Die Räuber (Hoții) la Secția germană a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu

Aseară, o premieră pentru mine - un spectacol de teatru în limba germană la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu: Die Räuber (Hoții) de Friedrich Schiller.

Pentru început, mi-a părut rău că nu înțeleg mai mult de câteva cuvinte în germană, dar până la urmă m-am consolat cu traducerea din cască.

Despre piesă (pe care, spre rușinea mea, n-o cunoșteam) pot spune că începe oarecum academic, predictibil și melodramatic, dar că progresiv capătă amploare și complexitate, pentru a lua sfârșit într-un mod absolut impredictibil, punând sub semnul întrebării multe dintre valorile morale general acceptate la vremea când a fost scrisă.

Scrisă acum 230 de ani, Hoții este și astăzi o piesă modernă. Ridică probleme cu care continuăm să ne confruntăm și noi, fără a le fi găsit între timp răspuns. Între ele: inechitatea și injustiția socială, imposibilitatea de a trasa o linie precisă de demarcație între bine și rău, între binele personal și cel al întregii societăți. M-a impresionat în mod deosebit fluiditatea caracterelor din piesă, precum și lipsa unei/unor concluzii ferme.  

Dintre actori, i-am remarcat pe cei doi titulari, Stefano Marcello (Karl) și Daniel Plier (Franz), precum și pe Wolfgang Kandler (Spiegelberg).

Un singur cuvânt despre băncile (prea) înguste și (prea) apropiate pe care am stat: poate sunt moderne, dar sunt și puțin cam incomode pentru o piesă care durează peste două ore...

Altfel, abia aștept să revin la acest teatru!

Kaulakau și Klezmer Connection la Sibiu

În urmă cu două seri am fost la Sibiu World Music Festival 2011, la sala Thalia a Filarmonicii Sibiu.

Am ascultat două formații extrem de diferite: Kaulakau – din Spania, și Klezmer Connection – din Austria.

Cei patru muzicieni de la Kaulakau foloseau un instrument de suflat tipic catalan – tenora – care mi s-a părut a fi ceva între taragot și saxofon sopran; un contrabas; o baterie obișnuită plus un cajón – instrument afro-american de percuție; și o zanfona – o vioară medievală cu roată. Muzicienii au mai folosit din când în când și alte instrumente mai speciale, cum ar fi un fluier care se ținea cu o singură mână, sau mici alte „jucării” de percuție.

Cu astfel de instrumente, evident că și sonoritatea acestui grup a fost specială. Impresia generală a fost de muzică celtică. Pe alocuri însă, muzica interpretată de Kaulakau mi-a adus aminte de jazz-ul de cameră al lui Johnny Răducanu, lungile solo-uri de bas m-au făcut să mă gândesc la Ron Carter, cele de baterie la Billy Cobham, iar tenora, ca și cajón-ul mi-au reamintit de sonoritățile afro-americane ale lui Gato Barbieri. Dar această muzică nu a fost numai jazz, ci și multele altele în același timp - folk, baladă medievală – o muzică foarte originală, și greu de definit. Deși în general calmă, în anumite momente intensitatea ei devenea absolut extraordinară. Ca și mine, publicul a fost încetul cu încetul cucerit de muzicienii catalani, astfel că pe parcursul concertului aceștia au fost recompensați cu aplauze din ce în ce în ce mai puternice, devenite chiar entuziaste la final.

Dacă ar fi să recomand o singură melodie, reprezentativă, din tot concertul, aceasta ar putea fi Bestial.

A doua parte a concertului a revenit formației Klezmer Connection. Am aflat cu această ocazie că numele de klezmer este dat unui gen de muzică tipic evreilor așkenazi din Europa centrală și de est. Nu mai ascultasem niciodată acest gen de muzică, astfel că am fost surprins să remarc asemănările, uneori similitudinile, cu muzica de taraf de la noi. În realitate, toate melodiile au sunat mai mult sau mai puțin ca muzica lăutărească de nuntă, cu un ritm extrem de susținut, care necesita un mare efort fizic în afara celui muzical. Instrumentele formației au fost clarinet, acordeon, contrabas, chitară (înlocuită uneori de mandolină sau de... tamburină) și baterie. O mare parte din melodii au fost interpretate și vocal, în idiș. Sigur că au existat și mari diferențe față de muzica noastră de taraf, nu numai inflexiunile mult mai pronunțat asiatice, ci și influența muzicii de jazz, care se resimțea la unele subtilități ritmice ca pauzele și sincopele (extrem de rare însă, ritmul fiind în general extrem de susținut și continuu). Am ascultat concertul cu mare interes. Trebuie însă să recunosc că senzația generală a fost puțin ciudată, mă simțeam ca și cum aș fi participat la o nuntă... la care nu am fost invitat. Am remarcat și faptul că restul sălii aplauda la fel ca și mine, părând interesată, dar fără să fie total convinsă.

Ce m-a fascinat însă fără rezerve la formația austriacă au fost cei cinci muzicieni înșiși. Deși a existat și o interpretă feminină, cel care mi-a atras privirile cel mai mult a fost acordeonistul, un bărbat puțin peste 50 de ani, cu păr alb și cioc la fel, cu o tichie neagră pe cap, îmbrăcat în pantaloni de piele. Interpreta o muzică veselă, ritmată, cu o figură absolut impasibilă, privind continuu în jos. Tot o figură impasibilă, care contrasta total cu veselia muzicii, avea și contrabasistul. Șeful formației, clarinetistul, un interpret absolut excepțional, mai zâmbea din când în când. Rar, am observat însă cum fața bateristului - un personaj complet atipic și extrem de diferit de toți ceilalți, cu o față de un alb de cretă, îmbrăcat în șalvari și... cu picioarele goale – se transfigura complet, din lividă și impersonală se îmbujora și se umplea progresiv de un zâmbet extatic, care, atunci când ajungea la apogeu, dispărea într-o singură clipă, pentru a se lăsa apoi așteptat pentru multă vreme până să apară din nou...

Venit să ascult, n-am avut la mine aparatul de fotografiat - o decizie pe care o luasem în cunoștință de cauză, și pe care, ca și în alte dăți, o regret.

În rezumat, acest concert a fost o experiență foarte interesantă, care mi-a mai deschis puțin orizontul cunoașterii muzicii lumii. Mulțumesc, Sibiu World Music Festival!

sibiuworldmusicfestival.sibiujazz.eu
www.kaulakau.com

www.klezmerconnection.at

Liviu Ciulei

Mi-l amintesc pe Liviu Ciulei ca pe un personaj fără vârstă, de o masivitate atletică, de o masculinitate pregnantă, cu o vorbă bine articulată, dar dulce, prietenoasă.

Dacă cineva m-ar ruga să-i spun ce mi se pare că-l reprezintă cel mai bine, atunci aș menționa (fie-mi iertată subiectivitatea) cariera sa de regizor (și actor) de film, cu, în această ordine, fantastica scenă de dragoste – masa condamnatului (cu actorii Victor Rebengiuc și Ana Széles, o actriță de care m-am îndrăgostit iremediabil după acest film) din „Pădurea spânzuraților” din 1964, și scenele de rivalitate masculină din „Valurile Dunării” din 1959 (în care Ciulei a jucat unul din rolurile principale ale triunghiului amoros alături de extraordinarii Irina Petrescu și Lazăr Vrabie).

De menționat că ambele filme au fost premiate la timpul lor („Pădurea spânzuraților” la Cannes, unde a primit Premiul pentru regie, iar „Valurile Dunării” la Karlovy Vary, unde a primit Globul de cristal).

Un lucru îndeobște mai puțin cunoscut este acela că Ciulei a fost și regizorul secund al lui Victor Iliu la filmul „Moara cu noroc” din 1955, film care a fost și el nominalizat la Palme d'Or la Cannes (și pe care eu personal îl consider cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor, o fantastică poveste de iubire în care triunghiul amoros a fost jucat magistral de actorii Constantin Codrescu, Ioana Bulcă și Geo Barton).

Dumnezeu să-l odihnească!

Majestate sau maiestate?

Mărturisesc că plâng adeseori la filmele de dragoste. N-am crezut însă că o să plâng vreodată la un discurs în Parlament. Am făcut-o totuși la discursul lui Mihai I.

Primul nod în gât mi-a apărut când regele românilor a intrat în sală. Ceva din ținuta sa de o eleganță demnă dar modestă mi-a adus aminte de bunicul meu (poate de aceea am avut până la sfârșit ochii înlăcrimați?), și de alți bărbați din familie, pe care n-am știut să-i apreciez cum se cuvine la timpul potrivit.

Oameni cărora le spuneam pe nume, dar pe care nu i-am văzut niciodată îmbrăcați altfel decât cu cravată, chiar și atunci când săpau grădina.

Lacrimile m-au podidit când am ascultat „Deșteaptă-te române”. Astăzi imnul de stat al României, imnul meu și al tuturor românilor. M-am gândit cum în numai câteva zeci de ani, imnul a trecut de la „Trăiască regele” (imnul monarhic), la „Zdrobite cătușe”, „Te slăvim Românie” (pe care cred că nu și le mai amintește nimeni astăzi), „Trei culori” (în varianta adaptată), și apoi „Deșteaptă-te române” – o succesiune care arată clar confuzia și șocul continuu al societății românești postbelice.

Nici felul cum arată, nici cel în care vorbește Mihai I nu au nimic ostentativ. Dimpotrivă. Cu toate acestea, atrage privirea și interesul.

Îmi place enorm și felul drăgăstos în care îl privește principesa Margareta când îl însoțește. Și mai ales măsura tuturor lucrurilor pe care le spune. Discursul lui e un exemplu de diplomație în formă condensată. Doar douăzeci de minute, dar fără să lase nimic important deoparte. Punctat acolo unde e nevoie, dar nu mai mult. Discursul unui om care a văzut multe, s-a bucurat și a suferit, care nu are resentimente, ci doar planuri de viitor.

M-a mirat să-l văd pe fostul președinte Iliescu venit să-l asculte pe rege. M-am bucurat să-l văd pe Constantinescu în sală. Abia a doua zi mi-am dat seama că actualul președinte (scuze, am un lapsus, nu-mi amintesc numele lui) nu a venit. Ce m-a mirat însă cel mai mult a fost lipsa patriarhului Daniel... Arhiepiscopul Robu a fost.

Mi-a părut puțin rău de Geoană. Sarcina de a-i face introducerea regelui a fost, din păcate, prea mare pentru el.

Revenind la discurs, recunosc că de mult nu m-am mai simțit atât de mândru că sunt român!

PS Sunt luni bune de când n-am mai deschis televizorul (pe care-l țin doar pentru evenimente cum a fost discursul de 90 de ani, din Parlament, al regelui). Poate de aceea m-a mirat să aud folosindu-se aproape de toată lumea varianta „majestate” în locul firescului „maiestate”... Oare cum o fi corect?

Greenaccord IX, 2011: O imersiune culturală

De câte ori mă întorc de la forumul de media organizat în fiecare toamnă, în Italia, de asociația Greenaccord (desfășurat anul acesta la Cuneo, și având tema „Media, democrație și sustenabilitate”), mintea îmi vuiește (timp de cel puțin câteva zile, adică tot atâta timp, dacă nu și mai mult decât a durat întâlnirea) de un amestec de italiană și spaniolă. Tot felul de cuvinte și expresii (sviluppo sostenibile, salvaguardia del creato, medio ambiente, periodismo ambiental) îmi străbat gândurile. Asta dovedește că imersiunea în contextul cultural al conferinței trebuie să fi fost destul de adâncă.

La început încercam să urmăresc toate prelegerile forumului în traducere engleză, dar apoi mi-am dat seama că pierd astfel o bună ocazie de a învăța alte două limbi. Mai exista o problemă, și anume că atât italienii cât și hispanicii vorbeau în general mult prea repede pentru a putea fi traduși bine simultan. Chiar și atunci când vorbeau relativ normal, ceea ce pentru anglo-saxoni înseamnă repejor spre repede, către finalul prezentărilor începeau să se grăbească și mai mult, ca să se încadreze în timp - moment în care traducerea îi pierdea definitiv, dacă nu-i pierduse până atunci...

Am ajuns acum să înțeleg destul de bine italiana și spaniola (în ce privește spaniola, ceva mai bine limba vorbită în peninsulă, și ceva mai puțin bine diversele variante sud-americane). Și chiar să le vorbesc puțin (amestecate între ele, cu un mic adaus de cuvinte românești uneori, din păcate, uneori complet neinteligibile pentru partenerii mei de dialog). Mă descurc astfel să stau de vorbă cu această „familie” extraordinară de ziariști și comunicatori care se întrunește la forumul Greenaccord, dintre care mulți nu vorbesc deloc engleza, lingua franca a epocii contemporane, lucru care pare însă să nu-i afecteze... Spun familie, pentru că atât colegii pe care-i cunosc de douăzeci de ani, cât și cei pe care-i văd pentru prima dată la Greenaccord sunt pentru mine foarte apropiați. Chiar dacă venim din toate colțurile lumii, și suntem de vârste, rase și credințe dintre cele mai diverse, am constatat că avem în schimb cu toții o mare afinitate între noi, un mod foarte asemănător de a gândi și a ne purta.

De-alungul timpului, am remarcat că vorbitorii chemați de Greenaccord să facă prezentări dintre cele mai diverse (biologie, geologie, geografie, politică, economie, filozofie, teologie, arhitectură etc.) sunt foarte interesanți. Dar mai interesanți sunt colegii ziariști, cu care pot interacționa și timp mai îndelungat – în timpul pauzelor, meselor, în autocar, chiar și la aeroport. Am mai constatat și că lumea vorbitorilor de engleză (includ aici Africa de Sud, Australia, Canada, India, Pakistan, Taiwan etc.) îmi este mai bine cunoscută decât cea a vorbitorilor de italiană și spaniolă. Aceștia din urmă mă atrag însă (din ce în ce) mai mult.

În mod ironic, acum numai câțiva ani, atunci când am avut ocazia să lucrez în America de Sud în domeniul comunicării în protecția mediului, n-am știut cum să refuz mai repede, gândindu-mă că n-aș putea trăi într-o țară subdezvoltată, cu guvern de operetă și veșnice lovituri de stat, și unde pe deasupra se mai vorbește și spaniola. Tot așa, Italia era pentru mine o țară caraghioasă, instabilă politic și unde nu se întâmplă decât prostii. Între timp mi-am reconsiderat fundamental poziția. Sunt tot mai atras de profunzimea și de frumusețea culturilor latine.

www.greenaccord.org

www.greencanal.eu

Dansul morții, sau Melancolia lui von Trier la a treia vizionare

Am vizionat și a treia oară Melancolia lui von Trier. Am fost emoționat, ce spun, zdruncinat din nou. Și m-am mai lămurit puțin, dar nu mult.

Am decodificat din nou, parcă prea ușor, trimiterile către filmele culte Solaris, Odiseea spațială 2001 și Întâlnire de gradul trei.

Sunt însă aproape sigur acum că aceasta este o capcană întinsă de un regizor hâtru, pentru că, în realitate, filmul nu este deloc, ba chiar deloc despre apocalipsă.

Melancolia este un film despre oameni și sentimentele lor. În primul rând despre dragoste.

Și despre comunicare (sau mai degrabă despre lipsa ei).

În film, ca și în viața de zi cu zi, personajele evoluează, involuează, rămân fidele propriului crez sau se schimbă radical.

Tot ca în viață, există personaje care-și acceptă resemnate soarta (Justine, cu care am empatizat), și altele care se luptă până în ultimul moment împotriva ei (Claire, care m-a emoționat profund, și alături de care am suferit)...

