O încântare - Real Beer, un adevărat magazin de beri

Berile pe care le-am testat în ultimele zile mi-au adus aminte de pasiunea pentru bere a bunicului meu, și de cum mă scotea câteodată cu el în oraș la o terasă. El bea bere blondă, dar mie-mi comanda întotdeauna porter, o bere neagră, cremoasă, consistentă, parfumată, gustoasă, dulce-amăruie, cum nu se mai produce de mult la noi în țară. Eu beam doar câteva înghițituri, pentru că eram prea mic ca să pot bea cu adevărat alcool, dar îmi amintesc că culoarea, aroma, gustul acestei beri mă fascinau. Mă impresiona și felul cum era îmbuteliată, în niște sticle speciale, mai plinuțe jos, și cu gât lung și subțire, complet diferite de sticlele obișnuite de bere. Am regăsit-o de curând, cu încântare (în varianta London Porter - poate cel mai bun porter din lume), la Real Beer, un magazin din București pe care-l recomand cu căldură. În afara berilor englezești (ale, stout, porter), pe care le găsesc într-adevăr spectaculoase, Real Beer are beri din toate țările cu tradiție în producerea acestei băuturi: (în ordine alfabetică) Belgia, Cehia, Germania, Scoția, SUA, Țările de Jos (poate am uitat o țară sau două, dar las cititorilor plăcerea de a le descoperi cu ocazia primei vizite pe care o vor face la magazin - de fapt poate fi și o vizită virtuală, pentru că Real Beer are și website și pagină de Facebook). Să nu uit: la Real Beer se poate cumpăra și acel nec plus ultra al berilor, Fuller's Vintage Ale, o bere în ediție limitată, maturată în sticle numerotate individual. „Recolta” cea mai veche este din anul 2000. Enjoy responsibly!

„Ne făceam că plouă. Și ploua. Neîntrerupt” - un minunat spectacol, de o tristețe tandră

„Ne făceam că plouă. Și ploua. Neîntrerupt” este un spectacol de și cu Laura Maria Ilea, după un text de Matei Florian. Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu e cunoscut pentru montări spectaculoase cu zeci de actori și scenografii fastuoase (vezi „Faust” în regia lui Silviu Purcărete), dar nici acest monolog jucat într-un decor minimalist nu este mai prejos ca realizare artistică. Laura Maria Ilea este atât de convingătoare în rol încât sunt convins că a pus mult din propria ei experiență în piesă. De una singură (deși există și un EL, care apare fugitiv când și când, fără a spune însă ceva), Laura Maria Ilea reușește să țină treaz interesul publicului timp de peste o oră. Este cu atât mai meritoriu pentru acest one-woman show, cu cât textul pe care se bazează este foarte trist. Dar în același timp și foarte tandru. Fără să fie perfect (textul are unele mici eterogenități, iar câte o scenă mai face mici concesii publicului, poate în ideea de a-i descreți puțin fruntea), eu cred că spectacolul e minunat. L-aș revedea oricând. Bravo Laura Maria Ilea!

Diaz: Don't Clean Up This Blood, sau au și italienii „minerii” lor

Diaz: Don't Clean Up This Blood de Daniele Vicari (Italia-România-Franța, 2012) e o docudramă cu scene de o violență extremă. Deși filmul descrie asaltul efectuat cu sânge rece de poliție, la Genova, asupra unei școli unde dormeau participanți la întâlnirea G8 din anul 2001, mie mi s-a părut că-i văd pe mineri ciomăgindu-i pe „golanii” din Piața Universității - studenți, intelectuali, și în general pe oricine arăta altfel ca ei (bărbați cu barbă, femei cu fuste scurte, oameni care purtau ochelari... vezi cele două Românii despre care vorbește Lucian Boia în „România, țară de frontieră a Europei”). Ca și la noi, și în Italia vinovații au scăpat nepedepsiți... Filmul, premiat la Berlin anul acesta, este foarte bun, deși pe alocuri mai are și mici imperfecțiuni.

Holy motors - un ciudat sci-fi urban

N-am mai văzut de mult un film așa ciudat ca Holy motors de Leos Carax (Franța, 2012). Nu prea sunt sigur că l-am înțeles, dar mi-a plăcut. Absolut remarcabile deghizările pesonajului principal, Monsieur Oscar. Există în film secvențe care pot face în mod explicabil unele doamne mai în vârstă să părăsească sala de cinema - vezi scena în care monstrul chior se dezbracă și se culcă cu capul în poale fotomodelului răpit, arătându-și timp de mai multe secunde penisul în erecție. Interesantă intercalarea secvenței de music-hall cu Kylie Minogue. Surprinzător finalul. Un film decadent, un sci-fi urban francez cu puternice influențe anglo-saxone - între care personajul limuzină, care traversează filmul de la un capăt la altul.

Hasta la vista - cu dragoste, sensibilitate și umor despre viața sentimentală și sexuală a persoanelor cu dizabilități!

