Prima mea pâine cu maia

Coceam deja de ceva vreme pâine, cozonaci, tarte, plăcinte și altele asemenea, când am avut o revelație. La o milonga, unul dintre cunoscuții mei mi-a dat să gust dintr-o pâine care mi s-a părut senzațională. Mult mai bună decât tot ce făcusem eu până atunci. La dospit folosise maia, nu obișnuita drojdie.

Asta m-a mobilizat, și am făcut și eu maia. Am folosit părți egale de făină ecologică integrală de secară și făină ecologică albă de grâu, după rețeta de aici: http://www.thekitchn.com/how-to-make-your-own-sourdough-starter-cooking-lessons-from-the-kitchn-47337.

Am utilizat un vas cam mic, așa că într-a cincea zi maiaua dăduse puțin pe dinafară.

Am luat jumătate din cantitatea rămasă în vas, și am pus-o într-un borcan (vezi imagine mai jos). 

  

Am hrănit-o și am băgat-o la frigider. O s-o verific peste o săptămână.

Cu cealaltă jumătate, aproximativ 200 de grame, am pus la dospit un aluat de făină ecologică integrală de secară cu făină ecologică albă de grâu în raport de unu la unu, aproximativ după rețeta de aici (mai puțin zahărul și uleiul): http://www.bbc.co.uk/food/recipes/how_to_make_sourdough_08213.

Pâinea care a ieșit se poate vedea mai jos. Este un produs foarte simplu, și în același timp foarte rustic.

Primul lucru pe care l-am observat este că aroma produsă prin acțiunea drojdiilor naturale și lactobacililor este mult mai puternică și mai complexă decât cea obținută cu drojdie comercială. Gustul pâinii este ușor acrișor. Coaja crocantă, iar miezul ușor umed.

În rezumat, sunt încântat de rezultat.

Voi încerca în curând maiaua și la pâini și cozonaci din făină de grâu – albă, integrală, de grâu dur, de spelta. Pentru făină ecologică, o sursă bună ar putea fi aceasta: http://terranatura.ro/.

Despre „meseria” de scriitor

Am auzit de curând pe cineva pe care-l stimez pentru modul său profund de a gândi afirmând că nu există meseria de scriitor. „Poți fi profesor, sau jurnalist sau altceva, și să scrii, dar asta nu te face automat scriitor”. Concluzia părea să fie că dintre toți cei care scriu, doar cei foarte puțini care-și câștigă recunoașterea din partea publicului își merită numele (și renumele) de scriitor.

E drept, nu există facultate care să-ți dea o diplomă de scriitor.

În plus, toți scriem cuvinte, unii mai multe, alții mai puține, de la cele mai fragede vârste. Și nu ne trece prin cap să ne spunem scriitori.

Eu îmi mai fac de lucru (probabil mai mult decât ar trebui) prin bucătărie. Asta nu mă face bucătar. Și îmi place să coc pâine, cozonac, tarte și plăcinte. Ceea ce nu înseamnă că aș fi brutar, patiser, sau plăcintar.

Toate acestea sunt meserii în care oamenii s-au calificat, și mai sunt și slujbe în care își câștigă banii pentru traiul de zi cu zi.

Dar eu chiar îmi câștig existența din scris.

Cu toate acestea, acum ceva vreme, când o revistă mi-a cerut să scriu o scurtă descriere despre mine, mi-am dat seama că nu sunt scriitor. Primul lucru la care m-am gândit a fost facultatea. Am scris așadar „geolog”. Apoi mi-am dat seama cât de irelevant este acest lucru pentru un potențial cititor. Cine mai știe astăzi că Dostoievski - toute proportion gardée - era inginer militar? Apoi, m-am gândit să pun „scriitor și fotograf”, ceea ce, deși descria efectiv ceea ce făceam pentru revistă, suna fals, pentru că în mod evident nu mă încadram în definiția scriitorului, poate nici în cea a fotografului. Într-un târziu, am ajuns la concluzia că, în lipsă de altceva mai bun, tot „jurnalist” (fără să fie nici el prea corect, pentru că nu public zilnic), descria cel mai bine ceea ce făceam pentru revista respectivă.

Desigur că discuția este lungă. Scriitor (sensu lato) ar putea fi și scribul din Egiptul antic, copistul medieval, și, prin extensie, matematicianul care scrie cu cifre, sau muzicianul care scrie cu note (deși pentru acesta există termenul de „compozitor”).

Ideea este totuși că nu e scriitor (sensu stricto) cine vrea, ci cine merită.