Se mai poate bea acest vin alb, fără
etichetă, care a stat în pivniță douăzeci, poate chiar treizeci
de ani? Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o de Sf.
Alexandru anul acesta, privind una din sticlele primite cadou din
partea mătușii mele de la Constanța.
Urmele de mucegai de pe plasticul care
acoperea dopul păreau să sugereze o problemă, dar limpezimea
lichidului văzut prin pereții verzi ai sticlei părea să spună
contrariul. Nu exista decât un singur mijloc de a afla: sticla
trebuia destupată.
Am căutat un partener de degustare
interesat de această experiență, pentru că deși astfel de vinuri
vechi sunt rare, în trecut am avut surpriza să fiu refuzat atunci
când am mai făcut astfel de oferte de degustare unor amatori de
vin.
Deși scos cu cea mai mare grijă de un
expert, dopul s-a rupt în două, lăsând și alte câteva fragmente
mai mici, care au căzut în sticlă.
Turnat în pahare, vinul altădată
probabil galben-pai, arăta acum ca un coniac. Aromă intens
fructată. Corp mediu, catifelat, gust dulce. Presupun că este vorba
de un Muscat Ottonel (micile resturi de etichetă complet putrezite
nu dădeau nici un indiciu, nici despre soi, nici despre an sau
despre producător), probabil un Murfatlar de la începutul anilor
1990 (ca majoritatea vinurilor din pivnița unchiului meu). Un vin
care nu a fost gândit să îmbătrânească la sticlă, dar care a
reușit să o facă într-un mod meritoriu. Probabil că zahărul
remanent (o constantă la vinurile românești până nu demult) l-a
ajutat să supraviețuiască (desigur, și pivnița, și poziția
orizontală, nemișcată).
Oxidarea dusă la extrem îl face să
semene cu un Madera, Porto, sau Jeres, evident fără alcoolul
acestora, nefiind vorba despre un vin fortificat.
În ansamblu, bine răcit, s-a dovedit
a fi un excelent vin de aperitiv. Am crezut că-mi va rămâne puțin
pentru gătit, dar încet-încet l-am băut pe tot. Poate data
viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu