Șapte opere de milostenie, sau dragostea bate delicvența

Sette Opere di Misericordia (Italia-România, 2012) e un film straniu, și puțin în contra curentului.

Fără să am pretenția că am înțeles bine cele șapte opere de milostenie regizate de Gianluca și Massimiliano de Serio, am remarcat totuși o abordare nonconformistă, de recunoaștere fără ocolișuri a delicvenței brutale în rândul unora dintre emigranții români în Italia.

Mizeria profundă și tratamentul sclavagist prin care liderii grupului de români își mențin controlul asupra celorlalți din grup pot fi însă combătute chiar dinăuntrul grupului, dar nu cu violență, ci cu dragoste și solidaritate. Cercul abuzurilor asupra femeilor, bătrânilor, bolnavilor, copiilor se poate rupe.

Dacă autobuzul în care te-ai suit nu merge în direcția în care vrei tu, trebuie să ai puterea să te dai jos înainte de stația finală.

Veți înțelege ce vreau să spun, atunci când veți vedea acest film pe cât de straniu, pe atât de dur, dar și de optimist.

Lincoln - o importantă lecție de istorie

Un film interesant, legat de un moment de mare importanță istorică pentru SUA, abolirea sclaviei (cel de-al 13-lea Amendament), în 1863, o dată cu sfârșitul Războiului Civil. 

De notat că eliberarea sclavilor începuse încă din 1777 în statul Vermont, pe atunci stat de sine stătător, urmând tendința din Europa, unde sclavia fusese abolită în 1772 în Anglia, apoi în 1794 în Franța. 

Chiar și în Țările Române țiganii fuseseră dezrobiți între 1843-1854, deși, ca o curiozitate, ultimii sclavi de pe actualul teritoriu al României au fost eliberați în jurul anilor 1870 din sangeacul Tulcei prin răscumpărare de la stăpânii lor cerchezi de către autoritățile otomane (sclavia fusese formal abolită în Imperiul Otoman în 1847). De menționat că în Transilvania nu a existat sclavie.

Revenind la film, Steven Spielberg face o frumoasă demonstrație de măiestrie cinematografică, filmul fiind înălțător și emoționant. Judecat prin prisma unui criteriu subiectiv, și anume măsura în care filmul te înconjoară, te face să te scufunzi în el, Lincoln-ul lui Spielberg este însă doar parțial reușit. Chiar dacă pe alocuri filmul m-a prins, și, în ciuda lungimii, nu m-a plictisit nici o clipă, are momente când se simte că este jucat. Poate fiindcă scenariul folosește prea multe scheme verificate, sau poate fiindcă există prea multe replici previzibile. De asemenea, deși există mici derapaje (controlate) de la corectitudinea politică, totuși schematismul pozitivist este prea evident (deși poate ne-am dori și noi politicieni conduși de idealuri mărețe, și dispuși să se sacrifice pentru ele). 

Laudele mele necondiționate merg spre selecția actorilor din rolurile secundare și a figuranților (o Cameră a Reprezentanților aiuritoare prin autenticitatea bărbilor și mustăților personajelor de mijloc de secol al XIX-lea), precum și spre filmările de interior și portretele care folosesc o lumină cu totul și cu totul specială, căutată, care le scoate în evidență trăsăturile... interioare. Daniel Day-Lewis creează un personaj Lincoln aproape credibil, simpatic chiar. 

În ansamblu, un film foarte bun, fie și numai pentru importanta lecție de istorie pe care ne-o dă. 

Mama nu mă iubește! Să nu spui niciodată asta.

Având notă de... corijență (4,8) pe IMDB, „Americano” (2011) filmul lui Mathieu Rémy părea să fie o ratare. Eu și ceilalți câțiva spectatori (numărați pe degetele unei singure mâini) care am decis să-i dăm o șansă ne-am convins că nu e așa. E un film profund, a cărui temă este relația mamă-fiu. Este atât de autentic, încât sunt convins că este inspirat din chiar viața lui Rémy. L-aș sintetiza astfel: „Mama nu mă iubește! Să nu spui niciodată asta”. Vizionare plăcută!

