Degustare la Ethic Wine: noile vinuri de la crama Basilescu

Am răspuns invitației magazinului Ethic Wine, și am participat la degustarea din 26 mai 2012 a noilor vinuri de la crama Basilescu - Fetească Albă și Sauvignon Blanc.

Ambele vinuri fac parte dintr-o colecție cu etichete ale artistei plastice Ioana Ursa, „Îngeri din Micul Paris”, cu mari lăutari reprezentați ca îngeri. O grafică originală, asupra căreia nu pot să mă pronunț, fiindcă nu știu încă dacă-mi place sau nu.

Fetească Albă 2011 – culoare galben pai, aromă redusă ca intensitate, gust proaspăt, aciditate redusă, alcool (13,6%) perfect integrat. Un vin nu lipsit de calități, dar parcă totuși prea neutru pentru gustul meu (e posibil însă ca acesta să fie potențialul maxim al acestui soi) – 41 de lei, 78-80 de puncte.

Sauvignon Blanc 2011 - culoare galben-verzui, aromă florală intensă, gust proaspăt, cu aciditate crescută. Mult mai pe gustul meu decât cel dinainte. Un vin alb foarte reușit – 43 de lei, 85 de puncte.

Am degustat și o Fetească Neagră Eclipse 2009 – culoare roșie-cărămizie, aromă intensă de prune, gust puternic, corpolent, alcool (14,3%) insuficient integrat însă. Suferă de un defect obișnuit la Feteasca Neagră, este vinificat demisec, ceea ce, deși sunt un mare susținător al vinurilor roșii din soiuri locale, m-a făcut totuși să-l depunctez serios. 32 de lei, 78-80 de puncte.

Mulțumiri magazinului Ethic Wine și cramei Basilescu!

O remarcabilă expoziție auditivă: „Pădurea de sunete”

Ați ascultat vreodată o expoziție? Eu da, cu ocazia Nopții Albe a Galeriilor din 25 mai 2012.

Numele? „Pădurea de sunete”. Locul? Spațiul Platforma. Organizat de cine? Un proiect al Asociației Noi Facem Bine (vezi și revista culturală Tataia), curator Viviana Iacob, în colaborare cu gH și Maria Balabaș.

Ce are atât de special această expoziție? Muzica populară înregistrată de etnomuzicologul Constantin Brăiloiu în anii 30-40 ai secolului al XX-lea. Sunetul doinelor, sârbelor, dansurilor, jocurilor interpretate la cimpoi, solz de pește, frunză de liliac, bucium, flageolet pastoral, sau pur și simplu la voce, izvorăște parcă din adâncurile memoriei populare. O sonoritate ancestrală, de o infinită puritate melodică. Fără nici o urmă de inflexiune orientală, de mahala sau lăutărească.

Sunetele au fost completate de video loop-ul „Sunete mute” din 1938, în care se pot vedea țărani coborâți parcă direct de pe Columna lui Traian, interpretând muzică la buhai, bucium, sau lăută.

Absolut remarcabil!

www.platformaspace.wordpress.com

tataia.net//tataia.info//noifacembine.ro

Triumful dragostei, la Bulandra – o piesă care numai uneori se ridică la înălțimea așteptărilor

Teatrul Bulandra (sala Toma Caragiu) și Alexandru Darie. O alăturare care ar trebui să impună. Și totuși... „Triumful dragostei”, de Marivaux, o piesă mai veche din repertoriul acestui teatru, reluată și în această stagiune, lasă oarecum impresia de neterminat, de stângaci. 

Deși lumea iluziilor și sentimentelor adânc îngropate, impulsurilor erotice reprimate, dorințelor ascunse, minciunilor, această „comedie a disperării” cum o numește Darie, ar fi putut deveni o extraordinară sursă de inspirație artistică, au fost destul de rare momentele în care am fost cu adevărat cucerit de spectacol, momentele în care am uitat că mă aflu într-o sală de teatru. De altfel, acest sentiment a fost împărtășit și de alți spectatori, dintre care unii, plictisiți, au plecat chiar înainte de sfârșitul spectacolului. 

