Davino Domaine Ceptura Rouge 2008: un vin încă prea tânăr

Cupaj de Fetească Neagră, Merlot și Cabernet Sauvignon de la Dealu Mare – Ceptura.

Culoare rubinie. Curge formând frumoase lacrimi de vin pe pereții paharului. Aromă intensă de fructe de pădure și prune afumate.

Gust puțin astringent (taninat), alcoolul (14,4%) bine dar nu suficient integrat, aciditate bună.

Corp de consistență medie.

Evoluează spre arome de ciocolată și tabac. După o vreme, gustul capătă dulceață și catifelare.

Post gust de lungime și intensitate medii.

Concluzie: un vin complex, dar probabil mult prea tânăr pentru a fi apreciat la adevărata sa valoare în această fază. Mai are nevoie de (câțiva ani de) învechire la sticlă. Punctaj: 86 de puncte.

Câteva cuvinte despre sticlă. Dopul lung, din plută de calitate bună, frumos inscripționat. Eticheta principală, relativ sobră, are totuși o grafică cu trimiteri prea pronunțat religioase, un miel aureolat, din al cărui piept curge sânge într-un pahar cu un ochi atotvăzător (logo-ul Davino)... Contraeticheta, în schimb, este exact ce trebuie, scurtă și informativă.

Preț: 85 de lei.

Campo Maccione 2009, Morellino di Scansano: un vin de masă bun

Nu întotdeauna sunt atent la sfaturile pe care le primesc, și asta nu e bine. 

Prietena care mi-a recomandat Morellino di Scansano, Campo Maccione 2009, un vin italian (din Siena) obținut dintr-un cupaj de Sangiovese (90%) cu Cabernet Sauvignon (5%) și Merlot (5%), mi-a spus clar: e un vin roșu care se potrivește perfect la mâncare.

Mie mi s-a părut nostim să-l testez alături de brânzeturi și fructe.

Rezultatul este descris în cele ce urmează.

Culoare roșie rubinie.

Aromă eterată, fină. Parfum de pădure, de cireșe, care mai mult se bănuie decât se simte.

Gust auster, puțin astringent (taninat) fără să fie însă aspru. Alcoolul (14%) relativ bine integrat. În ansamblu, echilibrat.

Corp ușor spre mediu.

Post-gust de intensitate și durată mică.

La început am vrut să-l notez cu aproximativ 80-81 de puncte. Apoi am constatat că pe măsură ce se aerează, aroma i se intensifică. După un timp, și alcoolul pare complet integrat. A trebuit să-mi reconsider poziția, dându-i Cezarului ce-i al Cezarului. La final, am ezitat între 83-84 de puncte. Până la urmă am restrâns scala la intervalul 81-83 de puncte. Ca să dau o notă finală, cred că trebuie să-l mai gust o dată.

Recomandare: Pentru a-l pune în valoare, beți-l alături de un fel de mâncare consistent. Dacă este posibil, ar fi bine să-l deschideți cu cel puțin 20 de minute înainte de a-l pune în pahare, și eventual să-l transferați chiar într-o carafă. Austeritatea, simplitatea lui vor scoate în evidență mâncarea, acompaniind-o discret, subtil, fără a o eclipsa însă.

N-aș vrea să închei acest articol fără să menționez două detalii despre sticlă, care după mine este inseparabilă de vinul propriu-zis. Dopul, confecționat din plută de cea mai bună calitate, este elegant inscripționat cu numele producătorului: Rocca delle Macìe. Eticheta și contraeticheta, austere, simple, poziționează perfect vinul, fără exagerări sau supralicitări, părând să spună: acesta este un bun vin de masă, nici mai mult, nici mai puțin.

PS Pentru prima dată o să menționez și prețul, pentru că acesta este un element foarte important. Morellino di Scansano, Campo Maccione 2009 costă 55 de lei. E oare mult, e puțin? Fiecare poate judeca pentru el/ea. Din punctul meu de vedere, pare mai degrabă mult. Este însă vorba despre un vin toscan, cu reputație bine stabilită.

