Rapsod Merlot 2008 Rotenberg: un vin de masă corect

Deși mi-am pregătit carnețelul de notițe pentru prima mea degustare de Rapsod Merlot 2008 de la cramele Rotenberg, până la urmă nu l-am mai folosit. Asta pentru că am decis să nu punctez decât vinurile care pot primi minimum 80 de puncte, iar acest vin nu face parte din această categorie.

Este un Merlot cu o culoare roșie puțin deschisă și transparentă. Primul atac olfactiv este puternic alcoolic (deși vinul nu are decât 13,1 grade). Are o aromă interesantă de fructe de pădure, care, din păcate, este ținută la distanță de mirosul de alcool.

Gustul său este fin catifelat. Consistența sa este medie. Din păcate, se simt zaharurile rămase netransformate în alcool.

Am remarcat o lejeră și plăcută senzație de post gust (condimentat).

În concluzie, pot spune despre Rapsod Merlot 2008 de la cramele Rotenberg că este un vin de masă corect (pentru cei 19 lei cât costă). Nici mai mult, nici mai puțin.

PS Cramele Rotenberg s-au specializat însă în Merlot, din care mai au multe alte vinuri pe care le voi descrie pe rând, pe măsură ce le voi degusta. Gama de preț a următoarelor vinuri din serie, 45-250 de lei, indică faptul că în mod sigur vor urma punctaje mari!

La vida de los peces: un film despre sentimentul de eternitate

Titlul filmului Viața peștilor (La vida de los peces) poate să deruteze, deoarece această bijuterie cinematografică este de fapt un eseu nu despre pești (care apar totuși într-un acvariu) ci despre problemele esențiale ale umanității – viața, moartea, familia, iubirea, prietenia.

Filmul prezintă întâlnirea dintre doi foști iubiți într-un cadru familial, sărbătorirea unei zile de naștere. 

Povestea m-a cucerit de la început prin naturalețea personajelor, culorile calde, cadrajul portretistic – concentrat pe esențial, muzica extraodinară, și lista ar putea continua... Nu mi-am scos însă carnețelul de notițe decât la replica: „Singura persoană care mi-a dat sentimentul de eternitate ai fost tu”, pe care n-aș fi vrut să o uit sub nicio formă...

În final, caracterizarea pe care aș face-o acestui film chilian din 2010 este: delicatețe extremă. Prietenii, rudele, chiar și cei doi iubiți vorbesc despre lucruri extrem de dureroase, dar nu-și fac nici cel mai mic reproș. Doar... delicatețe, autenticitate, naturalețe.

Matías Bize, un regizor excepțional, de urmărit! Bárbara Alvarez, director de imagine, absolut minunată! Diego Fontecilla, autorul muzicii, senzațional! Cei doi protagoniști, încântători, ca și tot restul distribuției, de altfel.

Un film pe care-l recomand fără rezerve pentru delicatețea cu care tratează subiecte aspre, și pentru lecția cinematografică pe care o predă pe nebăgate de seamă.

Trei (plus unul) vinuri de autor: Artisan, Alira și Enira

Am testat acum câteva seri împreună cu invitații mei trei vinuri. Toate creații de autor:  Fetească neagră Artisan 2008 (realizat de Aurelia Vișinescu), respectiv Merlot Alira 2009 și Enira Duo 2009 (ambele realizate de Mark Dworkin, la sud de Dunăre, cel dintâi în România, al doilea în Bulgaria).

Primul pe care l-am degustat a fost Artisan. Alții au început cu Alira. Toți am terminat cu Enira. Concluzia a fost unanimă: toate trei vinurile sunt deosebite, însă, dacă ar trebui desemnat un singur câștigător, acela este cert Enira.

Feteasca neagră a Aureliei Vișinescu a primit de la mine 83 de puncte (pentru cine nu știe, atrag atenția că punctez empiric, fără vreo metodă științifică). Nu voi descrie decât câteva din particularitățile acestui vin, așa cum l-am simțit eu. Această Fetească neagră din Dealurile Munteniei (Domeniile Săhăteni) este pe de o parte reprezentativă pentru acest soi de struguri, iar pe de alta o interpretare personală a oenologului. Are o culoare superbă - rubiniu intens, o aromă puțin aspră, de fructe de pădure la început. Prima aromă este parcă puțin prea alcoolică (are 14%), dar vinul evoluează rapid în pahar, impresia de alcool în exces se calmează, și începe să se simtă un gust intens de ciocolată.