Hasta la vista e un film belgian, realizat de Geoffrey Enthoven în 2011. Trei tineri cu grave dizabilități fug de părinții prea grijulii, și de rutina de acasă, pentru a se duce la un bordel din Spania unde doresc să-și piardă virginitatea. Sunt însoțiți de o infirmieră supraponderală care are propriile ei idei despre cum trebuie să se desfășoare călătoria. Filmul abundă în răsturnări de situație, fără a intra nici o clipă în schematism. Finalul este fericit și trist în același timp. Ce m-a frapat însă cel mai mult la Hasta la vista este nu atât realizarea de excepție sub toate aspectele cinematografice, cât abordarea pe cât de sensibilă pe atât de serioasă a unui subiect delicat - viața, nevoile și sentimentele persoanelor cu dizabilități. Practic în România nici nu-ți poți da seama de existența unor astfel de persoane, pentru că trotuarele sau trecerile de pietoni sunt complet impracticabile pentru persoane în cărucioare sau pentru nevăzători, astfel încât aceștia nici n-ar putea ieși din casă... Dar să revin la film. Actorii sunt excepționali, simți efectiv bolile de care suferă personajele lor, ceea ce nu le face mai respingătoare, ci doar mai umane. Unele imagini aflate sub influența lui Pieter Bruegel cel Bătrân sunt realmente antologice. Amestecul de neerlandeză, franceză, engleză și spaniolă în care este vorbit filmul are și el partea lui de importanță. Dar cel mai mult impresionează delicatețea cu care e tratat acest subiect tabú în lumea românească - viața sentimentală și sexuală a persoanelor cu dizabilități. Hasta la vista este o experiență complexă, pe care o recomand fără ezitare!

À l'origine d'un cri, de Robin Aubert - o capodoperă!

  De mult n-am mai văzut un film atât de bun ca À l'origine d'un cri (Canada, 2010), scris și regizat de Robin Aubert. Filmul explorează tema raportului tată-fiu într-o notă personală, plecând de la experiența lui Aubert (poemul citit de fiul muncitor la o fabrică de hârtie igienică la înmormântarea bunicului este cuvând cu cuvânt ceea ce a citit el la moartea bunicului său; alte scene sunt imaginate). Realizatorul, prezent la proiecția de astă seară de la cinema Studio (în cadrul seriei Tapis rouge au cinéma québécois), a spus că a făcut filmul pentru a se elibera de povara care-l apăsa, și pentru a-și putea continua celelalte proiecte, pe care la un moment dat a simțit că trebuie să le oprească ca să scrie acest scenariu și să regizeze acest film. A obținut, în opinia mea, o capodoperă, în care vorbește într-un mod complet dezinhibat despre inhibiții. Aubert prezintă natural o serie continuă de grozăvii care se petrec probabil în multe familii, realizând un film mai mult decât emoționant, în același timp extrem de dur și nemăsurat de tandru. Filmul include abuz asupra minorilor, băutură, sex ocazional, sticle în cap, dezgropări de morți, fetișism și încă altele. Dar ceea ce-l diferențiază de altele este o infinită tandrețe, iubirea cu care fiul își acoperă tatăl pe care-l urăște, iubirea ireală a tatălui pentru soția moartă, Iubirea cu majusculă. 115 minute de cinematografie la superlativ, care trec parcă într-o clipă. Sunt ani de când n-am mai văzut așa ceva!

„După dealuri” - o radiografie a segmentului medieval al României zilelor noastre

„După dealuri”, de Cristian Mungiu, mi s-a părut a fi o radiografie incomodă a unui segment cu reflexe medievale din România zilelor noastre, dar și o poveste de iubire și de sacrificiu în care nimic nu este ce pare a fi la prima vedere.

În lumea celor ce trăiesc în grave lipsuri materiale, biserica nu este sfințită, Salvarea nu are mașini, spitalele trimit acasă bolnavii pentru că nu-i pot trata, și nici chiar procurorii nu pot fi găsiți la timp.

Deși povestea se dezvoltă liniar, jurnalistic (Tatiana Niculescu Bran, autoarea romanului care a inspirat scenariul dispune de extraodinara experiență de obiectivitate a BBC-ului), tocmai atunci când conflictul dintre modern și tradițional pare să fi fost definitiv tranșat în favoarea tradiționalului apare acel mic semn de răzvrătire tardiv, dar necesar.

Consider că realizarea tehnică a peliculei (în stil de ciné-vérité) este ireproșabilă. Regia este atât de bună încât practic nu se simte. La fel, jocul actorilor, care practic își trăiesc rolurile, nu le joacă (privirile posedate ale unora dintre călugărițe continuă să mă urmărească și acum). Remarc de asemenea scenografia, care este atât de autentică încât totul este exact atât de eclectic cât să descrie ireproșabil acest segment al societății românești.

Fără să fie genul meu preferat de film, consider că „După dealuri” este o peliculă remarcabilă, pe care o recomand fără rezerve oricui caută altceva decât simplu divertisment la cinema.

