À l'origine d'un cri, de Robin Aubert - o capodoperă!

  De mult n-am mai văzut un film atât de bun ca À l'origine d'un cri (Canada, 2010), scris și regizat de Robin Aubert. Filmul explorează tema raportului tată-fiu într-o notă personală, plecând de la experiența lui Aubert (poemul citit de fiul muncitor la o fabrică de hârtie igienică la înmormântarea bunicului este cuvând cu cuvânt ceea ce a citit el la moartea bunicului său; alte scene sunt imaginate). Realizatorul, prezent la proiecția de astă seară de la cinema Studio (în cadrul seriei Tapis rouge au cinéma québécois), a spus că a făcut filmul pentru a se elibera de povara care-l apăsa, și pentru a-și putea continua celelalte proiecte, pe care la un moment dat a simțit că trebuie să le oprească ca să scrie acest scenariu și să regizeze acest film. A obținut, în opinia mea, o capodoperă, în care vorbește într-un mod complet dezinhibat despre inhibiții. Aubert prezintă natural o serie continuă de grozăvii care se petrec probabil în multe familii, realizând un film mai mult decât emoționant, în același timp extrem de dur și nemăsurat de tandru. Filmul include abuz asupra minorilor, băutură, sex ocazional, sticle în cap, dezgropări de morți, fetișism și încă altele. Dar ceea ce-l diferențiază de altele este o infinită tandrețe, iubirea cu care fiul își acoperă tatăl pe care-l urăște, iubirea ireală a tatălui pentru soția moartă, Iubirea cu majusculă. 115 minute de cinematografie la superlativ, care trec parcă într-o clipă. Sunt ani de când n-am mai văzut așa ceva!

„După dealuri” - o radiografie a segmentului medieval al României zilelor noastre

„După dealuri”, de Cristian Mungiu, mi s-a părut a fi o radiografie incomodă a unui segment cu reflexe medievale din România zilelor noastre, dar și o poveste de iubire și de sacrificiu în care nimic nu este ce pare a fi la prima vedere.

În lumea celor ce trăiesc în grave lipsuri materiale, biserica nu este sfințită, Salvarea nu are mașini, spitalele trimit acasă bolnavii pentru că nu-i pot trata, și nici chiar procurorii nu pot fi găsiți la timp.

Deși povestea se dezvoltă liniar, jurnalistic (Tatiana Niculescu Bran, autoarea romanului care a inspirat scenariul dispune de extraodinara experiență de obiectivitate a BBC-ului), tocmai atunci când conflictul dintre modern și tradițional pare să fi fost definitiv tranșat în favoarea tradiționalului apare acel mic semn de răzvrătire tardiv, dar necesar.

Consider că realizarea tehnică a peliculei (în stil de ciné-vérité) este ireproșabilă. Regia este atât de bună încât practic nu se simte. La fel, jocul actorilor, care practic își trăiesc rolurile, nu le joacă (privirile posedate ale unora dintre călugărițe continuă să mă urmărească și acum). Remarc de asemenea scenografia, care este atât de autentică încât totul este exact atât de eclectic cât să descrie ireproșabil acest segment al societății românești.

Fără să fie genul meu preferat de film, consider că „După dealuri” este o peliculă remarcabilă, pe care o recomand fără rezerve oricui caută altceva decât simplu divertisment la cinema.

„Ivanov” în regia lui Andrei Șerban: un spectacol bun

Am așteptat cu interes să văd o piesă regizată de Andrei Șerban, și, într-un târziu, am reușit să cumpăr bilete la „Ivanov” de Cehov, la Teatrul Bulandra.

Regia, interesantă, un amestec de clasic și modern, în care am remarcat câteva elemente originale, cum ar fi concentrarea luminii pe fața actorilor atunci când declamă texte de mai mare importanță, sau utilizarea actorilor secundari și figuranților pe post de cor antic (în partea finală a piesei). Deși Șerban încearcă să imprime o notă umoristică acestei drame, iar publicul chiar râde la câteva elemente facile, mie nu mi-a venit deloc să râd. Ba chiar cred că un actor de talia lui Victor Rebengiuc este relativ dezavantajat de tonul histrionic pe care trebuie să-l imprime personajului său, altminteri tragic.

Vlad Ivanov este credibil și bun în rolul principal, făcând uneori secvențe memorabile.

De notat însă Maria Obretin, care deși are de interpretat un rol secundar destul de ingrat, reușește să demonstreze o uriașă capacitate de adaptare la stări de spirit contradictorii, imprimând un aer de profundă umanitate unui personaj care ar fi putut ușor să cadă în derizoriu.

Mi-au plăcut scenografia și costumele, parcă mai elaborate și mai potrivite decât la alte spectacole.

Ca o concluzie generală, „Ivanov” este un spectacol reușit. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, este tocmai acest aspect de spectacol, care m-a făcut să mă simt ca la teatru, împiedicându-mă să particip efectiv la zbaterile personajelor, actorii reamintindu-mi în permanență, prin modul efectiv teatral în care-și declamau textele, că joacă o piesă.