Degustare de vinuri Luigi Bosca - Fox Wines, 21 feb. 2013

A fost prima mea întâlnire cu vinurile Luigi Bosca, producător argentinian din Mendoza. Clasa înaltă a acestor vinuri a fost demonstrată de Cabernet Sauvignon-ul Reserva 2008, pe care l-am notat cu 87 de puncte. Potențial are și Malbec-ul 2010, estimat de mine în jur de 81 de puncte (mai trebuie lăsat la învechit). Am observat atenția la detalii pe care o are casa Luigi Bosca: dopuri lungi și fine din cea mai bună plută, sticle masive și grele, cutii orizontale de carton, pentru ca sticlele să nu stea în picioare nici în timpul transportului...

Când convențiile mic burgheze (pariziene) întâlnesc pofta nestăpânită de viață a emigranților săraci (iberici)

Les Femmes du 6e étage (Franța, 2011) e un film multipremiat, care merită văzut pentru optimismul său contagios. Viziunea delicată, chiar caldă, a regizorului și scenaristului Philippe Le Guay a făcut ca din ciocnirea dintre morga și convențiile mic burgheze cu energia și pofta de viață nestăpânită a emigranților săraci, totul văzut ca o confruntare franco-iberică, să rezulte un film multipremiat. De urmărit unele din actrițele preferate ale lui Almodovar. Jos pălăria pentru imaginea caldă a lui Jean-Claude Larrieu!

Poupoupidou

Cu toate că e un film polițist, Poupoupidou (Franța 2011) în regia lui Gérald Hustache-Mathieu, mi-a plăcut. Are șarm, umor, e sentimental și auto-ironic. Mi-a adus aminte de celebra serie de romane San-Antonio a lui Frédéric Dard. Recomand.

O comedie tristă, delicată, despre amurgul vieții, prietenie și solidaritate

  „Hai să trăim toți împreună” (Et si on vivait tous ensemble? - Franța, 2012) este o comedie tristă (scrisă și regizată de Stéphane Robelin), la care am plâns mai mult decât am râs. E un film delicat despre amurgul vieții, iubire, prietenie și solidaritate, prezentate din perspectivă franceză. Cheia este dată de o replică a personajului cel mai optimist și tragic în același timp (jucat de Jane Fonda, dezinvoltă în franceză) - suntem prevăzători cu tot felul de lucruri, ne asigurăm casa, mașina, viața, dar nu ne gândim că vom îmbătrâni... Există și un personaj puțin caricatural (jucat de Claude Rich, actorul principal al minunatei ecranizări franco-române „Mona, l'étoile sans nom” a lui Henri Colpi, din 1965, după „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian) cu care simt că semăn în unele privințe - tango, fotografie, admirația pentru sexul frumos. Oarecum în afara filmului propriu-zis, dar destul de intrinsec legat de el, ceea ce regret cu adevărat este traducerea plină de erori. Utilizarea abuzivă a persoanei a 2-a singular „tu” bruschează nepermis limbajul delicat în care chiar și soții folosesc între ei „dumneavoastră sau dumneata”. Iar traducerea lui „50” prin... „15”, când vine vorba despre un copil, mi se pare că elimină complet orice urmă de umor. Dar nu traducerea ar trebui să împiedice vizionarea acestui film, pe care-l recomand fără nici o ezitare. Am ieșit din sală cu lacrimi în ochi, dar și cu dorința de a deschide o sticlă de vin bun francez, pentru a închina un pahar, nu înainte de a vărsa o picătură pe jos, în memoria acelora care s-au dus, și cu care nu voi mai apuca să trăiesc împreună la bătrânețe. Cei la care acest film m-a făcut să mă gândesc.