Îl mai văzusem pe
Tomohiko Kogi în două spectacole ale Teatrului Național Radu
Stanca din Sibiu: Die Räuber,
de F. Schiller, și Puricele în ureche, de G. Feydeau. În primul
n-a scos o vorbă, în cel de-al doilea a spus o propoziție în
română și câteva în japoneză. Așa încât am fost intrigat
atunci când am citit anunțul unui spectacol în limba japoneză, la
sala Studio: Godot este așteptat, de Seiko Ito, adaptat și
jucat de Tomohiko Kogi. A trebuit să merg să-l văd.
Pot spune că e un
spectacol incomod, și asta nu pentru că a trebuit să ascult un
monolog de peste o oră în japoneză (cu traducere desigur)... Îl
vedem pe Kogi intrând în pielea singuraticului Alfred. Dormind,
trezindu-se, spălându-se, îmbrăcându-se, dezbrăcându-se,
masturbându-se, făcându-și nevoile. Reușind în acest timp să
transmită oscilația stărilor sale sufletești de la sunetul
ceasului deșteptător și până la culcare - speranță, disperare,
încredere, iarăși disperare. Procrastinare.
Alfred se amăgește
singur că este așteptat. Nu știe cine îl așteaptă, dar se
pregătește să se ducă la întâlnirea cu oricine l-ar aștepta.
Dar atunci când trebuie să plece, nu mai e așa de sigur... Iar
când cineva (alter ego-ul) bate la ușă, e de-a dreptul
panicat, și se baricadează în casă.
Citatul cheie al piesei
este, cred, „Și dacă nu sunt așteptat deloc... Ăsta-i iadul!”
Piesa mi-a adus aminte de
cât de mult contează să fii iubit, să simți că ești...
așteptat de cineva, un prieten, o iubită. „Vreau să fiu
așteptat!” strigă disperat Alfred.
„Voi pleca pur și
simplu. Voi deschide ușa aceasta de închisoare”, spune el
îmbrăcat și cu valiza în mână. Dar face cale-ntoarsă de la
ușă, își pune pijamaua, și se duce la culcare.
