceva mai planturoase decât s-ar potrivi la acest tip de dans. Unul dintre interpreții masculini, de fapt chiar un solist, o mare dezamăgire (plecând de la picioarele în x, nici restul n-a fost mult mai bine, au fost momente când mă simțeam eu prost pentru că-l privesc...).

În pauză am văzut piesele expuse de Artmark pentru două licitații care se vor desfășura curând: România regală, și Impresionism și postimpresionism românesc. Între piesele de la România regală, unele chiar interesante – și nu mă refer aici la tablourile lui Grigorescu, estimate la 120.000 – 200.000 de euro.

După pauză, Falling Angels a lui Kylián. Noroc că n-a avut decât interprete feminine! Un balet modern, pe ritm de tobe, cu jocuri de lumini și umbre. Mult mai interesant decât prima parte, captivant chiar. Și interpretele păreau mai prinse în „joc”. Aceeași (altă?) figură asiatică care s-a remarcat (de fapt au fost mai multe, dar una singură a ieșit cu adevărat în evidență, după părerea mea). Apropo de figuri asiatice - costumele negre de sport gen bustieră cu pantalon scurt au pus în evidență corpurile (în special picioarele) balerinelor (dansatoarelor). Una dintre dansatoarele românce avea niște picioare care m-au fascinat (mai ales în timpul aplauzelor, când am putut să le privesc mai atent). Am remarcat încă o dată, cu această ocazie, ce diferită este conformația japonezelor de a româncelor. Picioarele japonezelor scurt scurte și îndesate, uneori chiar crăcănate - arată ciudat când stau, dar cât de frumos se mișcă!

Falling Angels s-a terminat parcă prea repede. Aplauzele publicului au fost puternice, semn că toată lumea a simțit diferența față de prima parte. Ca să nu spun că nimeni nu mai vroia să plece, toți așteptau încă ceva. Dar lucrurile bune se consumă cu moderație, nu-i așa?

Midnight in Paris, miezul nopții la București

Aveam de lucru, așa încât am ezitat până în ultima clipă dacă să mă duc sau nu la Midnight in Paris, cel mai nou film al lui Woody Allen. Când m-am hotărât să merg totuși, m-am temut să nu fie prea târziu, și să nu mai găsesc bilete. A fost cât pe ce. De mult n-am mai văzut așa coadă la Cinema Studio! Într-un fel, asta m-a mobilizat, mi-am spus că dacă alții sunt dispuși să stea la coadă, de ce n-aș face-o și eu. La ora începerii filmului stătusem deja un sfert de oră la coadă și mai aveam de stat încă o dată pe atât. N-aveam însă de gând să pierd începutul. Circula însă un zvon, care s-a confirmat, și anume că filmul nu va începe până nu apucă toți să cumpere bilete. Am intrat în sală cu sufletul la gură, am căutat un loc liber dintre puținele care mai rămăseseră, și imediat ce m-am așezat, filmul a început.

Mi-a plăcut felul cum reacționa, sau mai bine zis cum participa publicul la film. Evident, mi-a plăcut și filmul. Dialoguri vioaie, aparatul de filmat alert, muzică bună cu mult clarinet – într-un cuvânt, l-am recunoscut pe Woody Allen. Dar cred că nu numai mie mi-a plăcut filmul. M-am uitat cu atenție la fețele spectatorilor înainte de ieșire. Toate zâmbitoare, prietenoase. Parcă aș fi fost la o milonga din cele mai reușite. Continuarea firească a serii a fost practica de tango de două etaje mai sus. Aveam de gând să las o datorie de 5 lei pe care-o aveam de ultima dată, cu câteva săptămâni în urmă, când am plecat fără să plătesc, nu mai țin minte de ce, poate pentru că am uitat, sau poate că atunci venisem fără bani la mine. Dar n-aveam de gând să dansez, vroiam să revin acasă să mai lucrez, de altfel nici nu-mi adusesem pantofii de dans. Am dat însă peste o prietenă pe care n-am mai văzut-o de aproape o jumătate de an – între timp a avut un bebeluș. Se pregătea să plece. Ce coincidență m-am gândit la tine astăzi, da și eu dansăm?, absolut dar doar un dans pentru că nu mi-am adus pantofii și o să-mi fie greu în ghete, perfect, și oricum trebuie să mă întorc devreme acasă am de lucru, și eu trebuie să ajung repede acasă a sunat mama după mine și mi-a spus să mă grăbesc că nu mai poate sta cu bebele, știi ce film frumos am văzut mai devreme ultimul Woody Allen, merită văzut? trebuie văzut o să-ți facă mare plăcere. Am dansat un dans, apoi încă unul și încă multe altele. La un moment dat, una din fetele de la tango a fost sărbătorită. Mi-am pierdut partenera care s-a dus să bea apă iar pe drumul de întoarcere a fost invitată de un băiat. Am invitat și eu o altă fată. Știi ce film am văzut mai devreme? nu, cel mai nou Woody Allen, și cum a fost? minunat trebuie neapărat să-l vezi o să te binedispună. Și apoi altă parteneră. Știi ce film rulează jos, ultimul Woody Allen, da? trebuie să-l vezi e minunat... Și tot așa până după miezul nopții.

