„Sin retorno” - sau cum devii din păpușar marionetă

„Sin retorno” (Fără cale de-ntors) este o coproducție Spania-Argentina 2010. Regizat de Miguel Cohan, filmul îl are ca protaganist pe Leonardo Sbaraglia, un actor cu două fețe, una luminoasă și altă întunecată (așa cum sugerează și afișul filmului, admirabil realizat – pe partea întunecată sunt prezente și celelalte două personaje importante ale filmului, cele din cauza cărora se petrece drama).

În această peliculă a cărei acțiune are loc într-o Argentină destul de asemănătoare cu România (cu lucrări prost semnalizate pe mijlocul străzii, cu clădiri cu gratii la uși și la ferestre), există două morale: cea a artistului păpușar, aspru pedepsit pentru o vină care nu era a lui, și cea a studentului la arhitectură - adevăratul vinovat de uciderea unui om într-un accident de circulație – care este ajutat de părinții săi, un inginer și un medic de succes, să scape de pedeapsa pe care o merită. Într-o primă fază, justiția ezită, apoi, la presiunea tatălui victimei – care preia ancheta pe cont propriu în încercarea de a-și face cu orice preț dreptate - și a presei – care sesizează o ocazie mediatică de exploatat în propriul interes - ia o decizie greșită, care ruinează viața unui om nevinovat. La eliberarea din închisoare, acest păpușar devenit marionetă își va face la rândul său propria anchetă, cu pistolul în mână.

Filmul m-a ținut în tensiune. A crescut progresiv în intensitate, până la scena finală în care se confruntă artistul închis pe nedrept, băiatul care se ascunde de responsabilitatea accidentului, și tatăl victimei – o scenă cu adevărat antologică.

Filmul a fost premiat în 2010 în Argentina și Spania, iar anul trecut la Fribourg, în Elveția și la Festivalul de Film Transilvania.

„O scrisoare pierdută” la Bulandra, sau cât poți fi de trist când candidatul tău câștigă alegerile

Ce poate fi mai actual cu o săptămână înainte de alegeri decât o versiune adusă la zi a piesei stindard a lui I.L. Caragiale „O scrisoare pierdută”?

Telefoane mobile, bodyguarzi, bărbați în pantaloni scurți și ochelari de soare, femei cu ambele brațe pline cu cumpărături în sacoșe de firmă populează versiunea regizorală a lui Doru Ana (care joacă și rolul venerabilului Zaharia Trahanache), de la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu. Piesa (a cărei premieră a avut loc în anul 2008) smulge hohote de râs din partea publicului, deși finalul este trist, cei strânși să sărbătorească victoria în alegeri a lui Agamemnon Dandanache părând mai degrabă să participe la un parastas decât la un banchet...

Din distribuția spectacolului ies în evidență în primul rând Vlad Zamfirescu - care reușește un Nae Cațavencu absolut fascinant (în notă modernă, puțin faustiană), și Nicolae Urs - care reușește un Tache Farfuridi extrem de nuanțat și de subtil (în dulcele stil clasic). Doru Ana este și el convingător în rolul lui Zaharia Trahanache.

A fost un spectacol care mi-a plăcut, deși încă îmi vine greu să uit versiunea lui Sică Alexandrescu – cu Radu Beligan, Alexandru Giugaru și Grigore Vasiliu-Birlic, sau pe cea a lui Liviu Ciulei – cu Victor Rebengiuc, Fory Etterle, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Ștefan Bănică și Mariana Mihuț.