„Și dacă nu sunt așteptat deloc... Ăsta-i iadul!”

Îl mai văzusem pe Tomohiko Kogi în două spectacole ale Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu: Die Räuber, de F. Schiller, și Puricele în ureche, de G. Feydeau. În primul n-a scos o vorbă, în cel de-al doilea a spus o propoziție în română și câteva în japoneză. Așa încât am fost intrigat atunci când am citit anunțul unui spectacol în limba japoneză, la sala Studio: Godot este așteptat, de Seiko Ito, adaptat și jucat de Tomohiko Kogi. A trebuit să merg să-l văd.

Pot spune că e un spectacol incomod, și asta nu pentru că a trebuit să ascult un monolog de peste o oră în japoneză (cu traducere desigur)... Îl vedem pe Kogi intrând în pielea singuraticului Alfred. Dormind, trezindu-se, spălându-se, îmbrăcându-se, dezbrăcându-se, masturbându-se, făcându-și nevoile. Reușind în acest timp să transmită oscilația stărilor sale sufletești de la sunetul ceasului deșteptător și până la culcare - speranță, disperare, încredere, iarăși disperare. Procrastinare.

Alfred se amăgește singur că este așteptat. Nu știe cine îl așteaptă, dar se pregătește să se ducă la întâlnirea cu oricine l-ar aștepta. Dar atunci când trebuie să plece, nu mai e așa de sigur... Iar când cineva (alter ego-ul) bate la ușă, e de-a dreptul panicat, și se baricadează în casă.

Citatul cheie al piesei este, cred, „Și dacă nu sunt așteptat deloc... Ăsta-i iadul!”

Piesa mi-a adus aminte de cât de mult contează să fii iubit, să simți că ești... așteptat de cineva, un prieten, o iubită. „Vreau să fiu așteptat!” strigă disperat Alfred.

„Voi pleca pur și simplu. Voi deschide ușa aceasta de închisoare”, spune el îmbrăcat și cu valiza în mână. Dar face cale-ntoarsă de la ușă, își pune pijamaua, și se duce la culcare.