„Ivanov” în regia lui Andrei Șerban: un spectacol bun

Am așteptat cu interes să văd o piesă regizată de Andrei Șerban, și, într-un târziu, am reușit să cumpăr bilete la „Ivanov” de Cehov, la Teatrul Bulandra.

Regia, interesantă, un amestec de clasic și modern, în care am remarcat câteva elemente originale, cum ar fi concentrarea luminii pe fața actorilor atunci când declamă texte de mai mare importanță, sau utilizarea actorilor secundari și figuranților pe post de cor antic (în partea finală a piesei). Deși Șerban încearcă să imprime o notă umoristică acestei drame, iar publicul chiar râde la câteva elemente facile, mie nu mi-a venit deloc să râd. Ba chiar cred că un actor de talia lui Victor Rebengiuc este relativ dezavantajat de tonul histrionic pe care trebuie să-l imprime personajului său, altminteri tragic.

Vlad Ivanov este credibil și bun în rolul principal, făcând uneori secvențe memorabile.

De notat însă Maria Obretin, care deși are de interpretat un rol secundar destul de ingrat, reușește să demonstreze o uriașă capacitate de adaptare la stări de spirit contradictorii, imprimând un aer de profundă umanitate unui personaj care ar fi putut ușor să cadă în derizoriu.

Mi-au plăcut scenografia și costumele, parcă mai elaborate și mai potrivite decât la alte spectacole.

Ca o concluzie generală, „Ivanov” este un spectacol reușit. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, este tocmai acest aspect de spectacol, care m-a făcut să mă simt ca la teatru, împiedicându-mă să particip efectiv la zbaterile personajelor, actorii reamintindu-mi în permanență, prin modul efectiv teatral în care-și declamau textele, că joacă o piesă.

PS Deși sunt pomeniți în text, țiganii lipsesc din distribuție, interpretul de chitară nefiind, în opinia mea, suficient de autentic în rol.

„Post tenebras lux” - un film controversat, dar care nu lasă indiferent pe nimeni

„Post tenebras lux” (Mexic, 2012) își merită cu prisosință premiul pentru regie primit anul acesta la Cannes. Carlos Reygadas a regizat un film intens, compus din fragmente relativ disparate din viața unui cuplu mexican urban, mutat la țară împreună cu doi copii. Ca o curiozitate, aparatul de filmat folosește un filtru special, prin care imaginea apare văzută ca printr-un tunel. Iar scenariul este conceput într-o manieră lipsită de narațiune, în care fragmentele de realitate (prezentă, trecută și viitoare) sunt întrețesute de imaginar.

Cele mai impresionante sunt desigur scenele suprarealiste: fetița de numai câțiva ani umblând fără teamă pe câmpul înnoroit, printre vacile speriate de furtună, câinii de toate felurile care păzesc animalele, caii și măgarii trecând în galop pe lângă ea. Sau diavolul cu copite de țap și coadă în vârf de lance care traversează calm casa în care toți dorm adânc, mai puțin băiatul, care-l privește curios din dreptul ușii. Sau blazarea francezilor din timpul straniilor scene de sex colectiv din saună. Sau meciul de rugby al elevilor anglo-saxoni. Fără a uita, desigur, de scena în care unul din personajele secundare (care traversează însă periodic filmul) își smulge singur capul de pe umeri...

Judecând după cei pe care lentoarea unora dintre scene i-a făcut din când în când să moțăie, sau după cei pe care brutalitatea unor scene de sex (sau altele) i-a făcut să plece din sală, pot deduce că filmul n-a plăcut tuturor. Cert este însă că acest film nu lasă indiferent pe nimeni. După întuneric, lumină.

Nora Iuga: „Sexagenara și tânărul” - un roman pe care mi-aș fi dorit să-l fi scris eu

Iubesc acest roman scurt. Este plin de poezie și romantism.

Face parte din cele câteva pe care sunt invidios că nu le-am scris eu. Și face parte din vârful literaturii românești (pentru mine, se află pe același nivel cu „Adela” lui Garabet Ibrăileanu, pe care-l consider în continuare cel mai bun roman românesc al tuturor timpurilor).