Merlotul Alira 2009 (denumirea Alira vine de la localitățile Aliman și Rasova, din Dobrogea, între care se află via) a primit de la mine 84 de puncte – ar fi primit poate chiar mai mult dacă prima sticlă pe care am deschis-o n-ar fi avut miros de dop... Rubiniu intens, cu aromă puternică de prune coapte, cu o mică senzație de exces de alcool (14,5%). La gust se simt puternic taninii, dar într-un mod extrem de rotund, catifelat – fiind vinificat într-o manieră tipic franțuzească de Mark Dworkin, un oenolog care aduce în sud-estul Europei experiența pe care a câștigat-o la Bordeaux. Alira este un Merlot cu foarte mult caracter.

Enira Duo este un interesant cupaj de trei părți de Merlot la o parte de Syrah, de 14,5% (dar alcoolul nu se simte), din Valea Bessa din Bulgaria. L-am punctat cu 85 de puncte. Are aceeași culoare intensă, însă o aromă sensibil mai delicată decât a verișorului său de dinainte. Este foarte fin catifelat. Un vin elegant și perfect echilibrat, unde totul este la locul lui. Singurul meu regret (și motivul pentru l-am depunctat puțin, pentru că inițial îi dădusem 87 de puncte) este că această eleganță se realizează în detrimentul caracterului, prea puțin evident, dar necesar la un vin de acest nivel.   

PS Deși nu sunt un mare amator de vin alb, am încercat cu interes un cupaj de autor, White Artisan 2009, realizat de Aurelia Vișinescu din Fetească albă, Riesling și Tămâioasă românească. Este indiscutabil un vin cu caracter. Are o plăcută culoare galben verzui, și o puternică (poate prea puternică) aromă de citrice, chiar florală (de la Tămâioasa românească). Aciditatea (provenită de la Riesling) este medie (aș fi preferat-o mai ridicată), iar gustul este pregnant, plin. Din punctul meu de vedere, poate nu suficient de sec (are 13% alcool). Îi acord însă cu plăcere 82 de puncte. Bronzul obținut la International Wine Challenge 2010 este binemeritat.

Ce mesaj de ziua mea mi-a plăcut cel mai mult

Anul acesta am primit multe mesaje de felicitare prin poștă electronică, telefon sau Facebook.

Toate m-au bucurat mult.

Unul însă este preferatul meu: „La mulți ani, Alex, lumea devine mai frumoasă prin tine.. :)”.

PS Chiar dacă nu știu cât de adevărat este.

„Fata cu un dragon tatuat” sau cum transformi un scenariu de „consum” într-un film de „artă”

Nu sunt deloc un fan al filmelor de acțiune, și nici al cinematografelor „comerciale”, așa încât mi-a luat ceva vreme până să mă decid să văd „Fata cu un dragon tatuat” la Pro Cinema. Intuiția (afișul?) mi-a spus însă că merită încercat.

M-am dus la cinematograf aproape fără nici o informație prealabilă despre trilogia lui Stieg Larsson, „Millenium”, care a inspirat filmul. Știam doar că este vorba despre o serie de cărți polițiste de mare succes la public, și... cu multe pagini. Nu știam (aveam să aflu chiar înainte de începerea filmului) că voi vedea un remake nord-american - prima versiune (suedeză) putând fi urmărită pe ecranele noastre anul trecut.

Ajuns la cinematograf, mi-am propus de la început să fac abstracție de mirosul greu de ulei și de valul de spectatori care veneau în sală purtând în brațe porții abundente de popcorn și pahare gigant de răcoritoare... Am răbdat stoic și lungile minute de reclamă de dinainte de film, ca să nu spun nimic despre telefoanele mobile care sunau din câteva în câteva minute, sau care erau controlate și mai des de mulți spectatori, pe care nu-i interesa că lumina puternică a ecranului telefonului îi deranjează pe cei din jurul lor...

Dar a meritat.

Filmul este o mică bijuterie a artei cinematografice. Aș spune că este chiar un exemplu „academic” despre cum un regizor excepțional poate transforma un scenariu „de consum” într-un produs de „artă”.

Mâna regizorului (David Fincher, vezi, între multe altele, excepționalul Se7en sau mai recentul The Social Network) se simte atât de bine încât... practic trece nebăgată în seamă. Totul în film este la locul lui. Se vede că nu s-a făcut nici un fel de rabat la calitate. Actorii sunt aleși perfect pentru rolurile interpretate. Locațiile sunt și ele perfecte. Niciun detaliu nu este trecut cu vederea. Nuditatea, ca și brutalitatea, violența (filmul este interzis minorilor sub 18 ani) sunt în așa fel dozate și alternate cu celelalte scene încât devin (aproape) acceptabile.