„Ivanov” în regia lui Andrei Șerban: un spectacol bun

Am așteptat cu interes să văd o piesă regizată de Andrei Șerban, și, într-un târziu, am reușit să cumpăr bilete la „Ivanov” de Cehov, la Teatrul Bulandra.

Regia, interesantă, un amestec de clasic și modern, în care am remarcat câteva elemente originale, cum ar fi concentrarea luminii pe fața actorilor atunci când declamă texte de mai mare importanță, sau utilizarea actorilor secundari și figuranților pe post de cor antic (în partea finală a piesei). Deși Șerban încearcă să imprime o notă umoristică acestei drame, iar publicul chiar râde la câteva elemente facile, mie nu mi-a venit deloc să râd. Ba chiar cred că un actor de talia lui Victor Rebengiuc este relativ dezavantajat de tonul histrionic pe care trebuie să-l imprime personajului său, altminteri tragic.

Vlad Ivanov este credibil și bun în rolul principal, făcând uneori secvențe memorabile.

De notat însă Maria Obretin, care deși are de interpretat un rol secundar destul de ingrat, reușește să demonstreze o uriașă capacitate de adaptare la stări de spirit contradictorii, imprimând un aer de profundă umanitate unui personaj care ar fi putut ușor să cadă în derizoriu.

Mi-au plăcut scenografia și costumele, parcă mai elaborate și mai potrivite decât la alte spectacole.

Ca o concluzie generală, „Ivanov” este un spectacol reușit. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, este tocmai acest aspect de spectacol, care m-a făcut să mă simt ca la teatru, împiedicându-mă să particip efectiv la zbaterile personajelor, actorii reamintindu-mi în permanență, prin modul efectiv teatral în care-și declamau textele, că joacă o piesă.

PS Deși sunt pomeniți în text, țiganii lipsesc din distribuție, interpretul de chitară nefiind, în opinia mea, suficient de autentic în rol.

„Post tenebras lux” - un film controversat, dar care nu lasă indiferent pe nimeni

„Post tenebras lux” (Mexic, 2012) își merită cu prisosință premiul pentru regie primit anul acesta la Cannes. Carlos Reygadas a regizat un film intens, compus din fragmente relativ disparate din viața unui cuplu mexican urban, mutat la țară împreună cu doi copii. Ca o curiozitate, aparatul de filmat folosește un filtru special, prin care imaginea apare văzută ca printr-un tunel. Iar scenariul este conceput într-o manieră lipsită de narațiune, în care fragmentele de realitate (prezentă, trecută și viitoare) sunt întrețesute de imaginar.

Cele mai impresionante sunt desigur scenele suprarealiste: fetița de numai câțiva ani umblând fără teamă pe câmpul înnoroit, printre vacile speriate de furtună, câinii de toate felurile care păzesc animalele, caii și măgarii trecând în galop pe lângă ea. Sau diavolul cu copite de țap și coadă în vârf de lance care traversează calm casa în care toți dorm adânc, mai puțin băiatul, care-l privește curios din dreptul ușii. Sau blazarea francezilor din timpul straniilor scene de sex colectiv din saună. Sau meciul de rugby al elevilor anglo-saxoni. Fără a uita, desigur, de scena în care unul din personajele secundare (care traversează însă periodic filmul) își smulge singur capul de pe umeri...

Judecând după cei pe care lentoarea unora dintre scene i-a făcut din când în când să moțăie, sau după cei pe care brutalitatea unor scene de sex (sau altele) i-a făcut să plece din sală, pot deduce că filmul n-a plăcut tuturor. Cert este însă că acest film nu lasă indiferent pe nimeni. După întuneric, lumină.

Nora Iuga: „Sexagenara și tânărul” - un roman pe care mi-aș fi dorit să-l fi scris eu

Iubesc acest roman scurt. Este plin de poezie și romantism.

Face parte din cele câteva pe care sunt invidios că nu le-am scris eu. Și face parte din vârful literaturii românești (pentru mine, se află pe același nivel cu „Adela” lui Garabet Ibrăileanu, pe care-l consider în continuare cel mai bun roman românesc al tuturor timpurilor).

Deși „Sexagenara și tânărul” (2004) pare să analizeze doar la nivel ficțional problema diferenței de vârstă dintre doi posibili parteneri (femeia fiind aproape de două ori mai în vârstă decât bărbatul, invers ca în „Adela”), Nora Iuga alunecă permanent (în mod fericit, cred eu) în descrieri biografice, care dau autenticitate și forță romanului.

Un punct alb și pentru finalul neașteptat.

Octavian Soviany: un romancier excepțional!

De reținut numele unui romancier excepțional: Octavian Soviany. Am citit (aproape) pe nerăsuflate volumul „Viața lui Kostas Venetis” (2010), și apoi cu interes egal „Arhivele de la Monte Negro” (2012).

Ambele romane, deși fundamental diferite între ele, sunt foarte speciale, dezvăluind un autor pasionat de istorie, și având exercițiul poeziei.

„Viața lui Kostas Venetis” este un roman pseudo-istoric, în care Kostas Venetis, un vicios personaj levantin („strâmb din naștere”), străbate capitalele imperiale ale Europei începutului de secol al XIX-lea mânat precum o păpușă de beizadea Mihalache („om crud și răzbunător”).