PS Deși sunt pomeniți în text, țiganii lipsesc din distribuție, interpretul de chitară nefiind, în opinia mea, suficient de autentic în rol.

„Post tenebras lux” - un film controversat, dar care nu lasă indiferent pe nimeni

„Post tenebras lux” (Mexic, 2012) își merită cu prisosință premiul pentru regie primit anul acesta la Cannes. Carlos Reygadas a regizat un film intens, compus din fragmente relativ disparate din viața unui cuplu mexican urban, mutat la țară împreună cu doi copii. Ca o curiozitate, aparatul de filmat folosește un filtru special, prin care imaginea apare văzută ca printr-un tunel. Iar scenariul este conceput într-o manieră lipsită de narațiune, în care fragmentele de realitate (prezentă, trecută și viitoare) sunt întrețesute de imaginar.

Cele mai impresionante sunt desigur scenele suprarealiste: fetița de numai câțiva ani umblând fără teamă pe câmpul înnoroit, printre vacile speriate de furtună, câinii de toate felurile care păzesc animalele, caii și măgarii trecând în galop pe lângă ea. Sau diavolul cu copite de țap și coadă în vârf de lance care traversează calm casa în care toți dorm adânc, mai puțin băiatul, care-l privește curios din dreptul ușii. Sau blazarea francezilor din timpul straniilor scene de sex colectiv din saună. Sau meciul de rugby al elevilor anglo-saxoni. Fără a uita, desigur, de scena în care unul din personajele secundare (care traversează însă periodic filmul) își smulge singur capul de pe umeri...

Judecând după cei pe care lentoarea unora dintre scene i-a făcut din când în când să moțăie, sau după cei pe care brutalitatea unor scene de sex (sau altele) i-a făcut să plece din sală, pot deduce că filmul n-a plăcut tuturor. Cert este însă că acest film nu lasă indiferent pe nimeni. După întuneric, lumină.

Nora Iuga: „Sexagenara și tânărul” - un roman pe care mi-aș fi dorit să-l fi scris eu

Iubesc acest roman scurt. Este plin de poezie și romantism.

Face parte din cele câteva pe care sunt invidios că nu le-am scris eu. Și face parte din vârful literaturii românești (pentru mine, se află pe același nivel cu „Adela” lui Garabet Ibrăileanu, pe care-l consider în continuare cel mai bun roman românesc al tuturor timpurilor).

Deși „Sexagenara și tânărul” (2004) pare să analizeze doar la nivel ficțional problema diferenței de vârstă dintre doi posibili parteneri (femeia fiind aproape de două ori mai în vârstă decât bărbatul, invers ca în „Adela”), Nora Iuga alunecă permanent (în mod fericit, cred eu) în descrieri biografice, care dau autenticitate și forță romanului.

Un punct alb și pentru finalul neașteptat.

Octavian Soviany: un romancier excepțional!

De reținut numele unui romancier excepțional: Octavian Soviany. Am citit (aproape) pe nerăsuflate volumul „Viața lui Kostas Venetis” (2010), și apoi cu interes egal „Arhivele de la Monte Negro” (2012).

Ambele romane, deși fundamental diferite între ele, sunt foarte speciale, dezvăluind un autor pasionat de istorie, și având exercițiul poeziei.

„Viața lui Kostas Venetis” este un roman pseudo-istoric, în care Kostas Venetis, un vicios personaj levantin („strâmb din naștere”), străbate capitalele imperiale ale Europei începutului de secol al XIX-lea mânat precum o păpușă de beizadea Mihalache („om crud și răzbunător”).

„Arhivele de la Monte Negro” este un roman poetic, gândit pe mai multe planuri paralele, întrepătrunse. În toate primează însă un fel de estetică a urâtului.

În afara personajului Kostas Venetis (o prezență puternică în primul roman, dar numai insinuată în cel de-al doilea), precum și a Imperiului habsburgic, placa turnantă a istoriei secolului al XIX-lea, punctul de legătură al celor două romane este revoluția mondială, care ar urma să aducă pe Pământ o pace de o mie de ani. În numele acesteia se comit cele mai teribile atrocități...

„To Rome With Love”: rețeta perfectă pentru descrețit frunțile

„To Rome With Love” (2012), o comedie romantică de și cu Woody Allen, reprezintă rețeta perfectă pentru descrețit frunțile.

Este un film delicat despre iubire, filmat în luminile calde ale apusului de soare la Roma, presărat cu umorul sec dar irezistibil al lui Woody Allen, jucat de câțiva mari actori, asezonat cu muzică bună. 

Nimic revoluționar, dimpotrivă chiar, ceea ce nu m-a împiedicat să ies din sală cu un zâmbet larg întipărit pe față, și fredonând canțonete și arii din opere. 

Îți mulțumesc frumos, dragă Woody Allen!