duminică, 20 noiembrie 2011

Încă un film de (re)văzut: La piel que habito



Văzând că La piel que habito (Pielea în care trăiesc) încă mai rulează la cinematograful meu preferat, la amiază am lăsat totul baltă și m-am dus val-vârtej să văd acest nou film al lui Almodóvar.

Sala era plină – în a doua săptămână de la premieră - semn că publicul știa ceva... 

Cu o săptămână mai devreme, o prietenă psiholog comentase după vizionare doar că vrea să rămână o vreme singură cu impresia pe care i-a făcut-o filmul, și cu gândurile ei.

Într-adevăr, e o peliculă care dă de gândit. Inspirat după un roman tipic de „série noire” la care se adaugă elemente de science-fiction, filmul iese însă din orice tipar.

Temele preferate ale genialului cineast spaniol – dubla identitate/căutarea identității, erotismul, moartea, transexualitatea, legătura de sânge indisolubilă dintre părinți și copii, fragilitatea condiției umane, normalitatea/anormalitatea – sunt toate prezente în acest film. În plus, apar alte teme, cum ar fi cea a aparenței exterioare a omului - pielea și/sau îmbrăcămintea - nu știu însă dacă aici am pătruns cu adevărat gândurile autorului.

Talentul extraordinar al lui Almodóvar face din această peliculă un tot spectaculos și aproape firesc, deși multe lucruri se petrec la limita patologicului sau chiar trecând peste această limită. 

Au fost detalii pe care le-am observat imediat - hainele lui Jean-Paul Gaultier, picturile lui Tițian sau muzica Conchei Buika, ca să nu spun nimic despre Toledo. Altele, ale căror ramificații și profunzimi încă nu-mi sunt la îndemână. Este de aceea un film (dintre cele câteva) pe care-mi propun să îl revăd, și re-revăd.

Deocamdată însă sunt încă sub impresia filmului. 

Singur cu gândurile mele.

duminică, 13 noiembrie 2011

Die Räuber (Hoții) la Secția germană a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu



Aseară, o premieră pentru mine - un spectacol de teatru în limba germană la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu: Die Räuber (Hoții) de Friedrich Schiller.

Pentru început, mi-a părut rău că nu înțeleg mai mult de câteva cuvinte în germană, dar până la urmă m-am consolat cu traducerea din cască.

Despre piesă (pe care, spre rușinea mea, n-o cunoșteam) pot spune că începe oarecum academic, predictibil și melodramatic, dar că progresiv capătă amploare și complexitate, pentru a lua sfârșit într-un mod absolut impredictibil, punând sub semnul întrebării multe dintre valorile morale general acceptate la vremea când a fost scrisă.

Scrisă acum 230 de ani, Hoții este și astăzi o piesă modernă. Ridică probleme cu care continuăm să ne confruntăm și noi, fără a le fi găsit între timp răspuns. Între ele: inechitatea și injustiția socială, imposibilitatea de a trasa o linie precisă de demarcație între bine și rău, între binele personal și cel al întregii societăți. M-a impresionat în mod deosebit fluiditatea caracterelor din piesă, precum și lipsa unei/unor concluzii ferme.  

Dintre actori, i-am remarcat pe cei doi titulari, Stefano Marcello (Karl) și Daniel Plier (Franz), precum și pe Wolfgang Kandler (Spiegelberg).

Un singur cuvânt despre băncile (prea) înguste și (prea) apropiate pe care am stat: poate sunt moderne, dar sunt și puțin cam incomode pentru o piesă care durează peste două ore...

Altfel, abia aștept să revin la acest teatru!

Kaulakau și Klezmer Connection la Sibiu



În urmă cu două seri am fost la Sibiu World Music Festival 2011, la sala Thalia a Filarmonicii Sibiu.

Am ascultat două formații extrem de diferite: Kaulakau – din Spania, și Klezmer Connection – din Austria.

Cei patru muzicieni de la Kaulakau foloseau un instrument de suflat tipic catalan – tenora – care mi s-a părut a fi ceva între taragot și saxofon sopran; un contrabas; o baterie obișnuită plus un cajón – instrument afro-american de percuție; și o zanfona – o vioară medievală cu roată. Muzicienii au mai folosit din când în când și alte instrumente mai speciale, cum ar fi un fluier care se ținea cu o singură mână, sau mici alte „jucării” de percuție.