Dintre actori, deși apreciez eforturile făcute de întreaga trupă, îl menționez în primul rând pe Vlad Zamfirescu, într-un rol secundar (Dimas). 

Dintre realizatori, îl apreciez fără rezerve pe Adrian Enescu, a cărui muzică învăluie într-un mod absolut magic spectacolul (la plecare, fredonam muzica, care-mi răsună și acum în minte).

PS Apreciez ideea regizorului de a oferi gratuit spectatorilor un program de sală elegant pentru acest spectacol, dar am o reținere în ce privește calitatea fotografiilor.

Spre o istorie a nuanțelor

Am descoperit abia acum „Istorie și mit în conștiința românească” - o carte scrisă în anul 1997 (și reeditată în 2010) de istoricul Lucian Boia, un autor despre a cărui operă am aflat de numai câțiva ani, și ale cărui cărți mă încântă pe măsură ce le citesc.

La Boia am găsit confirmarea argumentată științific a unei idei care mi s-a cristalizat și mie în timp, în mod mai degrabă empiric, și anume că adevărata istorie a românilor (originea, aria de etnogeneză, crearea structurilor statale, influențele externe, raportul Orient-Occident în cultură etc.) urmează a fi scrisă cândva, ea nefiind încă cu adevărat cunoscută (sau dacă este cunoscută, atunci nu este recunoscută).

Ce numim acum istorie este de fapt o succesiune de interpretări istorice, adesea contradictorii, menite să sprijine un scop politic sau altul, uneori justificat prin imperative naționale de ordin superior (emanciparea românilor din Transilvania austro-ungară, unirea Principatelor, independența față de Imperiul Otoman, Marea Unire), dar niciodată obiective (uneori sunt chiar halucinante, însă chiar și atunci când sunt absolut corecte, nu sunt niciodată complete).

Potrivit lui Boia, mesajul istoric, ca orice mesaj, urmărește „ceva” („proiecte diferite, istorii diferite”, zice Boia).

Am înțeles astfel de ce originea poporului român este prezentată în funcție de autor ca fiind fie exclusiv romană (Școala ardeleană), fie exclusiv dacică (istoriografia comunistă naționalistă), trecându-se desigur și prin variante daco-romane intermediare.

Sau de ce interpretările legate de faptele unor domnitori ca Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul evoluează de-alungul timpului între minime și maxime istorice.

Sau cum istoriografia comunistă a făcut în numai câteva decenii un viraj de 180 de grade, dinspre internaționalismul proletar al perioadei de început, spre contrariul său absolut, un naționalism dinastic (Ceaușescu ajungând urmașul peste milenii al regilor daci, un fel de super monarh republican).

Fiind conștient de lunga serie de încercări de „intoxicare prin istorie”, Boia propune cititorilor săi soluția „decodării” mesajului istoric.

Modelul de istorie pe care pare să-l aprecieze Boia cel mai mult este cel junimist (a cărui sursă de inspirație o reprezintă școala germană de istorie). „Paradigma junimistă: detașarea de istorie” reprezintă abordarea obiectivă a istoriei, „debarasată de presiunea politicului și ideologicului”. Un demers care „nu a reușit să evacueze mitologia din discursul despre trecut”, deoarece mitologia, acest „splendid edificiu imaginar”, a fost susținută de mari figuri ale culturii românești din secolul al XIX-lea – academicienii Hasdeu și Densușianu, ba chiar și de Eminescu - impunându-se astfel în imaginarul colectiv românesc în dauna istoriei obiective.

Vorbind despre mit, Boia spune că el coexistă cu istoria, dar nu trebuie confundat cu ea. „Nu se pune problema renunțării la miturile fondatoare, dar problema dedramatizării și depolitizării lor trebuie pusă”, susține Boia. Această problemă este suficient de complicată pentru a nu mai putea fi tratată în „sentințe categorice și fără apel”. Și tot el adaugă: „Mitologia funcționează într-un registru de contraste; singura manieră de a o atenua este o istorie de nuanțe”. Se va putea depăși astfel stadiul „de a forma patrioți”, și se va putea ajunge la cel de a forma „oameni capabili de a judeca independent lumea și evenimentele”.