De fapt, este un dans al morții (dar ce altceva este chiar viața?). Acest dans este cel mai bine reprezentat de instrumentul lui Leo, cu care Claire tot măsoară planeta Melancolia– o bucată de sârmă pe un băț pe care să-l sprijini pe piept. Nu-ți trebuie mai mult decât o joacă de copil ca să poți măsura mersul lumii...

PS Dacă tabloul lui Bruegel cel Bătrân Vânătorii în zăpadă este o piesă fundamentală în filmul lui Tarkovski, el rămâne o întrebare încă deschisă pentru mine în filmul lui von Trier (ca și ninsoarea și grindina în plină vară). Dar mai sunt și alte întrebări care au rămas fără răspuns, și la care încep să cred că nici nu este bine să mai caut vreunul. Există lucruri care trebuie lămurite, și altele care sunt perfecte așa cum sunt.

Melancolia - o poveste de iubire, ce altceva?

Am văzut de două ori Melancolia (2011) lui Lars von Trier, și încă nu sunt sigur care este mesajul filmului. Dar este un film ale cărui imagini, și mai ales muzică, mă obsedează.

Ce știu este că, deși e vorba despre o ciocnire între planeta Pământ și planeta Melancolia – subiect tip NASA - nu este deloc vorba despre un film științifico-fantastic.

Prima parte a filmului (Justine) mi-a adus aminte într-un mod frapant de filmul danez Festen (Aniversarea), despre o sărbătoare într-o familie disfuncțională (cu ocazia sărbătoririi patriarhului familiei, unul dintre băieți, oaia neagră a familiei, are curajul să deconspire un secret știut de toți, dar nespus de nimeni - abuzurile pe care patriarhul le făcuse în tinerețe pe rând asupra tuturor copiilor săi).

În această primă parte, Justine pare să dea, fără nici o explicație, cu piciorul la tot ce pare valoros în viața sa (soț, carieră), tocmai când parcă își găsise drumul.

Partea a doua a filmului (Claire, după numele sorei Justinei) are câteva răsturnări de situație, astfel încât tot ceea ce era stabil devine brusc instabil. În esență, mesajul pare să fie că planeta Melancolia distruge Pământul pentru că acesta din urmă este un loc malefic, și pentru că viața pe Pământ (singura planetă locuită, pare să știe Justine...) este malefică. Pare un fel de pedeapsă divină pentru toate abuzurile făcute de viețuitoare și de oameni (vezi diversele tare descrise în prima parte a filmului), care trebuie cu toții distruși.

Interesantă imaginea finală, în care Justine construiește „peștera” despre care se tot vorbește în film, peșteră care arată ca un schelet de wigwam (oare ce simbolizează asta?)...

Interesante și alte imagini pe care nu mi le pot explica, spre exemplu, povestea de dragoste dintre Justine și Melancolia (Justine iese noaptea din casă, și se dezbracă, lăsându-se mângăiată de razele acestei planete, care-i provoacă o plăcere intensă).

În finalul filmului, von Trier evidențiază diferențele de comportament dintre cele două surori. Justine primește cu seninătate (resemnare, răceală?) pedeapsa divină, în timp ce Claire se zbate, încearcă să-și scape copilul (automobilele cu care încearcă să fugă în sat nu pornesc la cheie, la fel ca „Întâlnire de gradul trei”...), plânge, are sentimente profund umane, dar ambele surori (împreună cu copilul) sunt spulberate în același timp de impactul Melancoliei cu Pământul.

Un element filmic interesant este zbaterea continuă a aparatului de filmat. Nu știu ce anume trebuie să semnifice căutarea intenționată a neclarității, după care se revine la claritate – acesta este un alt „mesaj” artistic (o cheie de citire?) rămas nedescifrat de mine...

Muzica lui Wagner (Tristan și Isolda), extrem de intensă.

Poate că muzica să fie una din cheile citirii mesajului? Tema muzicii este poate a celei mai mari povești de dragoste din istorie, în timp ce personajele filmului par să nu reușească deloc să se iubească (sau dacă se iubesc, nu știu să-și transmită acest mesaj)...

Cred însă că trebuie să mai merg cel puțin încă o dată la film, ca să pot începe să-l înțeleg.