„Arhivele de la Monte Negro” este un roman poetic, gândit pe mai multe planuri paralele, întrepătrunse. În toate primează însă un fel de estetică a urâtului.

În afara personajului Kostas Venetis (o prezență puternică în primul roman, dar numai insinuată în cel de-al doilea), precum și a Imperiului habsburgic, placa turnantă a istoriei secolului al XIX-lea, punctul de legătură al celor două romane este revoluția mondială, care ar urma să aducă pe Pământ o pace de o mie de ani. În numele acesteia se comit cele mai teribile atrocități...

„To Rome With Love”: rețeta perfectă pentru descrețit frunțile

„To Rome With Love” (2012), o comedie romantică de și cu Woody Allen, reprezintă rețeta perfectă pentru descrețit frunțile.

Este un film delicat despre iubire, filmat în luminile calde ale apusului de soare la Roma, presărat cu umorul sec dar irezistibil al lui Woody Allen, jucat de câțiva mari actori, asezonat cu muzică bună. 

Nimic revoluționar, dimpotrivă chiar, ceea ce nu m-a împiedicat să ies din sală cu un zâmbet larg întipărit pe față, și fredonând canțonete și arii din opere. 

Îți mulțumesc frumos, dragă Woody Allen!

Anim'est: „Scund, gras și chel”, un film delicat și plăcut de privit

„Scund, gras și chel” („Gordo, calvo y bajito”, Columbia, 2011) este un film bun, realizat într-un stil original, cu personaje animate realizate minimalist, puțin tremurat, care se deplasează în decoruri reale, filmate puțin neclar.

Personajul principal, un bărbat scund, gras și chel, între două vârste, timid și neîncrezător în propriile forțe, este foarte bine conturat. Încetul cu încetul, va căpăta (cu ajutorul Fundației „A fi”) încrederea care-i lipsește, chiar dacă nu până acolo încât să facă o femeie să se apropie de el, dar suficient ca să înceapă să gătească singur în loc să continue să mănânce numai în oraș...

Un film extrem de delicat, foarte plăcut de privit. Muzica (în stilul anilor 1960) are și ea un rol important în economia filmului.

Anim'est - „Aloïs Nebel”, un film extraordinar despre iubire, pedepse colective, răzbunare

„Aloïs Nebel” (2011), prezentat la Anim'est 2012, este un extraordinar film de animație, care a reprezentat Republica Cehă în competiția pentru premiile Oscar, fără să câștige vreun premiu, deși ar fi meritat.

Dar poate câștigă la Anim'est.

Până la urmă însă nu bilanțul competițiilor, fie ele Oscar sau Anim'est, contează, ci calitatea filmului. Or acest film este cu adevărat autentic și valoros.

Mi-a plăcut enorm felul cum este descrisă povestea de dragoste care se înfiripă între singuraticul, taciturnul, copilărosul impiegat Aloïs, care vine la Praga din îndepărtata localitate Bílý Potok atunci când își pierde locul de muncă, și ordonata și grijulia văduvă Květa, care-și va părăsi oaza pe care și-a organizat-o în... toaleta din Gara Centrală din Praga, locul ei de muncă, pentru a-l căuta pe Aloïs, atunci când acesta pleacă înapoi fără să fi realizat nimic în capitală. Nimic mai frumos decât zâmbetul delicat care înflorește pe fața Květei atunci când Aloïs, care n-a ajuns la întâlnire, se aștepta să-l certe, or ea zâmbește. Minunat!

Filmul abordează însă și două alte mari teme, relativ incomode.

Prima se referă la pedepsele colective și abuzurile la care a fost expusă comunitatea germană la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial (execuții sumare, violuri, deportări în masă, confiscarea averilor - abuzuri despre care se cunoaște în general prea puțin, și despre care se vorbește și mai puțin). Printre secvențele memorabile din film care mă bântuie se regăsește cea în care Wachek (tatăl), fost colaborator al naziștilor devenit peste noapte membru al gărzilor revoluționare și comunist fanatic, îl împușcă pe la spate pe fostul său prieten, Müller, tatăl Dorothei, atunci când etnicii germani erau urcați în vagoane de vite pentru a fi deportați din Cehoslovacia, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Sau cea în care Dorothe plânge, căzută la pământ, cu hainele rupte, după ce a fost violată de Wachek. Sau viziunea pe care o are în mod repetat Aloïs, mai întâi copil, apoi matur: Dorothe cu bebelușul în brațe, plecând în Polonia, unde va trebui să se prostitueze pentru a-și crește copilul, promițându-i lui Aloïs că va reveni. Impresionant!

A doua temă care dă de gândit în film este cea a răzbunării.

Mutul (fiul Dorothei și al lui Wachek tatăl) revine într-adevăr ca să-și răzbune mama și bunicul. Îl va ucide cu lovituri brutale de topor pe Wachek tatăl, care își va primi cu resemnare pedeapsa, deși scosese din buzunar un revolver Lüger cu care și-ar fi putut ușor ucide fiul născut dintr-un viol.