„Pál Adrienn”: O chestiune de voință

Filmul „Pál Adrienn” al regizoarei Ágnes Kocsis se derulează în cea mai mare parte în spitale. Subiectul său este însă regăsirea de sine prin amintiri (a se citi amintirea celei mai bune prietene din copilărie).

Este un film lung și calm. A cărui profunzime a fost răsplătită cu premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film (FIPRESCI) în anul 2010 în cadrul secției Un certain regard de la Cannes. 

Rolul principal îi revine unui personaj care are totul dintr-un anti-erou lipsit de voință – o asistentă supraponderală, care muncește într-un mediu - o secție pentru bolnavi în fază terminală - unde moartea este o prezență constantă. Muncește și mănâncă.  Mânâncă și muncește.

Această prezență cvasi-amorfă (care nu clipește în fața oamenilor care mor, care nu se poate opri din mâncat, care nu poate face sport) se trezește însă la viață atunci când o situație limită îi aduce aminte de prietena sa din copilărie, pe care începe să o caute cu determinare. Pe drumul spre prietena ei cea mai bună, își redescoperă pe rând diriginta, foștii colegi de clasă - un microcosmos plin de mici sau mai mari surprize, care însă toate o lasă indiferentă pe eroina noastră, care este mânată de un scop înalt. 

Spectaculoase detaliile din film -  muzica de operă, macheta trenulețului electric al logodnicului (la care eroina încetează să mai lucreze atunci când începe să călătorească cu trenuri adevărate, în căutarea prietenei ei).

Finalul filmului, interesant, mi-a reamintit gluma cu omul care se trezește în fiecare dimineață și caută, și caută. Într-o dimineață se trezește și nu mai caută. De ce? Pentru că a găsit. Nu voi divulga aici ce anume a găsit, asta rămâne să descopere fiecare atunci când va vedea filmul. 

Ca întotdeauna în viață, lucrurile sunt amestecate. (Anti)eroina filmului își continuă viața la spital, dar începe să facă yoga și nu-și mai aduce prăjituri la lucru.

Așa cum spune tot ea atunci când o veghează la spital pe profesoara de la țară a prietenei ei, totul „este numai o chestiune de voință”. Sau nu?


PS Pentru cei care vor vedea numele din titlu scris în două feluri, trebuie să știe că nu este vorba despre o greșeală, ci despre o particularitate a limbii maghiare, în care numele de familie se trec înaintea prenumelui, invers ca în limba română (doar altfel nu s-ar mai numi prenume, nu?).

„Scaunele”, de Eugen Ionescu - „Totul e cioburi în mine. Mă doare vocația. S-a spart.”

Am văzut astă seară „Scaunele” („Les Chaises”) de Eugen Ionescu, în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu (această montare a avut premiera în 2004; piesa a fost scrisă în 1951, și a avut prima reprezentație în 1952 la Paris).

Aparent o comedie, dar la care n-am râs nici măcar o singură dată. Am retrăit în schimb momente din propria mea existență.

Cele două personaje, Bătrânul și Bătrâna, soț și soție, trăiesc alternativ momente de refuz al realității și momente de luciditate.

Bătrânul se află într-o constantă căutare a „mesajului” pe care ar trebui să-l transmită posterității (ceva care să-i justifice existența), în timp ce Bătrâna îl sprijină fals - „e soțul meu”, în realitate ea trăind într-un univers paralel cu al soțului ei (vezi descrierea copilului, alta la fiecare din cei doi).

Într-unul din momentele sale de luciditate, Bătrânul spune: „Totul e cioburi în mine. Mă doare vocația. S-a spart.”

Spectacolul este foarte bun, un regal actoricesc. Deși ambii actori (Oana Pellea și Răzvan Vasilescu) sunt poate prea tineri pentru rol?