Deși „Sexagenara și tânărul” (2004) pare să analizeze doar la nivel ficțional problema diferenței de vârstă dintre doi posibili parteneri (femeia fiind aproape de două ori mai în vârstă decât bărbatul, invers ca în „Adela”), Nora Iuga alunecă permanent (în mod fericit, cred eu) în descrieri biografice, care dau autenticitate și forță romanului.

Un punct alb și pentru finalul neașteptat.

Octavian Soviany: un romancier excepțional!

De reținut numele unui romancier excepțional: Octavian Soviany. Am citit (aproape) pe nerăsuflate volumul „Viața lui Kostas Venetis” (2010), și apoi cu interes egal „Arhivele de la Monte Negro” (2012).

Ambele romane, deși fundamental diferite între ele, sunt foarte speciale, dezvăluind un autor pasionat de istorie, și având exercițiul poeziei.

„Viața lui Kostas Venetis” este un roman pseudo-istoric, în care Kostas Venetis, un vicios personaj levantin („strâmb din naștere”), străbate capitalele imperiale ale Europei începutului de secol al XIX-lea mânat precum o păpușă de beizadea Mihalache („om crud și răzbunător”).

„Arhivele de la Monte Negro” este un roman poetic, gândit pe mai multe planuri paralele, întrepătrunse. În toate primează însă un fel de estetică a urâtului.

În afara personajului Kostas Venetis (o prezență puternică în primul roman, dar numai insinuată în cel de-al doilea), precum și a Imperiului habsburgic, placa turnantă a istoriei secolului al XIX-lea, punctul de legătură al celor două romane este revoluția mondială, care ar urma să aducă pe Pământ o pace de o mie de ani. În numele acesteia se comit cele mai teribile atrocități...

„To Rome With Love”: rețeta perfectă pentru descrețit frunțile

„To Rome With Love” (2012), o comedie romantică de și cu Woody Allen, reprezintă rețeta perfectă pentru descrețit frunțile.

Este un film delicat despre iubire, filmat în luminile calde ale apusului de soare la Roma, presărat cu umorul sec dar irezistibil al lui Woody Allen, jucat de câțiva mari actori, asezonat cu muzică bună. 

Nimic revoluționar, dimpotrivă chiar, ceea ce nu m-a împiedicat să ies din sală cu un zâmbet larg întipărit pe față, și fredonând canțonete și arii din opere. 

Îți mulțumesc frumos, dragă Woody Allen!

Anim'est: „Scund, gras și chel”, un film delicat și plăcut de privit

„Scund, gras și chel” („Gordo, calvo y bajito”, Columbia, 2011) este un film bun, realizat într-un stil original, cu personaje animate realizate minimalist, puțin tremurat, care se deplasează în decoruri reale, filmate puțin neclar.

Personajul principal, un bărbat scund, gras și chel, între două vârste, timid și neîncrezător în propriile forțe, este foarte bine conturat. Încetul cu încetul, va căpăta (cu ajutorul Fundației „A fi”) încrederea care-i lipsește, chiar dacă nu până acolo încât să facă o femeie să se apropie de el, dar suficient ca să înceapă să gătească singur în loc să continue să mănânce numai în oraș...

Un film extrem de delicat, foarte plăcut de privit. Muzica (în stilul anilor 1960) are și ea un rol important în economia filmului.

Anim'est - „Aloïs Nebel”, un film extraordinar despre iubire, pedepse colective, răzbunare

„Aloïs Nebel” (2011), prezentat la Anim'est 2012, este un extraordinar film de animație, care a reprezentat Republica Cehă în competiția pentru premiile Oscar, fără să câștige vreun premiu, deși ar fi meritat.

Dar poate câștigă la Anim'est.

Până la urmă însă nu bilanțul competițiilor, fie ele Oscar sau Anim'est, contează, ci calitatea filmului. Or acest film este cu adevărat autentic și valoros.