Iar filmul mai explorează cu succes și alte teme, cum ar fi lăcomia și fățărnicia (reprezentate prin Wachek fiul, fals prieten al lui Aloïs, precum și prin ofițerii sovietici cu care Wachek fiul face afaceri pe banii statului) sau promiscuitatea (reprezentată printr-un fost pușcăriaș, o prostituată etc. din Gara Centală din Praga).

„Aloïs Nebel” este nu numai un film care încearcă să recupereze adevăruri istorice incomode, și care tratează minunat subiecte general umane, ci și un mare film de animație. Felicitări realizatorilor săi: desenatorul, compozitorul și cântărețul Jaromír 99 (Svejdík), scenaristul Jaroslav Rudiš, și regizorul Tomáš Luňák!

„Viața cu un idiot” - violență în exces, nuditate, murdărie

„Viața cu un idiot” este o piesă incomodă, scrisă de Viktor Erofeev. A fost pusă în scenă la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu prima dată în anul 2007, și este reluată în această stagiune.

Regizorul Andriy Zholdak nu menajează spectatorii, folosind violență în exces, nuditate, murdărie, realizând un spectacol de teatru total, care pe de o parte îi gonește din sală pe unii spectatori, iar pe de alta îi ține țintuiți în scaun pe ceilalți.

Mie mi-a dat mult de gândit, și mi-a deblocat unele inhibiții.

Merită văzut.

Animest 2012: „Riduri” – un film care te face mai bun

„Riduri” („Arrugas”) este un film spaniol (2011) de animație, care face aproape suportabilă tema bătrâneții, a bolii, a Alzheimer-ului. La ieșirea din sală, am simțit, ca și alți spectatori - cea mai mare parte mult mai tineri ca mine - că pot fi mai bun cu vârstnicii de acum, ca și cu cei viitori. Este meritul unui film extrem de special, de delicat, de sensibil, care m-a vrăjit întru totul.

„O afacere regală” - filmul unui scandal sexual și politic care a schimbat în secolul al XVIII-lea soarta Danemarcei

„O afacere regală” („En kongelig affære”, 2012) – regia Nicolaj Arcel, producător executiv Lars von Trier - este o spectaculoasă coproducție danezo-suedezo-cehă, care a primit anul acesta doi Urși de argint la Festivalul de la Berlin.

Pe mine m-au impresionat mai ales actorii (inclusiv, sau mai bine zis, în special, cei secundari – Mikkel Boe Følgaard și Thomas W. Gabrielsson, deși Mads Mikkelsen și Alicia Vikander sunt și ei memorabili în rolurile principale). Foarte-foarte bune și imaginea, scenografia, costumele și muzica (atmosfera sfârșitului de secol al XVIII-lea este recreată în mod absolut excepțional).

Voi remarca faptul că acest film de epocă oscilează între două teme principale: iubirea și puterea. În opinia mea, povestea de dragoste extraconjugală dintre frumoasa, delicata și tânăra regină de origine engleză și asprul medic german al regelui danez iese câștigătoare față de lupta pentru putere, deși calea ireversibilă spre progres pe care a fost împins Regatului Danemarcei sub influența ideilor iluministe captează la rândul său atenția publicului. Cu toate că dacă stau să mă gândesc bine, cel mai bine sunt evidențiate în film zbaterile acestui personaj extrem de interesant, când slab când puternic, care este regele Christian al VII-lea, un monarh cu grave probleme psihice, aflat la intersecția trădării conjugale și manipulărilor politice. 

Dezvoltarea filmului pe mai multe planuri conduce la o durată mai puțin obișnuită, de peste două ore. Chiar și așa însă, anumite lucruri sunt atinse doar în trecere. Spre exemplu, filmul n-a putut explora mai în profunzime mecanismele care-l transformă pe Struensee într-un om politic reacționar dintr-un medic idealist. Oricum, referirile istorice (abundente) m-au făcut curios, voi aprofunda tema prin lectură (aș menționa aici faptul că filmul reprezintă ecranizarea romanului „Prinsesse af blodet”, scris de Bodil Steensen-Leth, care povestește evenimentele din perspectiva reginei Caroline Mathilda).

PS Nu mă pot abține să nu observ problemele de subtitrare, începând cu titlul, care cred că ar fi trebuit tradus „Un scandal regal” (aici fiind vorba de un scandal sexual și politic, nicidecum de o afacere). E regretabil că „preceptor” (eventual „guvernor”) poate fi tradus prin... „guvernator”, sau „grațiere” prin... „exonerare”. Iar exemplele ar putea continua, existând pe alocuri momente când traducerea a fost atât de confuză încât nu s-a mai înțeles nimic. Un lucru nepermis la un spectacol de această calitate, la care orice detaliu este (sau ar trebui să fie) important. Aviz distribuitorului.

