Pensiile speciale ale parlamentarilor, un exemplu tipic de conflict de interese

Votul de ieri al Senatului și Camerei Deputaților pentru pensiile speciale ale parlamentarilor ridică multe semne de întrebare. Cea mai serioasă dintre ele este însă una de principiu. Oare nu avem de-a face în acest caz cu cel mai tipic exemplu de confict de interese posibil? Este oare normal să fii în același timp jucător și arbitru? Nu știu cine ar trebui să decidă în problema aceasta, poate președinția, poate o comisie specială, dar cert este că nu cineva care să fie chiar viitorul beneficiar al legii.        

Secetă prelungită, ori ploaie și furtuni?

După căldura de ieri, frigul și umezeala din această dimineață m-au făcut să-mi amintesc de știrile contradictorii transmise ieri la radio. Mai întâi erau citate autoritățile care anticipau o secetă gravă (până la două luni fără ploaie deloc), apoi era transmis un avertisment de ploi și furtuni puternice în zilele următoare. Oare autoritățile și/sau redactorii care concep/transmit aceste știri contradictorii nu-și dau seama de penibilul situației?

Aferim! – un film istoric „nefardat”

Câteva idei despre cea mai discutată producție cinematografică românească a momentului – Aferim!, în regia lui Radu Jude.

Este un film ambițios, nu numai pentru că-și propune o abordare istoric „nefardată”, ci și pentru emoția pe care o transmite. Am ieșit răvășit de la film. E o peliculă care merită văzută și revăzută!

Este bine realizat, deși în mare parte relativ static. Foarte discursiv (cu multe dialoguri livrești, în pilde și vorbe meșteșugite – de notat că dialogurile sunt extrase din textele vremii de Constanța Vintilă-Ghițulescu). Cu două momente cinematografice de intensitate maximă, primul capturarea celor doi robi fugari, în gospodăria unui țăran meșteșugar, și al doilea răzbunarea sălbatică a boierului, după ce robul adulter îi este înapoiat.

Interesantă filmarea în alb-negru, care amplifică intensitatea emoțională (deși imaginile cele mai interesante au puțină legătură cu tema principală a filmului, fiind mai degrabă cele de natură, de reținut aici numele operatorului Marius Panduru). Interesantă și muzica, în special cea din han, care încearcă să reconstituie atmosfera greco-otomană din Țara Românească (greu de aflat cine cântă, e o informație pe care realizatorii filmului au uitat să o dea, mi-a plăcut însă taraful, și mai ales lăutarul vârstnic, cu adevărat autentic). Interesantă și utilizarea limbii țigănești și turcești (în secvențe scurte, fără traducere).

Peisaje foarte bine găsite (deși unele m-au dus cu gândul la Dobrogea, nu la Țara Românească), interesantă și cula oltenească, deși în imaginația mea proprietarul unei asemenea case fortificate ar fi fost mai degrabă un simplu boier de țară, iar nu unul cu giubea și cu ișlic.

Unele secvențe (mai mult sau mai puțin bine creionate) din film încearcă să definească atmosfera mai profundă a epocii: întâlnirea zapciului cu șatra de nomazi, călugărul supărat pe viață, și care predică împotriva evreilor, încercarea grupului de țigani, la târg, de a-și găsi singuri cumpărător, vânzarea ilegală de către zapciu a robului copil fugit de la stăpân, intervenția călătorului străin din han, femeia (țiitoare?) a cărei voce se aude printr-o deschizătură din zidul culei, și pe care boierul o scuipă.

Poate cel mai interesant lucru din întreg filmul în ce privește psihologia personajelor rămâne modul cum țăranii și robii moșiei îl ajută pe stăpân să-și ducă la îndeplinire sălbatica răzbunare. Nu numai că boierul nu trebuie să facă nici un efort ca să-și nenorocească robul, și ca să-și umilească și să-și chinuie în același timp soția, ci chiar i se ușurează sarcina.

PS De notat că din punct de vedere tehnic, sonorul nu este atât de bun pe cât ar fi trebuit pentru a putea urmări fără probleme lungile dialoguri ale filmului. Poate nici dicția actorilor nu este întotdeauna cea mai bună (cu excepția lui Rebengiuc și Dabija, amândoi excepționali în rolurile lor scurte, episodice, dar fundamentale în economia filmului).

PS2 Poate cea mai mare notă din tot ce ține de realizarea tehnică a acestei pelicule ar trebui să o primească costumele, realizate de Dana Păpăruz! O adevărată încântare!

Despre Cortázar, în desene animate

„Povești cu cronopi și glorii” este un film cu totul și cu totul special. A fost alegerea personală a ambasadorului argentinian C. Pérez Paladino pentru a deschide ciclul Cortázar de la Instituto Cervantes de Bucarest - poate fiindcă unul dintre capitolele cărții/filmului se referă la o revoluție provocată de introducerea obligatorie a limbii... române în locul spaniolei? Sau poate pentru că acest film foarte recent (2014) a și început să fie premiat la festivaluri - Havana, Erevan?