Textul lui Ionescu, uneori greu traductibil. Spre exemplu, în original, în franceză, jocul de cuvinte maréchal des logis – maréchal este mult mai expresiv decât ar putea fi tradus în română, fiindcă primul este cel mai mic grad militar de subofițer de aprovizionare în cavalerie (sergent - slujba Bătrânului fiind de fapt ceva corespondent, portar al imobilului în care locuiesc), în timp ce al doilea este cel mai mare grad militar posibil. Distanța între dintre sergent (maréchal des logis) și mareșal este și distanța între ceea ce este de fapt și ceea ce și-ar dori Bătrânul să fie. Minoră lingvistic, majoră în fapt.

Mă întreb care este originalul cuvântului „căcărează”, prin care Bătrânul o „alintă” (în mai multe rânduri) pe Bătrână...

Am apreciat, la final, atunci când scaunele aduse invitaților închipuiți nu mai lăsau loc pe scenă, unul din rarele momente de luciditate ale Bătrânei: „Toată viața nu facem decât să ne împingem”. 

În ultima secvență a piesei, întreaga neputință a bătrânului cuplu este sintetizată de apariția Oratorului mut.

Un spectacol excepțional! De văzut și revăzut.

Teatru la Sibiu: „Vremea dragostei, vremea morții” și „Femeia țintă și cei zece amanți”

Unul după altul, am văzut pe 16 și 17 decembrie 2011 la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu două spectacole – „Vremea dragostei, vremea morții” și „Femeia țintă și cei zece amanți”.

Pe de o parte, n-am scris până acum despre aceste două spectacole din lipsă de timp. Pe de alta, fiindcă nici până acum nu le-am digerat încă complet. Ar trebui să mă duc să le revăd.

„Vremea dragostei, vremea morții” este o piesă (scrisă de Fritz Kater) despre viața (și moartea) în comunism, în RDG (premiată în anul 2003 în Germania). La început pare lejeră. Pe parcurs, capătă tot mai multă greutate. Evoluează dinspre comedie (la început chiar am fost iritat de parodierea spectacolelor tineretului comunist) înspre dramă (iubire naivă adolescentină comparată cu iubirea interesată a maturilor) și apoi tragedie (inevitabila moarte). Beneficiază de o regie (Radu-Alexandru Nica), de o scenografie (Andu Dumitrescu), o muzică, un joc actoricesc (și o coregrafie) cel puțin interesante. În final totul se învârtește și se răsucește (la propriu) într-un vârtej halucinant. Aș vrea să o revăd înainte de a spune mai multe despre ea.

„Femeia țintă și cei zece amanți” este o piesă de Matei Vișniec, regia Claire Dancoisne. O coproducție a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu și a Teatrului „La Licorne” din Lille, Franța. N-am mai văzut așa ceva, teatru cu măști și manechine, o scenografie extraordinară, uneori actorii vorbesc, alteori vocile le sunt redate pe bandă și ei doar mimează. Într-un circ, o femeie care trăiește cu un cuțit înfipt în ochi caută în fiecare noapte zece amanți. Inspectorul venit să autorizeze spectacolul circului se rătăcește în „Casa ororilor”... Un teatru absurd, coșmaresc, în același timp sensibil, dovedind înțelegere pentru personajele sale, profund rănite de viață.

Dacă mai era nevoie, aceste două piese m-au convins definitiv că la Sibiu se face TEATRU.

Radu Captari la Sibiu World Music Festival (articol întârziat)

Din lipsă de timp, n-am apucat să scriu despre Radu Captari imediat ce l-am văzut (dar am pus pe Facebook un mic album foto, vezi https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10150387224699298.374490.792164297&type=3&l=51ddb20b95).

Îmi răscumpăr acum vina.

Duminică 13 noiembrie 2011, am fost la Sibiu World Music festival, la sala Thalia, atras de formația Traffic Strings. Urma să interpreteze un program cu muzică de Piazolla - Tango Finesse.

În deschiderea programului a apărut însă un interpret singur, cu o chitară. Nu-l mai văzusem niciodată pe Radu Captari, și nici nu auzisem de el. Nu-l voi mai uita însă vreodată.

