Un personaj de poveste: Flaco Dany

Din când în când am șansa să întâlnesc câte un personaj de poveste. Ieri seara a fost una dintre aceste zile. M-am dus la Fabrica de tango să-l văd și să-l aud vorbind pe Flaco (Slăbănogul) Dany, un mare dansator argentinian de tango despre care nu știam nimic altceva decât că este de două săptămâni în România, și că... este foarte în vârstă.

Fabrica de tango, una din școlile de tango din București, anunțase o conferință despre istoria tangoului, între orele 9 și 10 și jumătate seara.

Am sosit cu zece minute mai devreme. L-am zărit pe Flaco Dany, care avusese cursuri mai devreme, intrând la vestiar. A ieșit fix la 9, cu o punctualitate deloc argentiniană, îmbrăcat cu niște pantaloni negri cu talie înaltă, o cămașă albă fără guler dar cu plastron, scrobită ireproșabil, și pantofi de lac. Ah, și încă ceva ce n-am mai văzut de la bunicul meu: ciorapi negri de mătase. Își arăta vârsta doar prin fața brăzdată de riduri adânci, și mâinile cu degete noduroase, altfel, ajutat și de alura slabă, părea mai sprinten ca un adolescent.

Când a început conferința, m-am temut că nu va avea ce să spună timp de o oră și jumătate. Ei bine, m-am înșelat. După două ore și jumătate de discuții, gazda (și traducătoarea) sa, tot încerca să limiteze discuția doar la tango. Pentru că Slăbănogul Dany a trecut mereu de la tango la viața sa, ca fiind două lucruri care se întrepătrund organic. Am aflat astfel că Dany i-a instruit în tango pe mari actori ca Al Pacino, Robert Duval sau William Dafoe. Că își dă toți banii pe CD-uri cu muzică de tango și pe haine. Că-i plac la nebunie cămășile italiene, și că n-ar trece pe la Roma fără să-și ia de acolo 15 cămăși. Că are 50 de perechi de pantofi. Că ar fi putut fi inginer, dar că nu regretă că este dansator de tango, fiindcă a făcut tot ce și-ar fi putut dori în viață. A văzut și aspectele luminoase, și cele întunecate („noaptea, când dansez eu, se petrec toate lucrurile rele - prostituție, hoție, crimă, droguri, dar n-am fost niciodată implicat în așa ceva, au trecut pe lângă mine fără să mă atingă”). Are un singur regret: că n-a avut niciodată o relație cu... o femeie de peste 40 de ani.

Vocea i se stinge puțin și o lacrimă îi apare fugitiv în colțul ochilor când își amintește de față cu noi toți de cele două mari iubiri ale vieții lui. Femeia care urma să-i dăruiască un copil, însărcinată în trei luni, a murit într-un accident de autobuz. Nu s-a mai căsătorit niciodată, nu are copii.

Există două lucruri care nu-i plac: porumbul și varza. De asta și numește stilul de dans modern, cu tot felul de figuri complicate, „varză”. „Îi înțeleg pe cei care dansează așa, o fac cu scop comercial, dar denaturează însăși esența tangoului”, spune Dany, care preferă tango salon, în îmbrățișare închisă, ca să simtă femeia. „Femeia este un diamant de care trebuie să ai cea mai mare grijă timp de 4 dansuri”, spune Dany. „Nimeni nu trebuie să se apropie de ea, nimeni nu trebuie să rupă vraja care există între tine și ea”. Atunci când dansezi cu o femeie, îți dai imediat seama dacă sunteți sau nu potriviți. Nu sexual, ci la dans, sunt două lucruri distincte. „Există femei care au același partener de 20 de ani, chiar dacă acesta are unele probleme, dacă înțelegeți ce vreau să spun...”.

Gelozia însă a creat mari drame în lumea tangoului. Povestește o anecdotă despre un prieten care încearcă să-și mintă soția că se duce să joace biliard cu băieții, când de fapt vrea să se ducă la milonga, să danseze. Soția își dă seama, și îi spune: „du-te, dar lasă-ți placa dentară acasă”. Nu s-a mai dus.

Întrebat despre orchestrele de astăzi, spune că nu mai există nici o orchestră care să se apropie de cele ale anilor '50-'60, dar dacă ar fi să o numească pe cea mai bună actuală, aceasta este fără îndoială Color Tango. Melodia lui preferată este Gracias interpretată de orchestra Carlos di Sarli.

