luni, 14 martie 2011

„Cheia” Istoriei asediului Lisabonei


Deși nu sunt în vacanță, ba chiar am ceva destul de urgent de finalizat, în dimineața aceasta am zăbovit în pat după ce m-am trezit, ca să citesc din Istoria asediului Lisabonei, de José Saramago, carte de al cărei sfârșit mă apropii vertiginos.

Cred că tocmai am dat de cheia (cheile?) romanului.

Scrie Saramago punând vorbele în gura lui Raimundo Silva, corectorul îndrăgostit de Maria Sara (cea care-l pune să scrie o altă istorie a asediului, în care cruciații nu-i ajută pe portughezi la asediu, negând astfel un fapt istoric absolut incontestabil): „fiecare dintre noi îl asediază pe celălalt și e asediat de el, vrem să dărâmăm zidurile celuilalt păstrându-le pe ale noastre, iubirea înseamnă să nu mai existe bariere, iubirea e sfârșitul asediului” (sublinierea îmi aparține).

Și dialogul dintre cei doi continuă: „cred că marea diviziune a oamenilor trece între cei ce care spun da și cei care spun nu, [...] binecuvântați fie cei care spun nu, căci a lor ar trebui să fie împărăția lumii, Ar trebui, ai spus, Condiționalul a fost deliberat, împărăția lumii le aparține celor care au talentul de a-l pune pe nu în slujba lui da, sau care, după ce au fost autorii unui nu, l-au lichidat rapid ca să instaureze un da [...]” (sublinierea îmi aparține).

Din acest punct n-am mai putut lăsa romanul din mână. A trebuit să-l termin de citit...

joi, 3 martie 2011

Black Swan în zgomot de manele...


Nu m-am așteptat ca miercurea asta să fie coadă la bilete la Black Swan. Rareori e așa la Cinema Studio. Poate fiindcă tocmai a fost premiat cu Oscar - Natalie Portman, cel mai bun rol feminin - sau poate pentru că dacă e miercuri, e Orange Film - 2 bilete la preț de 1... Cert este că am intrat fericit la cinematograful meu preferat, care are multe alte calități în afară că este aproape de mine: este și un cinematograf de premiere, cu multe proiecții de filme de artă, cu festivaluri. De altfel, și publicul de aici este mai deosebit, cu mai puține ronțăieli de popcorn și fâșâit de pungi de snack-uri...

Mai sunt câteva minute până să înceapă filmul, și-mi dau seama că de undeva din apropiere se aude o muzică zgomotoasă, care face să vibreze podeaua...

Primul gând care-mi trece prin cap și mă face să mă rușinez este ca nu cumva zgomotul să vină de la sala de dans de la etajul 1, unde voi urca după film, pentru practica de tango. E totuși un gând absurd, fiindcă niciodată tangoul n-a răsunat atât de tare încât să facă clădirea să vibreze până la subsol, plus că o astfel de muzică s-ar auzi melodios, continuu, nu așa cum se aude/simte acum, frânt, dizgrațios...

E clar că muzica vine de undeva de jos, îmi amintesc acum că de curând locul magazinului de jeans a fost luat de un bar, de aici trebuie să vină. Nu înțeleg însă ce fel de muzică se cântă în acest bar, atât îmi dau seama, că e foarte-foarte tare. Dacă se aude așa din sala de alături, înseamnă că trebuie să fie vai de urechile celor din bar...

Mă aștept ca odată filmul început, muzica (lui Ceaikovsky) să acopere zgomotul de alături, dar acest lucru nu se întâmplă decât destul de rar. Filmul are multe momente psihologice, pe care realizatorii le-au gândit fără muzică, or tocmai în aceste momente intense se aud cel mai puternic zgomotele puternic dizgrațioase de alături. N-am mai întâlnit așa ceva, și nici ceilalți spectatori, dovadă că în timpul filmului multă lume comentează cu glas tare ce se întâmplă.

Încerc să fac abstracție de zgomot și de vibrația neplăcută a podelei, dar senzația e atât de invazivă, încât doar arareori reușesc. Oare cei care fac acest zgomot oribil își dau seama că deranjează o întreagă sală? Nu se poate face nimic, nu se poate izola locul de alături de unde vine zgomotul acesta grosolan? Poate totuși nu, dacă mă gândesc că nu doar zgomot ci și vibrația aceasta a podelei sub picioarele mele...

Îmi amintesc cum în urmă cu câțiva ani, la Tilburg, în Olanda, când locuiam la o familie olandezo-germană, am vorbit despre ce înseamnă să fii vecin cu o discotecă (casa noastră era lipită de discotecă). M-am temut că noaptea nu se va putea dormi de atâta gălăgie, când colo, nici un zgomot, atât de bine era izolată fonic discoteca. Mai mult, nici oamenii care veneau la discotecă nu se auzeau. Veneau și plecau ca și cum ar fi venit în vizită la un vecin oarecare, nici bicicletele nu și le sprijineau pe casa prietenilor mei, doar pe peretele discotecii.

Și la Budapesta, în Ungaria, am întâlnit o situație asemănătoare, venisem la Universitatea Central Europeană, și am intrat într-un bar din apropiere. Deși avea două rânduri de uși, barmanul mi-a făcut semn să intru repede, ca să nu se audă zgomot afară (în bar cânta live o formație de jazz). L-am întrebat de ce e nevoie de atâta grijă, și mi-a răspuns că nu vor să le creeze neplăceri vecinilor, plus că legea îi obligă să nu facă nici un zgomot.

Mă întreb cum își va rezolva Cinema Studio problema? Nu e vorba numai de zgomotul discotecii, ci și de comportamentul invaziv ale celor care o frecventează. La ieșirea de la film a trebuit să ne frecăm de ziduri ca să ne strecurăm pe lângă o mașină de teren care se suise pe trotuar și parcase chiar în dreptul ușii de ieșire a cinematografului, blocând-o pe trei sferturi. N-am mai văzut așa ceva până acum! E drept că până la apariția acestui bar n-am mai văzut nici atâtea mașini scumpe de teren parcate seara și noaptea pe bulevard fără să ia amendă sau să fie ridicate. Dar cred că încep să înțeleg, am văzut că e un bar de manele...