Arăta cumva ciudat, atipic, oricum altfel decât te-ai fi așteptat de la un „român” neaoș. Cu o bărbiță subțire care-i marca bărbia, purta o rubașcă de mătase, și o tichie ciudată pe cap. Era singurul interpret solist din întreg festivalul, în rest au cântat numai formații. N-am știut ce să cred. Nici restul publicului. Captari și-a dat și el seama de asta.

A început să-și acordeze chitara, după care s-a oprit, și-a dres glasul, și ne-a întrebat: „Care e diferența dintre alcool și votcă?” Sala rămâne mută. „Alcoolul poți să-l bei, dar vodca trebuie”. Râsete slabe. „Și mai târziu o să vă spun și-o glumă”, continuă Captari. Abia acum sala izbucnește în râs.

Gheața s-a spart. Iar Captari începe să cânte. Deși în program a fost prezentat ca român, cred că e din Republica Moldova. Cântă muzică rusească. Și țigănească rusească. Sentimentală.

Se întrerupe din când în când pentru acordat chitara. „Doi ruși așteaptă ora deschiderii în fața unei alimentare. Două sau trei?, îl întreabă primul pe cel de-al doilea. Alaltăieri două au fost puține, ieri trei au fost multe, vine răspunsul. În fine, magazinul se deschide. Cei doi intră, se duc direct la vânzătoare: zece sticle de vodcă, și două sau trei bomboane, numai o clipă, să dăm cu banul.”

Captari își continuă recitalul. Are o voce extraordinară, amplă, puternică, caldă, melodioasă. Mi se face pielea de găină și mă trec fiori ascultându-l. Sala cântă împreună cu el refrenele și ține ritmul bătând din palme.

„Un Mercedes se oprește la o cârciumă amărâtă pe undeva pe la o răscruce din munții Urali. Șoferul, un om îmbrăcat cu haine scumpe, se duce la barman: ce fel de votcă ai? Păi de 5 ruble și de 10 ruble. Și acolo ce-ai? Aceea e o sticlă fermecată, nu e de vânzare. Nu se termină niciodată. Mi-o vinzi pentru 10 milioane de ruble? Ți-o vând. Omul cu Mercedesul se duce la bancă, scoate bani, vine înapoi. Ține 20 de milioane. Păi de ce? Vreau două.”

Captari continuă să cânte, electrizând sala. Este la fel de bun la chitară, ca și la voce. „Urmează o melodie care mie nu-mi place, dar care e pe locul doi in lume ca apreciere”, spune Captari. „O să închei cu piesa numărul unu, asta-mi place”, spune Captari.

O să-mi las cititorii să afle singuri care sunt piesele rusești numărul doi și numărul unu în lume, ducându-se să-l asculte pe Radu Captari atunci când vor avea ocazia. Probabil că ne vom întâlni acolo.

După Captari, au urmat Cornelia Tihon și Daniel Bădoi. Au avut o sarcină ingrată, care n-a fost deloc ușurată de repertoiul de café concert pe care și l-au ales. Meritul principal al acestei mici formații a fost că Tihon a prezentat o serie impresionantă de instrumente de suflat – nai, fluier, caval, cimpoi, tilincă, fluiere gemene, ocarină, căuc. De unele nici nu știam...

În partea a doua a concertului am ascultat muzica lui Piazolla interpretată de o formație de muzică de tango fără bandoneon, al cărui loc fusese luat de... nai. În mod surprinzător, Traffic Strings a reușit să recreeze (aproape) perfect atmosfera porteña. A făcut și un intermezzo dansant, interpretând El Choclo, pe care însă nimeni din sală n-a vrut/știut să danseze. Când conducătorul formației Traffic Strings a cerut să ridice mâna cine știe să danseze tango, nu s-a ridicat nici o mână. A mai întrebat o dată. Singura mână ridicată a fost a mea. „Faceți un solo?”, m-a întrebat. Am mulțumit frumos, dar nu, pentru că în tango ceea ce contează e îmbrățișarea. 