O comedie sentimentală: „Despre oameni și melci”

„Despre oameni și melci” (2012), în regia lui Tudor Giurgiu, este un film plăcut, care abordează cu șarm și bună dispoziție tema privatizărilor frauduloase postdecembriste, transformând un film care ar fi putut fi trist într-o comedie sentimentală care în câteva rânduri m-a făcut să râd cu poftă, și alteori mi-a adus o lacrimă la colțul ochilor. Mai are o calitate: e autentic. Îl recomand.

Faust în regia lui Silviu Purcărete – de văzut neapărat!

Faust-ul lui Goethe în regia lui Silviu Purcărete este un spectacol baroc, în care o sută douăzeci de actori se dezlănțuie într-o montare pe cât de spectaculoasă, pe atât de originală.

Ofelia Popii este un Mefisto transsexual, cu sâni de femeie și suspensor de bărbat.

Ilie Gheorghe este un Faust extraordinar.

Discipoli cu fețe albe. Creaturi cu cap de porc. Fecioare, femei cu părul alb, spirite, îngeri, vrăjitoare, furii, grații, Grija, Datoria, Moartea, Lipsurile, Nevoia...

Sânge. Nuditate.

Muzica apăsătoare a grupului Imperium Band.

Hala Balanța.

Un spectacol marca Silviu Purcărete, la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu.

De văzut neapărat!

„Sin retorno” - sau cum devii din păpușar marionetă

„Sin retorno” (Fără cale de-ntors) este o coproducție Spania-Argentina 2010. Regizat de Miguel Cohan, filmul îl are ca protaganist pe Leonardo Sbaraglia, un actor cu două fețe, una luminoasă și altă întunecată (așa cum sugerează și afișul filmului, admirabil realizat – pe partea întunecată sunt prezente și celelalte două personaje importante ale filmului, cele din cauza cărora se petrece drama).

În această peliculă a cărei acțiune are loc într-o Argentină destul de asemănătoare cu România (cu lucrări prost semnalizate pe mijlocul străzii, cu clădiri cu gratii la uși și la ferestre), există două morale: cea a artistului păpușar, aspru pedepsit pentru o vină care nu era a lui, și cea a studentului la arhitectură - adevăratul vinovat de uciderea unui om într-un accident de circulație – care este ajutat de părinții săi, un inginer și un medic de succes, să scape de pedeapsa pe care o merită. Într-o primă fază, justiția ezită, apoi, la presiunea tatălui victimei – care preia ancheta pe cont propriu în încercarea de a-și face cu orice preț dreptate - și a presei – care sesizează o ocazie mediatică de exploatat în propriul interes - ia o decizie greșită, care ruinează viața unui om nevinovat. La eliberarea din închisoare, acest păpușar devenit marionetă își va face la rândul său propria anchetă, cu pistolul în mână.

Filmul m-a ținut în tensiune. A crescut progresiv în intensitate, până la scena finală în care se confruntă artistul închis pe nedrept, băiatul care se ascunde de responsabilitatea accidentului, și tatăl victimei – o scenă cu adevărat antologică.

Filmul a fost premiat în 2010 în Argentina și Spania, iar anul trecut la Fribourg, în Elveția și la Festivalul de Film Transilvania.

„O scrisoare pierdută” la Bulandra, sau cât poți fi de trist când candidatul tău câștigă alegerile

Ce poate fi mai actual cu o săptămână înainte de alegeri decât o versiune adusă la zi a piesei stindard a lui I.L. Caragiale „O scrisoare pierdută”?

Telefoane mobile, bodyguarzi, bărbați în pantaloni scurți și ochelari de soare, femei cu ambele brațe pline cu cumpărături în sacoșe de firmă populează versiunea regizorală a lui Doru Ana (care joacă și rolul venerabilului Zaharia Trahanache), de la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu. Piesa (a cărei premieră a avut loc în anul 2008) smulge hohote de râs din partea publicului, deși finalul este trist, cei strânși să sărbătorească victoria în alegeri a lui Agamemnon Dandanache părând mai degrabă să participe la un parastas decât la un banchet...

Din distribuția spectacolului ies în evidență în primul rând Vlad Zamfirescu - care reușește un Nae Cațavencu absolut fascinant (în notă modernă, puțin faustiană), și Nicolae Urs - care reușește un Tache Farfuridi extrem de nuanțat și de subtil (în dulcele stil clasic). Doru Ana este și el convingător în rolul lui Zaharia Trahanache.

A fost un spectacol care mi-a plăcut, deși încă îmi vine greu să uit versiunea lui Sică Alexandrescu – cu Radu Beligan, Alexandru Giugaru și Grigore Vasiliu-Birlic, sau pe cea a lui Liviu Ciulei – cu Victor Rebengiuc, Fory Etterle, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Ștefan Bănică și Mariana Mihuț.

Degustare la Ethic Wine: noile vinuri de la crama Basilescu

Am răspuns invitației magazinului Ethic Wine, și am participat la degustarea din 26 mai 2012 a noilor vinuri de la crama Basilescu - Fetească Albă și Sauvignon Blanc.