Cum te îmbraci la tango? „N-aș putea merge să dansez în jeans”, spune Dany. „Mi se pare o lipsă de respect față de parteneră. Înainte de dans fac duș, mă parfumez cu un parfum scump, și mă îmbrac cu haine elegante, întotdeauna altele. N-am nici o cămașă care să semene cu cealaltă”.

Întrebat ce anume face Argentina atât de specială, Dany surprinde încă o dată: nu atât Argentina, cât tangoul e special. Întrebat dacă ar pleca din Argentina, răspunde scurt: nu mă ține nimic legat de Argentina, de fapt eu mă trag din bascii din Franța. Aș pleca oriunde în lume, cu o condiție: să-mi pot lua cu mine CD-urile și hainele de tango. Și să nu trebuiască să învăț nici o altă limbă decât spaniola.

Dany ar fi un bun personaj de roman. Poate o să-l scriu vreodată. Altădată. Pentru că acum nici măcar n-am apucat să scriu numele maeștrilor cu care a învățat să danseze, sau pe care el i-a învățat să danseze tango. Dar am o scuză. Tot timpul conferinței am ținut în mână aparatul de fotografiat.

Încă nu știu ce m-a impresionat mai mult la Dany, felul cu vorbește sau felul cum arată. Chiar că e un adevărat personaj de poveste.

Meșterul Manole redivivus

Nu e prima dată, și probabil nici ultima, când carosabilul și trotuarul din dreptul locuinței mele sunt sparte pentru o lucrare (electrică, gaze, apă sau de refacere a bordurilor). Impresionant este nu numai faptul că astfel de reparații n-au fost luate în considerare când s-a gândit strada, ci și modul îngrozitor în care se pune totul la loc după reparații: cârpăcit, rămân valuri acolo unde pietruirea străzii și asfaltarea trotuarelor au fost ireproșabile.

Pentru că atunci când a fost refăcută strada, în urmă cu puțini ani, am rămas surprins de felul profesionist în care s-a lucrat. S-a săpat până la o adâncime destul de mare, apoi au fost puse straturi succesive de nisip și pietriș, care au fost tasate, după care s-a turnat un rând de beton cu o curbură perfect calculată. Abia peste aceasta s-a pus la loc piatra cubică originală, peste alt rând de nisip, în formă de raze. Rareori am văzut să se facă o lucrare atât de laborioasă, la final cu adevărați meșteri pietrari, care puneau manual pe un pat de nisip piatră cubică după piatră cubică, o nivelau bine cu un ciocan, după care turnau ciment între pietre. A ieșit aproape perfect. Încet-încet însă, lucrările ulterioare încep să-i vină de hac și străzii și trotuarului. Deja e plin de gropi.

Nu știu care ar putea fi soluția unei lucrări durabile. Poate ca meșterul care face lucrarea să zidească pe cineva drag în ea?

Ce (mai) afli privind Fantasmele lui Goya

Revăzând Fantasmele lui Goya (Goya's Ghosts, un film spaniol vorbit integral în engleză), mi-am amintit că am vizitat orașul Segovia (capitala provinciei cu același nume din Castilia și Leon) chiar în zilele când Milos Forman realiza acolo secvențe din film. Am recunoscut clădirile care flanchează piața centrală. Orașul vechi, înscris în patrimoniul cultural UNESCO, a fost ales de Forman tocmai fiindcă în el nu trebuia făcută nici o modificare pentru ca să arate ca pe timpul războaielor napoleoniene. Se mai dădea jos câte o firmă de hotel, se mai scoteau niște becuri din felinare, dar cam atât.

Mă întreb cum de nu descoperiseră încă spaniolii ce știe de atâția ani orice român, și anume că trebuie să-ți schimbi imediat ce poți lemnăria ușilor și geamurilor cu plastic termopan, să vopsești cu vopsea acrilică cât mai stridentă orice perete, să-ți atârni de exteriorul clădirii aparate de aer condiționat zgomotoase și care picură în capul trecătorilor, să plantezi oriunde poți antene satelit, să întinzi puzderie de cabluri de internet și de mai cine știe ce prin fața geamurilor, să asfaltezi (prost) orice stradă pietruită (bine), și în general să înlocuiești tot ce este frumos și tradițional cu ceva cât mai nou, mai puțin rezistent și de cât mai mult prost gust? Oare cum de suportă Segovia un apeduct roman (intact, vechi de două mii de ani) complet inutil după orice calcul economic, sau atâtea străduțe medievale așa înguste încât pe ele nu poate trece o mașină dacă pietonii nu se lipesc de intrândurile ușilor ca să le facă loc? De ce nu-și dărâmă casele din centru ca să facă măcar un singur pasaj suprateran astfel ca mașinile să poată vâjâi cu viteză încoace și-ncolo?