Rhein Extra BRUT IMPÉRIAL: un adevărat spumant „brut”, deși nu chiar imperial

Rhein Extra BRUT IMPÉRIAL de la Halewood este un spumant alb, produs și îmbuteliat la pivnițele Rhein & Cie 1892 „Furnizor al Casei Regale Române” din Azuga. Pe contra-etichetă se poate citi: „Prezent în meniul încoronării de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922, Rhein Extra este cel mai cunoscut vin spumant din perioada interbelică”.

În prezent acest vin spumant este produs prin fermentare naturală în sticlă, din struguri Chardonnay din zona Sebeș-Alba.

Are o culoare alb-verzui. Perlajul său este foarte fin, și se menține o perioadă destul de lungă. Aroma sa este discretă, gustul este proaspăt, cu o aciditate foarte bună.

În pahar, lipsit de o evoluție particulară. Se simte mirosul de drojdii. Alcoolul (12,5%), bine integrat. Fără un post gust sau un final special.

Este unul dintre cele mai bune spumante românești, cu un raport calitate/preț de asemenea bun. 

Din păcate, nu prezintă nici o notă aparte de strălucire - ceva care să scoată în evidență un vin special conceput pentru a fi savurat la ocazii deosebite.

De aceea și punctajul meu este la limita de recomandabilitate: 80 de puncte.

Golem 2008 Crama Basilescu: Un vin rafinat, cu o denumire ciudată

Cupaj de Fetească Neagră, Cabernet Sauvignon și Merlot, Golem 2008 (Dealu Mare, Urlați) impresionează imediat prin culoarea sa bordeaux superbă. Nu mi-au trebuit mai mult de câteva clipe ca să-mi dau seama că este vorba despre un vin de autor. Am întors sticla, și, într-adevăr, pe contraetichetă apare numele și semnătura creatorului său, Gabriel Lăcureanu.

Aromă fructată, cu o notă înaltă, persistentă.

Gust plin, mătăsos, taninat, care evoluează spre note piperate. Alcoolul (14,5%) bine dar nu perfect integrat.

Vin rafinat, de excepție. Punctaj: 89-90 de puncte.

PS Îmi pare rău pentru etichetă, în care s-a investit energie, dar al cărei rezultat este discutabil, de la denumire (Golem - personaj fantastic al folclorului idiș) până la imaginea părții superioare a unui mecanism tradițional țărănesc, care pare un teasc cu șurub de lemn (oare care o fi legătura de numele?), trecând prin scrisul care se dorește arhaic (gotic?), dar care este în primul rând greu de descifrat... Păcat.

Iubire persană: Un basm pentru adulți, extrem de trist și foarte frumos

Am ieșit pur și simplu vrăjit de la filmul Iubire persană (Poulet aux prunes), de Marjane Satrapi și Vincent Parronaud. Mi-am amintit de vremea când bunica îmi citea povești seara înainte de culcare.

Acest film este un basm pentru adulți, foarte-foarte trist, dar extrem de frumos, în care realul și imaginarul se împletesc armonios. Toate personajele, până și Azrael - îngerul morții sau cerșetorul, sunt frumoase (și chiar înțelepte) în felul lor.

Desigur că iubirea învinge, la fel ca în realitate. Învinge viața.

Care să fie învățătura principală a filmului? Că avem o singură viață și trebuie să (vrem să) ne-o trăim? Că fiecare om are o singură (mare) iubire?

Imaginea, absolut senzațională – Cristophe Beaucarne.

Iranul de dinainte de revoluția islamică, o țară civilizată, laică, în contact cu restul lumii, extrem de diferită de ceea ce se poate vedea acum la știri despre aceeași țară.

Și un cuvânt despre sala Elvire Popesco – încântător renovată, felicitări Institutului Francez!

PS Personajele secundare, la fel de bine conturate ca personajul principal (jucat de Mathieu Amalric). Mă urmărește și acum imaginea obtuzității acelui personaj corect, tatăl Irânei... Sau imaginea băiatului lui Nasser-Ali rugându-se pentru tatăl lui, în contrast cu felul cum a ajuns să trăiască apoi în SUA. Sau imaginea halucinantă a fetei (Lili) adultă (Chiara Mastroianni). 