Ambele vinuri fac parte dintr-o colecție cu etichete ale artistei plastice Ioana Ursa, „Îngeri din Micul Paris”, cu mari lăutari reprezentați ca îngeri. O grafică originală, asupra căreia nu pot să mă pronunț, fiindcă nu știu încă dacă-mi place sau nu.

Fetească Albă 2011 – culoare galben pai, aromă redusă ca intensitate, gust proaspăt, aciditate redusă, alcool (13,6%) perfect integrat. Un vin nu lipsit de calități, dar parcă totuși prea neutru pentru gustul meu (e posibil însă ca acesta să fie potențialul maxim al acestui soi) – 41 de lei, 78-80 de puncte.

Sauvignon Blanc 2011 - culoare galben-verzui, aromă florală intensă, gust proaspăt, cu aciditate crescută. Mult mai pe gustul meu decât cel dinainte. Un vin alb foarte reușit – 43 de lei, 85 de puncte.

Am degustat și o Fetească Neagră Eclipse 2009 – culoare roșie-cărămizie, aromă intensă de prune, gust puternic, corpolent, alcool (14,3%) insuficient integrat însă. Suferă de un defect obișnuit la Feteasca Neagră, este vinificat demisec, ceea ce, deși sunt un mare susținător al vinurilor roșii din soiuri locale, m-a făcut totuși să-l depunctez serios. 32 de lei, 78-80 de puncte.

Mulțumiri magazinului Ethic Wine și cramei Basilescu!

O remarcabilă expoziție auditivă: „Pădurea de sunete”

Ați ascultat vreodată o expoziție? Eu da, cu ocazia Nopții Albe a Galeriilor din 25 mai 2012.

Numele? „Pădurea de sunete”. Locul? Spațiul Platforma. Organizat de cine? Un proiect al Asociației Noi Facem Bine (vezi și revista culturală Tataia), curator Viviana Iacob, în colaborare cu gH și Maria Balabaș.

Ce are atât de special această expoziție? Muzica populară înregistrată de etnomuzicologul Constantin Brăiloiu în anii 30-40 ai secolului al XX-lea. Sunetul doinelor, sârbelor, dansurilor, jocurilor interpretate la cimpoi, solz de pește, frunză de liliac, bucium, flageolet pastoral, sau pur și simplu la voce, izvorăște parcă din adâncurile memoriei populare. O sonoritate ancestrală, de o infinită puritate melodică. Fără nici o urmă de inflexiune orientală, de mahala sau lăutărească.

Sunetele au fost completate de video loop-ul „Sunete mute” din 1938, în care se pot vedea țărani coborâți parcă direct de pe Columna lui Traian, interpretând muzică la buhai, bucium, sau lăută.

Absolut remarcabil!

www.platformaspace.wordpress.com

tataia.net//tataia.info//noifacembine.ro

Triumful dragostei, la Bulandra – o piesă care numai uneori se ridică la înălțimea așteptărilor

Teatrul Bulandra (sala Toma Caragiu) și Alexandru Darie. O alăturare care ar trebui să impună. Și totuși... „Triumful dragostei”, de Marivaux, o piesă mai veche din repertoriul acestui teatru, reluată și în această stagiune, lasă oarecum impresia de neterminat, de stângaci. 

Deși lumea iluziilor și sentimentelor adânc îngropate, impulsurilor erotice reprimate, dorințelor ascunse, minciunilor, această „comedie a disperării” cum o numește Darie, ar fi putut deveni o extraordinară sursă de inspirație artistică, au fost destul de rare momentele în care am fost cu adevărat cucerit de spectacol, momentele în care am uitat că mă aflu într-o sală de teatru. De altfel, acest sentiment a fost împărtășit și de alți spectatori, dintre care unii, plictisiți, au plecat chiar înainte de sfârșitul spectacolului. 

Dintre actori, deși apreciez eforturile făcute de întreaga trupă, îl menționez în primul rând pe Vlad Zamfirescu, într-un rol secundar (Dimas). 

Dintre realizatori, îl apreciez fără rezerve pe Adrian Enescu, a cărui muzică învăluie într-un mod absolut magic spectacolul (la plecare, fredonam muzica, care-mi răsună și acum în minte).

PS Apreciez ideea regizorului de a oferi gratuit spectatorilor un program de sală elegant pentru acest spectacol, dar am o reținere în ce privește calitatea fotografiilor.

Spre o istorie a nuanțelor

Am descoperit abia acum „Istorie și mit în conștiința românească” - o carte scrisă în anul 1997 (și reeditată în 2010) de istoricul Lucian Boia, un autor despre a cărui operă am aflat de numai câțiva ani, și ale cărui cărți mă încântă pe măsură ce le citesc.

La Boia am găsit confirmarea argumentată științific a unei idei care mi s-a cristalizat și mie în timp, în mod mai degrabă empiric, și anume că adevărata istorie a românilor (originea, aria de etnogeneză, crearea structurilor statale, influențele externe, raportul Orient-Occident în cultură etc.) urmează a fi scrisă cândva, ea nefiind încă cu adevărat cunoscută (sau dacă este cunoscută, atunci nu este recunoscută).