Oare pentru că ei știu ceva ce nu știm noi românii, și anume că istoria, acest bun mai valoros decât orice altceva, este un lucru care nu se poate cumpăra?

Lucruri care se mai lămuresc... - DSK, Băsescu, Crin Antonescu

Mă bucur să constat că n-am judecat greșit situația în cazul DSK. Revelațiile de azi ale cazului (care conduc la ideea unei înscenări premeditate) sunt, cred eu, lămuritoare. De la început nu credeam deloc în varianta bărbatului puternic și bogat care agresează o sărmană cameristă... Mai poate fi însă reparat răul deja făcut de felul năpustit în care s-a manifestat justiția nord americană? Cum va fi DSK reabilitat?

Revenind în țară, sunt bucuros să constat că după declarația insultătoare de săptămâna trecută a președintelui Băsescu în privința lui Vodă Mihai, multă lume (inclusiv GDS-ul) și-a dat în fine seama cu cine are de-a face. Cu cineva chiar mai periculos decât fostul președinte Iliescu (e interesant cum acesta și-a mai nuanțat poziția în privința lui Vodă, recunoscând că a greșit - deși, și în acest caz, răul a fost făcut).

Mă bucură și evoluțiile relativ previzibile din sondajele politice de săptămâna asta, care-l pun pe liderul PNL Crin Antonescu pe primul loc între oamenii politici români, ce-i drept cu exact atât cât cred și eu că merită, adică cu destul de puțin... Oricum, cu toate defectele lui, între toți politicienii de la vârf din acest moment, e singurul pentru care am respect.

Sibiu: Bulevardul Victoriei (oare a cui asupra cui?)

Mă plimb printr-unul din fostele cartiere elegante ale Sibiului, Bulevardul Victoriei (oare a cui asupra cui?), și-mi dau seama de uriașa diferență dintre arhitectura veche - estimarea mea este că aici s-a construit foarte mult în perioada interbelică - și cea nouă. 

Nu pot judeca cu criteriile tehnice sau artistice ale unui arhitect, dar simt organic diferența. Clădirile vechi (toate de dimensiuni realmente impresionante aici) sunt uimitor de bine proporționate, au o mare similitudine între ele fiind în același timp destul de diferite la nivelul detaliilor (fierul forjat de la garduri și porți, obloanele de lemn ale ferestrelor, forma ușilor și a ferestrelor, terasele și balcoanele). Sunt toate construite din materiale naturale, cărămidă, piatră, lemn, țiglă. Sunt amplasate bine unele față de altele, au curți frumoase, spațioase, unele chiar foarte mari, cu livezi sau suprafețe mari de gazon, care respiră eleganță sobră. Nu mă satur privind în stânga și în dreapta. În schimb, simt cum clădirile noi (și vorbesc acum despre „vile”, nu despre blocuri, care chiar nu merită nici măcar un cuvânt) mă agresează prin aproape tot. Deși sunt și ele de mari dimensiuni (le copiază pe cele între care s-au insinuat), sunt în același timp înghesuite, prost proporționate, prost construite, fără un stil caracteristic, parcă ar fi un corp străin în acest cartier elegant. Nu mai vorbesc de materialele folosite, beton, sticlă și plastic, mult plastic... 

Am ciudata senzație că particip la întâlnirea dintre cultura unor oameni pe cât de gospodari pe atât de respectuoși unul față de celălalt și față de tradiție, cu alți oameni găunoși și fără consistență, care încearcă să mimeze ceva ce nici ei nu înțeleg, o viață comunitară normală și frumoasă!

„Sfârșit de partidă”, de Beckett, în regia lui Tocilescu, la Metropolis

Un spectacol de teatru bun va rămâne întotdeauna o experiență interesantă. Nu mai fusesem de ceva vreme la teatru, așa încât atunci când am primit propunerea să merg la Metropolis să văd „Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett, nu știam la ce să mă aștept.

Speranțele nu mi-au fost însă înșelate.

Primul lucru pe care l-am remarcat încă din fața teatrului a fost diferența dintre cei care veneau la spectacol și ceilalți trecători. Deși vremea când lumea se îmbrăca elegant pentru teatru a cam trecut, și în plus era vară, astfel încât lumea era îmbrăcată lejer, am remarcat totuși o anumită ținută chiar și la cei îmbrăcați sport. De asemenea, atât cei care așteptau în fața teatrului, cât și cei care cumpărau bilete de la casa de deasupra scărilor sau cei care merseseră la cafeneaua de la balcon păstrau cu toții o anumită rezervă în ton, nimeni nu vorbea tare sau repezit. N-am remarcat pe nimeni împopoțonat, nici parfumat excesiv. Numai aceste detalii, și au fost suficiente ca să mă facă să mă simt ajuns într-un loc deosebit.