Politically (in)correct – The Descendants

Ce este foarte interesant în The Descendants (Descendenții - un film care a luat Globul de Aur și este nominalizat la Premiile Oscar 2012 - regizor Alexander Payne, în rolul principal George Clooney) este că pare delicat (confirm de altfel că mi-au dat lacrimile de câteva ori pe parcursul filmului), și că totul se rezolvă într-o manieră așa-zisă politically correct – terenul sălbatic al moștenitorilor rămâne neatins de dezvoltatorii care vor să-l umple de beton, tatăl de duminică se reconciliază cu fetele sale cu care pierduse contactul etc.

Aparențele înșală însă. Filmul este în realitate plin de durități. Lungile și repetatele secvențe cu femeia în comă sunt cât se poate de crude. Răbufnirile verbale din camera de spital ale tuturor celor nemulțumiți de ea (soțul, fata mai mare, soția bărbatului pe care-l iubea) m-au frapat nu numai pentru că nu m-aș fi așteptat la ele, ci și fiindcă au fost politically incorrect (să acuz pe cineva aflat pe patul de moarte este probabil ultimul lucru pe care l-aș face). Filmul are o derulare lentă, din care lipsesc duritățile fizice (cu o excepție, un pumn în ochi), dar cele verbale, sau cele ale realității zilnice din societatea nord-americană, sub aparența civilității, mi-au lăsat un gust destul de amar.

Insistența pe aspectul exotic (inclusiv muzica hawaiiană), mi s-a părut lipsită de interes pentru trama filmului, parcă a fost o încercare de echilibrare a (in)corectitudinii politice.

În ansamblu, am o părere amestecată despre film, atât ca subiect, cât și ca realizare. Este totuși un film de care o să-mi aduc aminte.

Corcova și Anima (Aurelia Vișinescu) – la Ethic Wine

Am avut ocazia să particip la o degustare privată (organizată de Galeria 418) de vinuri la Ehic Wine (www.ethicwine.ro). Două din vinurile despre care scriu acum au fost degustate acolo, iar al treilea a fost cumpărat de acolo, și degustat ulterior.

Menționez că am descoperit acest magazin în urmă cu câteva luni, atunci când am vrut să cumpăr câteva sticle de Alira. Este unul dintre puținele magazine unde se găsește acest vin deosebit, dar și multe alte vinuri interesante. Iar discuțiile cu cei de acolo sunt întotdeauna pasionante.

Primul vin degustat a fost un Cabernet Sauvignon/Merlot 2008 de la Corcova (județul Mehedinți) Roy&Dâmboviceanu. Etichetă reușită – chiar stilată. Culoarea vinului - roșu intens, aromă de intensitate medie, gust destul de suav. Un vin tânăr, bine echilibrat – n-am simțit alcoolul (13,5%). L-aș puncta aproape de limita celor 80 de puncte care l-ar face recomandabil. Este vinul entry-level al celor de la Corcova.

Al doilea vin degustat a fost Cabernet Sauvignon Anima 2008 de la Aurelia Vișinescu. Face parte din gama premium a producătorului de la Săhăteni (dealurile Munteniei). Este un vin de o culoare roșu intens, cu aromă de tabac, taninat. Mai puțin corpolent decât m-aș fi așteptat. Evoluția sa în pahar este mai puțin spectaculoasă decât promisiunea inițială. Alcoolul (14,5%) se simte puțin prea tare. Punctaj: 87 de puncte. Mai adaug două remarci: întâi, că din punct de vedere obiectiv, acest vin se plasează indiscutabil mai sus decât Fetească Neagră Artisan 2008 (Artisan este gama de mijloc a Aureliei Vișinescu - vezi și articolul din 18 ianuarie 2012), dar nu știu de ce, parcă subiectiv sunt atras mai mult de Artisan... Apoi, că diferența de preț între o Fetească Neagră Artisan 2008 și un Cabernet Sauvignon Anima 2008 este atât de mare (raportul este aproximativ de 1/3), încât decizia mea e luată – rămân la Artisan.