Grüß Gott!

Sâmbătă dimineața. Sibiu. Ies la jogging în parcul Sub arini. Vecinul de la a doua casă din dreapta, un domn prezentabil de circa șaptezeci de ani, mătură frunzele moarte de pe spațiul verde de vizavi – unde e gardul fostului arsenal, o clădire veche, maiestuoasă, acum complet părăsită după ce o vreme fusese transformată în fabrică de piese auto.

Bună dimineața!

Bună dimineața! Doamne-ajută! îmi răspunde el.

Acest Doamne-ajută! îmi aduce aminte de prima mea ședere la Sibiu. Era prin anul 1978 sau 1979. Am stat o zi sau două la prietenul și colegul meu sibian Thomas, sas care locuia cu întreaga sa familie în Sibiu, în cartierul Gușteriței (la scurtă vreme urmau să emigreze toți în RFG, mai puțin bunica, singura de altfel care nu vorbea deloc românește, și care fusese deportată în Bărăgan după al Doilea Război Mondial, dar ea aici se născuse și numai aici vroia să trăiască și să moară). Ce-am remarcat atunci pe stradă a fost chiar acest Grüß Gott! cu care sașii se salutau între ei. Am mai remarcat și că românii sau maghiarii îi salutau pe sași la fel. Când se întâlneau un român și un maghiar, salutul era pe ungurește, Jó napot! (Doamne-ajută! era salutul între români).

Apropo de plecarea sașilor în RFG, studiez acum structura socio-demografică din județul Sibiu, pentru un raport pe care-l am de făcut pentru serviciu. Prima observație interesantă este că dacă până în anul 1977 ritmul de creștere a populației județului Sibiu a fost relativ similar cu cel al populației României, pe perioada 1977-1992, contrar tendinței înregistrată la nivel național, populația județului Sibiu a avut o evoluție descendentă.

Anuarul Statistic nu dă nici o explicație, dar nu este ceva prea greu de înțeles – e pur și simplu vorba despre plecarea masivă a sașilor (a se citi „vânzarea sașilor de către comuniști”). Așa se face că astăzi în acest județ cu populație preponderent urbană, locuind în burguri săsești, dintre care cele mai mari sunt Hermannstadt/Sibiu și Mediasch/Mediaș – acum municipii, sașii sunt nu numai mai puțini decât românii, ci și decât maghiarii sau romii. Asta nu i-a împiedicat să fie aleși chiar de populația majoritară atât la conducerea Consiliului Județean, cât și a Primăriei Municipiului Sibiu și cred că și a majorității celorlalte primării din județ...

Fisa roșie de plastic

Sâmbătă. Zi de aprovizionare. Mă duc la supermaket cu fiica mea. Ea știe că n-am aproape niciodată fise pentru cărucior, așa încât ultima dată când am fost împreună la cumpărături mi-a lăsat în mașină o fisă de 50 de bani. Noroc cu fisa de la tine, altfel iarăși aș fi pierdut timp, ar fi trebuit să mă duc la intrare să schimb o bancnotă de 1 leu, O să-ți mai las și alte fise, să ai pentru orice eventualitate, Nu e nevoie, mersi, una îmi ajunge, doar o iau înapoi la plecare, și pe urmă pot s-o las în mașină pentru data viitoare, și tot așa.

Intrăm. La raionul de legume și fructe, chiar la intrarea în magazin, eu o iau la dreapta, ea la stânga. Din reflex, iau căruțul cu mine. Dar dacă fata mea are nevoie de cărucior? Mai bine să-l las undeva la îndemână. Mă întorc cu spatele, fac câțiva pași, dar un gând îmi trece prin minte. Dacă ne ia cineva căruciorul? Mai bine să mă întorc, să-l am cu mine. Ia însă căruciorul de unde nu-i! În cel mult zece secunde cât am fost cu spatele, căruciorul a și făcut picioare. Locul lui e acum gol. Mă uit să văd dacă-l pot identifica pe cel care l-a luat, dar sunt prea mulți oameni împingând grăbiți cărucioare, nu știu care ar putea fi omul nostru... Și apoi, pentru 50 de bani n-o să mă apuc să alerg oamenii prin magazin!