Mi-a plăcut enorm felul cum este descrisă povestea de dragoste care se înfiripă între singuraticul, taciturnul, copilărosul impiegat Aloïs, care vine la Praga din îndepărtata localitate Bílý Potok atunci când își pierde locul de muncă, și ordonata și grijulia văduvă Květa, care-și va părăsi oaza pe care și-a organizat-o în... toaleta din Gara Centrală din Praga, locul ei de muncă, pentru a-l căuta pe Aloïs, atunci când acesta pleacă înapoi fără să fi realizat nimic în capitală. Nimic mai frumos decât zâmbetul delicat care înflorește pe fața Květei atunci când Aloïs, care n-a ajuns la întâlnire, se aștepta să-l certe, or ea zâmbește. Minunat!

Filmul abordează însă și două alte mari teme, relativ incomode.

Prima se referă la pedepsele colective și abuzurile la care a fost expusă comunitatea germană la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial (execuții sumare, violuri, deportări în masă, confiscarea averilor - abuzuri despre care se cunoaște în general prea puțin, și despre care se vorbește și mai puțin). Printre secvențele memorabile din film care mă bântuie se regăsește cea în care Wachek (tatăl), fost colaborator al naziștilor devenit peste noapte membru al gărzilor revoluționare și comunist fanatic, îl împușcă pe la spate pe fostul său prieten, Müller, tatăl Dorothei, atunci când etnicii germani erau urcați în vagoane de vite pentru a fi deportați din Cehoslovacia, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Sau cea în care Dorothe plânge, căzută la pământ, cu hainele rupte, după ce a fost violată de Wachek. Sau viziunea pe care o are în mod repetat Aloïs, mai întâi copil, apoi matur: Dorothe cu bebelușul în brațe, plecând în Polonia, unde va trebui să se prostitueze pentru a-și crește copilul, promițându-i lui Aloïs că va reveni. Impresionant!

A doua temă care dă de gândit în film este cea a răzbunării.

Mutul (fiul Dorothei și al lui Wachek tatăl) revine într-adevăr ca să-și răzbune mama și bunicul. Îl va ucide cu lovituri brutale de topor pe Wachek tatăl, care își va primi cu resemnare pedeapsa, deși scosese din buzunar un revolver Lüger cu care și-ar fi putut ușor ucide fiul născut dintr-un viol.

Iar filmul mai explorează cu succes și alte teme, cum ar fi lăcomia și fățărnicia (reprezentate prin Wachek fiul, fals prieten al lui Aloïs, precum și prin ofițerii sovietici cu care Wachek fiul face afaceri pe banii statului) sau promiscuitatea (reprezentată printr-un fost pușcăriaș, o prostituată etc. din Gara Centală din Praga).

„Aloïs Nebel” este nu numai un film care încearcă să recupereze adevăruri istorice incomode, și care tratează minunat subiecte general umane, ci și un mare film de animație. Felicitări realizatorilor săi: desenatorul, compozitorul și cântărețul Jaromír 99 (Svejdík), scenaristul Jaroslav Rudiš, și regizorul Tomáš Luňák!

„Viața cu un idiot” - violență în exces, nuditate, murdărie

„Viața cu un idiot” este o piesă incomodă, scrisă de Viktor Erofeev. A fost pusă în scenă la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu prima dată în anul 2007, și este reluată în această stagiune.

Regizorul Andriy Zholdak nu menajează spectatorii, folosind violență în exces, nuditate, murdărie, realizând un spectacol de teatru total, care pe de o parte îi gonește din sală pe unii spectatori, iar pe de alta îi ține țintuiți în scaun pe ceilalți.

Mie mi-a dat mult de gândit, și mi-a deblocat unele inhibiții.

Merită văzut.

Animest 2012: „Riduri” – un film care te face mai bun

„Riduri” („Arrugas”) este un film spaniol (2011) de animație, care face aproape suportabilă tema bătrâneții, a bolii, a Alzheimer-ului. La ieșirea din sală, am simțit, ca și alți spectatori - cea mai mare parte mult mai tineri ca mine - că pot fi mai bun cu vârstnicii de acum, ca și cu cei viitori. Este meritul unui film extrem de special, de delicat, de sensibil, care m-a vrăjit întru totul.