Ce numim acum istorie este de fapt o succesiune de interpretări istorice, adesea contradictorii, menite să sprijine un scop politic sau altul, uneori justificat prin imperative naționale de ordin superior (emanciparea românilor din Transilvania austro-ungară, unirea Principatelor, independența față de Imperiul Otoman, Marea Unire), dar niciodată obiective (uneori sunt chiar halucinante, însă chiar și atunci când sunt absolut corecte, nu sunt niciodată complete).

Potrivit lui Boia, mesajul istoric, ca orice mesaj, urmărește „ceva” („proiecte diferite, istorii diferite”, zice Boia).

Am înțeles astfel de ce originea poporului român este prezentată în funcție de autor ca fiind fie exclusiv romană (Școala ardeleană), fie exclusiv dacică (istoriografia comunistă naționalistă), trecându-se desigur și prin variante daco-romane intermediare.

Sau de ce interpretările legate de faptele unor domnitori ca Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul evoluează de-alungul timpului între minime și maxime istorice.

Sau cum istoriografia comunistă a făcut în numai câteva decenii un viraj de 180 de grade, dinspre internaționalismul proletar al perioadei de început, spre contrariul său absolut, un naționalism dinastic (Ceaușescu ajungând urmașul peste milenii al regilor daci, un fel de super monarh republican).

Fiind conștient de lunga serie de încercări de „intoxicare prin istorie”, Boia propune cititorilor săi soluția „decodării” mesajului istoric.

Modelul de istorie pe care pare să-l aprecieze Boia cel mai mult este cel junimist (a cărui sursă de inspirație o reprezintă școala germană de istorie). „Paradigma junimistă: detașarea de istorie” reprezintă abordarea obiectivă a istoriei, „debarasată de presiunea politicului și ideologicului”. Un demers care „nu a reușit să evacueze mitologia din discursul despre trecut”, deoarece mitologia, acest „splendid edificiu imaginar”, a fost susținută de mari figuri ale culturii românești din secolul al XIX-lea – academicienii Hasdeu și Densușianu, ba chiar și de Eminescu - impunându-se astfel în imaginarul colectiv românesc în dauna istoriei obiective.

Vorbind despre mit, Boia spune că el coexistă cu istoria, dar nu trebuie confundat cu ea. „Nu se pune problema renunțării la miturile fondatoare, dar problema dedramatizării și depolitizării lor trebuie pusă”, susține Boia. Această problemă este suficient de complicată pentru a nu mai putea fi tratată în „sentințe categorice și fără apel”. Și tot el adaugă: „Mitologia funcționează într-un registru de contraste; singura manieră de a o atenua este o istorie de nuanțe”. Se va putea depăși astfel stadiul „de a forma patrioți”, și se va putea ajunge la cel de a forma „oameni capabili de a judeca independent lumea și evenimentele”.

Un astfel de demers va ajuta la integrarea europeană a României, deoarece, spune Boia, „este clar că Europa în care vrem să ne integrăm nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe depășirea acestor stări de spirit”.

Volumul are o calitate evidentă, critica discursului istoric și inevitabilei sale încărcături ideologice și mitologice. Singura sa posibilă slăbiciune constă în faptul, recunoscut de însuși autor în încheiere, că nu și-a propus identificarea unor soluții alternative, susceptibile de a fi mai „adevărate” decât cele luate în discuție, chiar dacă „pus în fața unor fabulații sau deformări extreme”, Boia mărturisește că a „simțit nevoia precizării propriului punct de vedere”. Rămâne ca soluțiile adevărate să fie cândva identificate pe baza metodei discursive propuse de Boia.

„Istorie și mit în conștiința românească”, Lucian Boia - București, Humanitas 1997, 2010

Despre (in)toleranță

Oare cine mai crede astăzi în zvastici? Și cu toate acestea, cineva a mâzgălit una exact pe peretele sinagogii de pe strada Take Ionescu, de lângă Piața Amzei. Un monument arhitectonic din anul 1840, în stil maur, recent renovat.

Chiar și acoperită cu vopsea, zvastica tot se vede.

Nu știu cum se potrivește acest semn al intoleranței cu iubirea aproapelui, așa cum este ea propăvăduită de religia creștin ortodoxă, a mea, și a majorității poporului român...

Deszăpezirea a adus (noi) cicatrici pe fața orașului

Resimt în mod dureros brutalitatea cu care s-a făcut deszăpezirea în București – cu echipamente mari de șantier, complet neadaptate, și cu personal din construcții, fără experiență în curățirea străzilor.

Rezultat: străzi pe care piatra cubică a fost smulsă din pământ, trotuare cu asfaltul scrijelit  de cupele excavatoarelor, borduri ciobite sau făcute complet praf... Pe alocuri și câte un gard strâmbat sau dărâmat, sau chiar un colț de clădire ciobit.

Deszăpezirea a fost făcută nu numai târziu, ci și prost. Desigur însă că nu cei vinovați vor plăti pentru asta.