La numai câțiva metri în față, între alte căruțuri cu cumpărături, văd un cărucior gol. Mă îndrept spre el, mă uit în toate părțile să văd dacă pare să fie cineva cu el. Nimeni. Pare abandonat. Am o bănuială. Dar dacă acesta a fost chiar căruciorul celui care l-a luat pe al nostru? Într-adevăr, compartimentul pentru bani nu are obișnuita monedă de 50 de bani, ci o fisă roșie de plastic, fără nici o valoare. Asta este deci. Îl iau.

Cu mâna pe căruciorul cu fisa roșie, înapoi lângă fiica mea, îi explic cum o neatenție de câteva clipe ne-a lăsat fără cărucior, pentru 50 de bani. Cineva cu un cărucior cu o fisă roșie de plastic l-a preferat pe al nostru, De unde știi, Nu știu sigur, dar am motive serioase să o bănuiesc, Dacă totuși e al cuiva, Nu cred, nu văd pe nimeni căutându-și căruciorul.

Chiar atunci, îl văd învârtindu-se dezorientat pe lângă noi pe un domn cu o pungă de legume în mână. Caută ceva. N-ați văzut un cărucior gol, acum câteva clipe l-am lăsat aici, Ba da, era unul mai încolo, cu o fisă roșie de plastic, l-am luat eu, e al dumneavoastră, Nu, nu e al meu, al meu era chiar aici lângă intrare, și avea o fisă de 50 de bani, Cred că l-a luat unul dintre oamenii care-i pândesc pe cei care-și lasă căruciorul gol pe aici, de altfel și pe al nostru l-a luat cineva, probabil aceeași persoană care a lăsat un cărucior cu o fisă roșie de plastic, cel pe care l-am luat noi, Credeți că există oameni care fură monede de 50 de bani, E posibil, dacă nu chiar probabil, cred că nevoia îi împinge, Bine, dar ce poți face cu 50 de bani, Păi încetul cu-ncetul se face oțetul, 50 de bani de la noi, 50 de bani de la dumneavoastră, s-a și făcut 1 leu într-un minut sau două...

Terminăm de făcut cumpărăturile, plătim, și ieșim. Pe când ne descărcăm cumpărăturile în portbagaj, se apropie un om sărman. Îmi dați mie căruciorul, Îmi pare rău, dar n-are decât o fisă de plastic. Pleacă dezamăgit spre următoarea mașină în care clienții supermarket-ului își pun cumpărăturile din cărucior. Eu iau fisa roșie de plastic, și o pun în mașină. O s-o folosesc data viitoare când o să fac cumpărături. Căruciorul meu va fi astfel mai în siguranță, nu cred să râvnească cineva la o fisă roșie de plastic. Deși tot așa am crezut și despre modesta monedă de 50 de bani...

București, 30 martie 2011

Maculatură și... tango

E seara târziu. Un început timid de primăvară. Mă întorc de la o lecție de tango. Când ajung la colțul străzii unde locuiesc, văd o Dacia 1300 break, albă, lângă containerele pentru colectarea separată a deșeurilor. Mașina, cu toate cele cinci uși deschise, arată ca o pasăre de pradă. Geme sub încărcătura de maculatură pe care o tot îndeasă în ea un bărbat cu părul și barba albe. Bărbatul face naveta între containerul albastru, de unde scoate hârtia, și mașină. Singurul loc din mașină care nu e ocupat cu hârtii e locul șoferului. Bărbatul îmi aruncă o privire circumspectă când trec pe lângă el. Se convinge că nu reprezint un pericol, după care își vede mai departe de treabă, în timp ce eu îmi văd de drum.

E bine că cineva strânge maculatură, îmi spun în gând în timp ce traversez intersecția. Desigur ca să o valorifice. Dar, de fapt, nu pentru același lucru se află acolo și containerul albastru, mă întreb apoi? Înseamnă că omul acesta scoate hârtia și cartonul din containerul pus de alții, ca să le ia el. De altfel, nici nu m-ar fi privit așa lung, dacă n-ar fi știut că e ceva ilegal sau cel puțin imoral în ce face. Dar după ce a înțeles că n-am treabă cu el, și-a văzut de treabă în continuare, fără grabă, fără să se ascundă sau să se ferească.

Mă gândesc că și fără adăpostul orei târzii și a semi-întunericului de pe stradă s-ar fi simțit destul de protejat. Pentru că cetățenii și autoritățile nu consideră că trebuie să intervină într-un astfel de caz. Oare cum se explică acest lucru? Probabil prin faptul că containerul se află pe domeniul public (considerat, dintr-un reflex greșit, al nimănui). Sau poate că se apreciază că maculatura e lipsită de valoare (oricum, e mai ieftină decât metalul, despre care nici nu se pune problema să fie colectat în sistemul public, fiindcă pentru asta există deja o mulțime de oameni care străbat în permanență străzile, pe jos sau cu mașini). Sau că e ceva cu care nu merită să-ți bați capul. Ori poate pentru că există un grad mare de toleranță, de înțelegere, față de oamenii nevoiași, care strâng maculatură ca să-și câștige existența...