Cu astfel de instrumente, evident că și sonoritatea acestui grup a fost specială. Impresia generală a fost de muzică celtică. Pe alocuri însă, muzica interpretată de Kaulakau mi-a adus aminte de jazz-ul de cameră al lui Johnny Răducanu, lungile solo-uri de bas m-au făcut să mă gândesc la Ron Carter, cele de baterie la Billy Cobham, iar tenora, ca și cajón-ul mi-au reamintit de sonoritățile afro-americane ale lui Gato Barbieri. Dar această muzică nu a fost numai jazz, ci și multele altele în același timp - folk, baladă medievală – o muzică foarte originală, și greu de definit. Deși în general calmă, în anumite momente intensitatea ei devenea absolut extraordinară. Ca și mine, publicul a fost încetul cu încetul cucerit de muzicienii catalani, astfel că pe parcursul concertului aceștia au fost recompensați cu aplauze din ce în ce în ce mai puternice, devenite chiar entuziaste la final.

Dacă ar fi să recomand o singură melodie, reprezentativă, din tot concertul, aceasta ar putea fi Bestial.

A doua parte a concertului a revenit formației Klezmer Connection. Am aflat cu această ocazie că numele de klezmer este dat unui gen de muzică tipic evreilor așkenazi din Europa centrală și de est. Nu mai ascultasem niciodată acest gen de muzică, astfel că am fost surprins să remarc asemănările, uneori similitudinile, cu muzica de taraf de la noi. În realitate, toate melodiile au sunat mai mult sau mai puțin ca muzica lăutărească de nuntă, cu un ritm extrem de susținut, care necesita un mare efort fizic în afara celui muzical. Instrumentele formației au fost clarinet, acordeon, contrabas, chitară (înlocuită uneori de mandolină sau de... tamburină) și baterie. O mare parte din melodii au fost interpretate și vocal, în idiș. Sigur că au existat și mari diferențe față de muzica noastră de taraf, nu numai inflexiunile mult mai pronunțat asiatice, ci și influența muzicii de jazz, care se resimțea la unele subtilități ritmice ca pauzele și sincopele (extrem de rare însă, ritmul fiind în general extrem de susținut și continuu). Am ascultat concertul cu mare interes. Trebuie însă să recunosc că senzația generală a fost puțin ciudată, mă simțeam ca și cum aș fi participat la o nuntă... la care nu am fost invitat. Am remarcat și faptul că restul sălii aplauda la fel ca și mine, părând interesată, dar fără să fie total convinsă.

Ce m-a fascinat însă fără rezerve la formația austriacă au fost cei cinci muzicieni înșiși. Deși a existat și o interpretă feminină, cel care mi-a atras privirile cel mai mult a fost acordeonistul, un bărbat puțin peste 50 de ani, cu păr alb și cioc la fel, cu o tichie neagră pe cap, îmbrăcat în pantaloni de piele. Interpreta o muzică veselă, ritmată, cu o figură absolut impasibilă, privind continuu în jos. Tot o figură impasibilă, care contrasta total cu veselia muzicii, avea și contrabasistul. Șeful formației, clarinetistul, un interpret absolut excepțional, mai zâmbea din când în când. Rar, am observat însă cum fața bateristului - un personaj complet atipic și extrem de diferit de toți ceilalți, cu o față de un alb de cretă, îmbrăcat în șalvari și... cu picioarele goale – se transfigura complet, din lividă și impersonală se îmbujora și se umplea progresiv de un zâmbet extatic, care, atunci când ajungea la apogeu, dispărea într-o singură clipă, pentru a se lăsa apoi așteptat pentru multă vreme până să apară din nou...

Venit să ascult, n-am avut la mine aparatul de fotografiat - o decizie pe care o luasem în cunoștință de cauză, și pe care, ca și în alte dăți, o regret.

În rezumat, acest concert a fost o experiență foarte interesantă, care mi-a mai deschis puțin orizontul cunoașterii muzicii lumii. Mulțumesc, Sibiu World Music Festival!

sibiuworldmusicfestival.sibiujazz.eu
www.kaulakau.com
www.klezmerconnection.at