„După dealuri” - o radiografie a segmentului medieval al României zilelor noastre

„După dealuri”, de Cristian Mungiu, mi s-a părut a fi o radiografie incomodă a unui segment cu reflexe medievale din România zilelor noastre, dar și o poveste de iubire și de sacrificiu în care nimic nu este ce pare a fi la prima vedere.

În lumea celor ce trăiesc în grave lipsuri materiale, biserica nu este sfințită, Salvarea nu are mașini, spitalele trimit acasă bolnavii pentru că nu-i pot trata, și nici chiar procurorii nu pot fi găsiți la timp.

Deși povestea se dezvoltă liniar, jurnalistic (Tatiana Niculescu Bran, autoarea romanului care a inspirat scenariul dispune de extraodinara experiență de obiectivitate a BBC-ului), tocmai atunci când conflictul dintre modern și tradițional pare să fi fost definitiv tranșat în favoarea tradiționalului apare acel mic semn de răzvrătire tardiv, dar necesar.

Consider că realizarea tehnică a peliculei (în stil de ciné-vérité) este ireproșabilă. Regia este atât de bună încât practic nu se simte. La fel, jocul actorilor, care practic își trăiesc rolurile, nu le joacă (privirile posedate ale unora dintre călugărițe continuă să mă urmărească și acum). Remarc de asemenea scenografia, care este atât de autentică încât totul este exact atât de eclectic cât să descrie ireproșabil acest segment al societății românești.

Fără să fie genul meu preferat de film, consider că „După dealuri” este o peliculă remarcabilă, pe care o recomand fără rezerve oricui caută altceva decât simplu divertisment la cinema.