În rezumat, am stat până în ultima clipă, până s-a dus și ultima literă a genericului de final.

Un film pe care l-aș revedea oricând, chiar dacă acum îi cunosc deznodământul.

Și o să încerc să aflu mai multe despre Stieg Larssen, poate chiar să citesc ce a scris (nu neapărat trilogia, deși...).

„Și dacă nu sunt așteptat deloc... Ăsta-i iadul!”

Îl mai văzusem pe Tomohiko Kogi în două spectacole ale Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu: Die Räuber, de F. Schiller, și Puricele în ureche, de G. Feydeau. În primul n-a scos o vorbă, în cel de-al doilea a spus o propoziție în română și câteva în japoneză. Așa încât am fost intrigat atunci când am citit anunțul unui spectacol în limba japoneză, la sala Studio: Godot este așteptat, de Seiko Ito, adaptat și jucat de Tomohiko Kogi. A trebuit să merg să-l văd.

Pot spune că e un spectacol incomod, și asta nu pentru că a trebuit să ascult un monolog de peste o oră în japoneză (cu traducere desigur)... Îl vedem pe Kogi intrând în pielea singuraticului Alfred. Dormind, trezindu-se, spălându-se, îmbrăcându-se, dezbrăcându-se, masturbându-se, făcându-și nevoile. Reușind în acest timp să transmită oscilația stărilor sale sufletești de la sunetul ceasului deșteptător și până la culcare - speranță, disperare, încredere, iarăși disperare. Procrastinare.

Alfred se amăgește singur că este așteptat. Nu știe cine îl așteaptă, dar se pregătește să se ducă la întâlnirea cu oricine l-ar aștepta. Dar atunci când trebuie să plece, nu mai e așa de sigur... Iar când cineva (alter ego-ul) bate la ușă, e de-a dreptul panicat, și se baricadează în casă.

Citatul cheie al piesei este, cred, „Și dacă nu sunt așteptat deloc... Ăsta-i iadul!”

Piesa mi-a adus aminte de cât de mult contează să fii iubit, să simți că ești... așteptat de cineva, un prieten, o iubită. „Vreau să fiu așteptat!” strigă disperat Alfred.

„Voi pleca pur și simplu. Voi deschide ușa aceasta de închisoare”, spune el îmbrăcat și cu valiza în mână. Dar face cale-ntoarsă de la ușă, își pune pijamaua, și se duce la culcare.

Încă un film de (re)văzut: La piel que habito

Văzând că La piel que habito (Pielea în care trăiesc) încă mai rulează la cinematograful meu preferat, la amiază am lăsat totul baltă și m-am dus val-vârtej să văd acest nou film al lui Almodóvar.

Sala era plină – în a doua săptămână de la premieră - semn că publicul știa ceva... 

Cu o săptămână mai devreme, o prietenă psiholog comentase după vizionare doar că vrea să rămână o vreme singură cu impresia pe care i-a făcut-o filmul, și cu gândurile ei.

Într-adevăr, e o peliculă care dă de gândit. Inspirat după un roman tipic de „série noire” la care se adaugă elemente de science-fiction, filmul iese însă din orice tipar.

Temele preferate ale genialului cineast spaniol – dubla identitate/căutarea identității, erotismul, moartea, transexualitatea, legătura de sânge indisolubilă dintre părinți și copii, fragilitatea condiției umane, normalitatea/anormalitatea – sunt toate prezente în acest film. În plus, apar alte teme, cum ar fi cea a aparenței exterioare a omului - pielea și/sau îmbrăcămintea - nu știu însă dacă aici am pătruns cu adevărat gândurile autorului.

Talentul extraordinar al lui Almodóvar face din această peliculă un tot spectaculos și aproape firesc, deși multe lucruri se petrec la limita patologicului sau chiar trecând peste această limită. 

Au fost detalii pe care le-am observat imediat - hainele lui Jean-Paul Gaultier, picturile lui Tițian sau muzica Conchei Buika, ca să nu spun nimic despre Toledo. Altele, ale căror ramificații și profunzimi încă nu-mi sunt la îndemână. Este de aceea un film (dintre cele câteva) pe care-mi propun să îl revăd, și re-revăd.

Deocamdată însă sunt încă sub impresia filmului. 

Singur cu gândurile mele.