Un astfel de demers va ajuta la integrarea europeană a României, deoarece, spune Boia, „este clar că Europa în care vrem să ne integrăm nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe depășirea acestor stări de spirit”.

Volumul are o calitate evidentă, critica discursului istoric și inevitabilei sale încărcături ideologice și mitologice. Singura sa posibilă slăbiciune constă în faptul, recunoscut de însuși autor în încheiere, că nu și-a propus identificarea unor soluții alternative, susceptibile de a fi mai „adevărate” decât cele luate în discuție, chiar dacă „pus în fața unor fabulații sau deformări extreme”, Boia mărturisește că a „simțit nevoia precizării propriului punct de vedere”. Rămâne ca soluțiile adevărate să fie cândva identificate pe baza metodei discursive propuse de Boia.

„Istorie și mit în conștiința românească”, Lucian Boia - București, Humanitas 1997, 2010

Despre (in)toleranță

Oare cine mai crede astăzi în zvastici? Și cu toate acestea, cineva a mâzgălit una exact pe peretele sinagogii de pe strada Take Ionescu, de lângă Piața Amzei. Un monument arhitectonic din anul 1840, în stil maur, recent renovat.

Chiar și acoperită cu vopsea, zvastica tot se vede.

Nu știu cum se potrivește acest semn al intoleranței cu iubirea aproapelui, așa cum este ea propăvăduită de religia creștin ortodoxă, a mea, și a majorității poporului român...

Deszăpezirea a adus (noi) cicatrici pe fața orașului

Resimt în mod dureros brutalitatea cu care s-a făcut deszăpezirea în București – cu echipamente mari de șantier, complet neadaptate, și cu personal din construcții, fără experiență în curățirea străzilor.

Rezultat: străzi pe care piatra cubică a fost smulsă din pământ, trotuare cu asfaltul scrijelit  de cupele excavatoarelor, borduri ciobite sau făcute complet praf... Pe alocuri și câte un gard strâmbat sau dărâmat, sau chiar un colț de clădire ciobit.

Deszăpezirea a fost făcută nu numai târziu, ci și prost. Desigur însă că nu cei vinovați vor plăti pentru asta.

Van Booy – un poet în proză

Simon Van Booy, londonezul trăit în Țara Galilor, apoi la Oxford, și care acum este profesor și jurnalist la New York, a debutat ca scriitor cu un volum de poezie (în 2004). Poate de aceea prima sa carte de proză scurtă, „Viețile secrete ale îndrăgostiților” (The Secret Lives of People in Love, 2007), este atât de poetică.

Este una dintre cărțile pe care nu numai că le-am citit pe nerăsuflate, dar pe care nu mă satur să o tot recitesc.

Iată o mostră a scrisului său.

„Cu câteva ore în urmă, m-am urcat la bordul unui avion în Aeroportul Internațional din Los Angeles fără să port șosete. Mâine în zori o să mă plimb pe sub copacii din Atena.

Săptămâna trecută am primit o scrisoare din Grecia, de la Samantha. Mă anunța despre apropiata căsătorie cu prietenul ei din copilărie. Am fost împreună numai câteva săptămâni, acum cinci ani, dar, când întâlnești în sfârșit persoana pe care în visele cu ochii deschiși ai sculptat-o fără cuvinte, transparența timpului devine culoarea părului ei, iar anii fără formă dau conturul buzelor.

Poate că fiecăruia îi este menită doar o anumită cantitate de dragoste – suficientă doar pentru prima întâlnire -, dominată de o sfială serendipică. Atunci când ne părăsește pentru alții, începe greul pentru că ne confruntăm cu natura noastră omenească, cu trecutul nostru, cu însăși ființa noastră.”

Tristețile, nostagiile, melancoliile, determinările și bucuriile lui Van Booy m-au cucerit, am rezonat cu ele din primul până în ultimul moment. Mi-a părut rău că volumul nu are decât optsprezece povestiri. Dar mi-a părut bine că am primit o confirmare că proza scurtă poate fi fel de valoroasă, dacă nu chiar mai valoroasă ca romanul.  

  

Simon van Booy, Viețile secrete ale îndrăgostiților – Cartea de pe noptieră, Humanitas, 2009