Mai fusesem de vreo două ori la Metropolis, dar chiar și așa am fost din nou surprins de unele mici stridențe decorative. Printre ele, roșul agresiv al podelei, și ușierul, sau ce era el, cu livrea și joben de la intrare. Presupun că decorația interioară a trebuit însă să țină cont de modificările făcute înainte să redevină teatru, pe vremea când își pierduse statutul de casă de cultură și fusese transformat în club de noapte. Cert este că alte decorații, cum ar fi fierul forjat al scărilor, sunt încă intacte, și dau un aer de confort elegant acestui teatru. Amenajările interioare sunt un amestec eterogen de vechi și modern, ca podeaua de sticlă de deasupra scărilor, pe care stă o canapea confortabilă.

Sala este cochetă, fotoliile sunt noi, largi și confortabile, scena se vede destul de bine din orice punct al sălii.

Spectatorii erau oameni de toate vârstele. Le-am remarcat în sală pe două dintre actrițele noastre de marcă (una dintre ele mă amuzase pe hol prin felul naiv, copilăros în care, stând cu un picior sub ea pe o canapea, a deschis o cutie cu salată, a luat o înghițitură cu o furculiță de plastic, după care a închis cutia și și-a văzut de treabă fără să se sinchisească de ceilalți, ca și cum ar fi fost la o repetiție, ceea ce și cred că era pentru ea).

Spectacolul a început cu o lungă scenă fără cuvinte, cu un personaj, Clov (îi menționez numele fiindcă este singurul personaj „pozitiv” al piesei), mișcându-se încoace și încolo într-un mod în același timp rutinier și dezordonat. Pe acest fond au sunat câteva telefoane mobile, până când cred că toți spectatorii au înțeles că trebuie să-și închidă telefoanele.

Ce cred eu că n-au înțeles totuși unii spectatori este că spectacolul nu era o comedie. Ei veniseră însă să se distreze după o săptămână de muncă, așa încât râdeau de oricâte ori li se părea ceva caraghios. Cel mai straniu mi se părea râsul doamnei tinere care venise pe locul gol de lângă mine când fusese ridicată, după începerea spectacolului, de o pereche care avea probabil locuri acolo unde se așezase ea la început. Această doamnă avea un râs puternic, aproape isteric, care părea forțat, ca și cum s-ar fi străduit să râdă, ca să se vadă cât de mult apreciază ea spectacolul, cât de bine se simte.

Inițial mi s-a părut monstruoasă, și m-am gândit să o atenționez, dar apoi am considerat că trebuie să mă stăpânesc, fiindcă poate ea vede în spectacol ceva ce eu nu pot să văd. E drept că nici restul spectatorilor, cu câteva excepții, nu vedeau nimic comic. În mod interesant însă, selecția naturală și-a făcut treaba. Spectatorii care râdeau fie au plecat mai devreme sau mai târziu, oricum înainte de sfârșitul spectacolului (unii chiar deranjând puțin lumea prin fața cărora treceau, dar mai puțin decât dacă ar fi continuat să râdă), fie au tăcut. Doamna de lângă mine n-a plecat. A rezistat stoic până la sfârșit, râzând din ce în ce mai rar, apoi deloc. Când s-a aprins lumina, și i-am văzut fața transfigurată, cum cred că era și a mea, mi-am dat seama că supărarea îmi trecuse de mult, ba chiar îi eram într-un fel recunoscător că a stat până la sfârșit.

Ca pe toți spectatorii, și pe mine piesa lui Beckett m-a impresionat profund. M-am să comentez acum nimic altceva decât că acest sfârșit de partidă (cu tot absurdul și decrepitudinea scoase în evidență de autor și de regizor, un Alexandru Tocilescu de zile mari) are totuși și mica lui portiță de speranță, de optimism. Felicitări actorilor, în special unui Răzvan Vasilescu absolut formidabil, dar nici Mihai Constantin, sau chiar Ion Besoiu și Irina Petrescu, care au totuși roluri de mai mică anvergură, nu sunt mai prejos!

În final, nu pot decât să recomand „Sfârșit de partidă”, o piesă care m-a lăsat fără grai o bucată de vreme după ce s-a terminat, și care mi-a dat de gândit pentru ceva vreme de acum încolo...