Cum acordurile muzicii argentiniano-uruguyane îmi răsună încă în urechi, îmi aduc aminte de acei cartoneros (numiți așa după principalul tip de deșeu pe care-l strâng – cartonul, chiar dacă de fapt ei strâng cam orice tip de deșeu reciclabil) apăruți în număr mare în Buenos Aires și Montevideo ca rezultat al crizei economice de la începutul anilor 2000. Atâta doar că aceste două capitale sud-americane nu aveau pe atunci (și nu cred că au nici acum) un sistem public de colectare separată a deșeurilor, cum are Bucureștiul – care este, nu-i așa, capitală europeană. Acești reciclatori veneau în jurul orei de închidere a magazinelor, și începeau să sorteze (cu foarte multă grijă și răbdare din câte am văzut) deșeurile, luând tot ce este reciclabil, și lăsând în urma lor doar foarte puțin gunoi. În Buenos Aires, cartoneros utilizau căruțuri mici trase de mână, la Montevideo i-am văzut folosind mai ales șarete trase de cai. O Dacia 1300 break este clar un semn de progres. Bucureștiul pare să facă parte dintr-un club mai select. Sau poate că nu neapărat select, cât mai degrabă profitabil, din moment ce la noi „reciclatorii” individuali nu au altceva de făcut decât să aștepte ca locuitorii din cartiere să colecteze separat hârtia și cartonul în containerele albastre ale firmelor de salubritate, pentru ca apoi să vină ei și să golească aceste containere la adăpostul întunericului... 

București, 22 martie 2011 

Unu plus unu fac unu?

„Incendies”, un film canadian (2010) regizat de Denis Villeneuve, ar fi putut la fel de bine să se numească „Unu plus unu fac unu?”.

Când am auzit această replică, mi-am dat seama că e cheia filmului, deși n-am înțeles imediat toată grozăvia pe care o implica acest element în agitata cronică de familie pe care o urmăream. De altfel, tot filmul este plin de violență, ură, răzbunare, însă numai ca forme de manifestare care nu reușesc să distrugă iubirea, sentimentul matern, sau dragostea dintre oameni.

Tema filmului (realizat după o piesă de teatru scrisă de Wajdi Mouawad) este universală, n-are nici o importanță că locul de desfășurare este Asia Mică (cu scurte sărituri în Canada), sau că pretextul luptelor fratricide este religios (similitudinea cu războiul civil libanez din anii 1970 dintre facțiunile creștine și cele musulmane este frapantă).

Ca în orice tragedie autentică, în film există nu numai secvențe de o violență extremă sau răsturnări neașteptate de situație, ci și multe replici memorabile, filosofice, dintre care două m-au impresionat în mod deosebit.

Prima este despre moarte: „Lucrurile nu se termină odată cu moartea. Povestea continuă.”, spune unul dintre personajele secundare dar fundamentale din film, notarul canadian.

Pe cea de-a doua, pe care o spune notarul arab, tot personaj secundar, dar și el perfect conturat, pur și simplu nu mi-o mai amintesc, cu toate eforturile pe care le-am făcut ca să nu o uit. Mi s-a șters din memorie așa cum mi se șterg visele pe care nu le notez imediat...

Va trebui să-mi reiau obiceiul de a-mi lua cu mine un carnet și un creion la filme, ca să-mi iau notițe pe întuneric, așa cum făceam atunci când mă pregăteam de examenul de admitere la imagine de film...

Despre drumuri și centrale nucleare

Sunt în mașină, în drum spre Constanța, însoțit de nepoata mea din Germania.

Ieșim de pe autostradă și intrăm în Cernavodă. Drumul este cârpit și mașina ne zdruncină aproape ca pe o uliță la o viteză de numai 40 km/h.

La ieșirea din orășel vei vedea o centrală nucleară, Interesant în Germania nu e voie să se construiască centrale nucleare în localități, Aici cred că locuitorii au fost chiar mulțumiți pentru că au găsit locuri de muncă și mai au și alte avantaje, Știi că după accidentul de la Fukushima Germania a decis să renunțe la energia nucleară? Da știu, dar poate că românii se consideră mai stăpâni pe tehnică decât japonezii și germanii, Oricum în timp ce noi renunțăm la centralele noastre polonezii construiesc o centrală chiar lângă granița cu Germania dar ce nu reușesc eu să înțeleg este cum i se permite unui popor care nu poate avea grijă de propriile sale drumuri să construiască centrale nucleare?