Grafica filmului este extrem de diferită de-alungul filmului, fiecare capitol al cărții fiind ilustrat de un alt grafician/pictor prieten de-al lui Julio Cortazar. Unitatea este păstrată însă datorită regiei, animației și muzicii. Interesante referințele cinematografice/fotografice ale regizorului Julio Ludueña (și el prieten cu Cortázar) - cum ar fi „Crucișătorul Potemkin” al lui S. Eisenstein, sau emblematicele imagini foto cu un alt argentinian celebru, Che Guevara.

Un film de la care pleci un alt om, dacă-mi este permis să o parafrazez pe directoarea institutului, R. Moro de Andrés, care în cuvântul său introductiv a spus că „Șotron” (capodopera lui Cortázar) a schimbat-o definitiv. Un cald cuvânt de apreciere și pentru frumoasa și inspirata prezentare făcută de ambasadorul Pérez Paladino marelui scriitor argentinian autoexilat la Paris.

Iohannis: puterea unei scuze

Și totuși, solidaritatea între români, solidaritatea adevărată, dezinteresată, întru democrație, există!

Le sunt recunoscător celor din diaspora, care pe 16 noiembrie 2014 mi-au adus aminte de asta. Am privit și eu, ca mulți alții, cu emoție imaginile din marile capitale ale Europei, cu cozi interminabile de oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale, veniți uneori de la sute de kilometri distanță, pentru a sta răbdători cu orele în frig și ploaie, cu speranța că vor putea vota (imagine altminteri halucinantă în Europa secolului al XXI-lea, deși întrutotul corespunzătoare capacității administrative a actualului Guvern de la București).

N-am mai împărtășit acest sentiment de solidaritate din zilele de după răsturnarea lui Ceaușescu din 1989, când oamenii își zâmbeau unii altora, și reîncepuseră să vorbească cu vă rog și mulțumesc, în ciuda nenumăratelor greutăți cu care se confruntau.

Printre ciudățeniile alegerilor prezidențiale din 2014, este de reținut că Iohannis a câștigat în Dobrogea, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, plus Basarabia (Moldova de peste Prut), ca să nu mai menționez și diaspora, în timp ce Ponta a fost preferat în Muntenia, Oltenia, și Moldova (de până la Prut). Să fie oare această suprapunere aproape perfectă între regiunile istorice și preferința de vot doar o coincidență?

Interesantă intervenția lui M.-R. Ungureanu în limba maghiară, făcută înainte de turul al doilea al alegerilor în sprijinul lui Iohannis. Nu știu să fi existat prea mulți politicieni români care să mai fi avut capacitatea/dorința să se adreseze în maghiară electoratului, de la marele patriot și luptător pentru democrație Iuliu Maniu - toute proportion gardée.

La final, o întrebare pentru mine însumi: a existat un moment când am căpătat certitudinea victoriei lui Iohannis? Și un răspuns: da, am știut că va câștiga atunci când, la prima confruntare televizată, Iohannis a fost singurul care și-a cerut scuze, deși nu greșise cu nimic.

PS Interesantă și paradigma acestor alegeri, foarte diferită de tot ce a existat până acum în România - cu intelectuali de marcă profund implicați (l-aș cita aici doar pe Cărtărescu, dar lista e lungă), și cu variate surse de informare alternative (rețele de socializare, etc.) care au făcut caducă propaganda televiziunilor.

Papaioannou, via Pina

Nu sunt un mare amator de spectacole de balet/dans, așa încât doar ocazional îi privesc pe alții dansând.

De la filmele cu/despre Pina Bausch - care, recunosc, sunt speciale, în primul rând datorită personalității coregrafei germane, dar și datorită realizatorilor filmelor (Rainer Hoffman și Anne Linsel pentru  Tanzträume - 2010, respectiv Wim Wenders pentru Pina - 2011) - n-am mai întâlnit nimic care să mă impresioneze. Până astăzi, când am rămas mut de uimire văzând o scurtă secvență dintr-un spectacol (coincidență, despre Pina) de Dimitris Papaioannou: http://vimeo.com/100021239.

Două materiale de prezentare ale ansamblului operei (de până acum a) acestui mare coregraf/regizor/artist vizual grec (același care a realizat spectacolul inaugural al Olimpiadei din 2004, de la Atena) pot fi văzute la: https://vimeo.com/91063715, respectiv la www.dimitrispapaioannou.com/.

Constantinescu, Ponta, și revista 22

 Am citit cu surprindere lungul text al lui Emil Constantinescu din revista 22 (vezi link mai jos), care laudă sprijinul acordat de Guvernul Ponta victimelor regimului comunist, și mai ales recenta decizie a Guvernului de a dubla indemnizațiile celor persecutați politic. 

Momentul ales nu este deloc întâmplător, și textul lui Constantinescu apare mai degrabă ca un sprijin electoral pentru candidatul PSD la turul al doilea al prezidențialelor, decât ca un gest de normalitate. 

Încă o dată, nu știu ce să cred despre Constantinescu.

Emil Constantinescu, SUSTINERE pentru Victor Ponta. LAUDE pentru FAPTELE lui Ponta in sustinerea ANTICOMUNISMULUI