PS Înainte de spectacol nu-mi propusesem asta, dar am simțit că reprezentația trebuie sărbătorită cu un pahar de vin roșu și o bucată de brânză bună, ceea ce am și făcut, în compania unor prieteni.  Am mai simțit și nevoia de ceva dulce...

O călătorie inițiatică în pași de dans

Duminică seară, într-o sală cu (din păcate) nu mai mult de șase spectatori, am văzut un film care mi-a transmis o enormă stare de bine: Vise în pași de dans (Tanzträume).

M-a făcut să-mi aduc aminte că, la terminarea liceului, și eu doream să fac cinematografie tocmai ca să realizez acest gen de filme documentare, care nu sînt însă cu nimic mai prejos decît cele... așa-zis artistice. Dimpotrivă (de altfel filmul a și fost premiat anul trecut la Festivalul internațional de film de la Berlin).

Regizorii Rainer Hoffman și Anne Linsel au reușit să capteze din plin sufletul unei legende a dansului modern - Pina Bausch (deși ea apare destul de puțin în film).

Acțiunea filmului se petrece la Wuppertal, unde Pina Bausch a avut ideea de a recrea spectacolul de dans modern Kontakthof, pe care-l montase pentru prima dată cu 30 de ani mai devreme. Doar că de această dată ea nu a mai folosit o trupă de dansatori profesioniști, ci adolescenți care în cea mai mare parte nu mai dansaseră niciodată - trasformînd astfel repetițiile și spectacolul într-o adevărată călătorie inițiatică pe ritmurile unei muzici când ritmate (swing, rock'n roll), când pasionale (tango etc., interpretată în limba germană, amintindu-mi oarecum de Cristian Vasile, „regele muzicii ușoare” românești din perioada interbelică).

În cadrul acestei experiențe, prieteni care erau nedespărțiți vor înțelege că există activități pentru care nu sînt la fel de buni, și că din cînd în cînd trebuie să se separe, spre binele lor. O fată slăbuță și destul de nesigură pe ea va deveni solista spectacolului, înțelegînd că frumusețea fizică poate fi și o chestiune de ținută, de postură, de mers etc. Un băiat care joacă baschet și dansează hip-hop va ajunge și el să interpreteze scene ca solist. Două fete care provin din familii care au suferit traume își vor regăsi echilibrul interior. Un băiat timid va ajunge atît de încrezător în el, încît va începe să ia notele cele mai mari tocmai la examenele orale, unde înainte se pierdea cu firea. Iar toți cei 40 de adolescenți, inițial reținuți și inhibați, se vor deschide ca niște flori, vor învăța să se miște, să vorbească, să se atingă, să comunice, să ia contact unul cu altul, să reprezinte un grup omogen în diversitatea sa enormă. Viața acestor adolescenți se va schimba în bine pentru totdeauna.

Această performanță care ține atît de dans, cît mai ales de dezvoltare personală, i se datorează unui personaj cu o aparență extrem de modestă - o femeie slabă care nu-și ascunde vîrsta, care-și poartă părul legat la spate într-o banală coadă de cal, ca o școlăriță, care e încălțată cu pantofi de alergare, și care are mereu la îndemînă un pachet de Camel – Pina Bausch. Acest personaj, practic necunoscut tuturor adolescenților care se decid să intre în acestă aventură, îmi era și mie (aproape la fel de) necunoscut. Deși o remarcasem, acum nouă ani, fără să-i știu însă numele și nici reputația, în scena Café Müller a filmului cult „Vorbește cu ea” (Hable con ella) al lui Pedro Almodovar (cum aș fi putut să nu o remarc - o femeie slabă, de circa 60 de ani, îmbrăcată într-un furou alb, dansînd ca și cum n-ar fi avut articulații, printre mese și scaune, transmițînd un sentiment de uriașă tristețe!). Acum știu că și hipnotizanta coregrafie (Masurca Fogo) din finalul filmului lui Almodovar este tot a ei. De cîte ori am văzut și revăzut această ultimă scenă, și încă nu m-am săturat de ea!

Trandafirii pe care Pina Bausch îi va da fiecăruia dinte tineri la sfîrșitul spectacolului Kontakthof din „Vise în pași de dans”, împreună cu o cîte o scurtă îmbrățișare, reprezintă pentru mine un omagiu adus acestei extraordinare femei și coregrafe, ca și cum ea ar fi cea care ar primi florile și îmbrățișările. Pentru că acest film, acest interviu, reprezintă un adio. Între timp, Pina Bausch ne-a părăsit...