Am achiziționat (și degustat ulterior) o sticlă de Cabernet Sauvignon & Merlot 2009 Dealul Racoveanu Corcova Roy&Dâmboviceanu. Acest vin face parte din gama premium a producătorului mehedințean - premiat cu medalia de aur la Concursul Internațional de Vinuri București 2011. Eticheta este foarte-foarte reușită. Culoarea vinului - roșu extrem de intens, chiar vișiniu. Aromă puternică, gust intens și destul de catifelat (de tip Bordeaux). Corpolent. Aroma evoluează interesant în timp. Vinul este echilibrat, alcoolul (14,3%) nu se simte. Se simte pozitiv faptul că a fost învechit la baric (o mare deosebire față de varianta entry-level a aceluiași producător descrisă mai sus). Fără să exceleze la nici o categorie, Cabernet Sauvignon & Merlot 2009 Dealul Racoveanu Corcova este totuși un vin foarte bun. Punctaj: 84 de puncte.

Cabernet Sauvignon Don Pascual 2007

Cunoscând excepționalele Tanat-uri uruguayene, am deschis cu interes sticla de Cabernet Sauvignon Don Pascual 2007 (Juanico, Uruguay), deși gâtul răsfrânt al sticlei, ca și eticheta, nu mă prea atrăgeau. Dop de plută, frumos imprimat. Culoare roșu deschis, prea transparentă pentru gustul meu. Aromă destul de plăcută de fructe de pădure, care evoluează spre ciocolată dar își pierde rapid din intensitate. Gust destul de rotund, oarecum catifelat (de tip Bordeaux), cu o mică notă astringentă, contrastantă. Echilibrul aromă, gust, nivel alcoolic (13%) - corect. Nimic particular însă, un vin sub 80 de puncte (undeva între 70-79 de puncte), de băut dar nu de recomandat. Rămâne întrebarea: oare de ce este nevoie de un astfel de vin importat din Uruguay, cine și de ce cumpără așa ceva?

Moartea unui comis-voiajor: un spectacol care trebuie văzut!

Primul lucru la care m-am gândit văzând „Moartea unui comis-voiajor”, capodopera lui Arthur Miller, a fost că acum am vârsta potrivită pentru a înțelege piesa. Numai cu câțiva ani mai devreme, cred că aș fi receptat complet altfel lucrurile.

Oricum, am apreciat enorm empatia lui Miller cu personajele sale, oameni obișnuiți puși în fața unor false dileme, cărora le găsesc false rezolvări.

Cheia piesei este replica Lindei Loman, singură, bătrână, obosită și dezamăgită de viață, în ziua înmormântării soțului ei, Willy Loman: „Suntem liberi, acum am plătit tot”...

Interesantă lipsa de comunicare între tată și fii, lipsa de comunicare între soț și soție, lipsa de comunicare între frați, lipsa de comunicare...

Un recital artistic Victor Rebengiuc. Foarte buni și ceilalți actori.

O foarte bună regie modernă - Felix Alexa.

Un spectacol al Teatrului Bulandra, la sala Liviu Ciulei, care trebuie văzut!

Fetească Neagră 2008 Murfatlar „3 hectare”: un vin atipic, cu multe elemente contradictorii

M-am apropiat cu interes de Fetească Neagră 2008 Murfatlar „3 hectare”, un vin prezentat ca făcând parte dintr-o „colecție exclusivă destinată cunoscătorilor, care au ocazia unică de a gusta vinuri ce fac parte dintr-o rezervă specială, oferită în ediție limitată”.

Eticheta principală are un design special, atrăgător (felicitări autorilor!), cu ștampila „Furnizor al Casei Regale Române”, un argument suplimentar în favoarea vinului.

Din păcate, eticheta secundară poartă pe ea o încercare poetică („Armonia neînțeleasă a naturii îți rezervă uneori surprize plăcute...”) de un gust discutabil.

Am avut o primă surpriză... neplăcută în momentul în care am deschis vinul, atunci când am dat peste un dop de plastic, ceva ce în mintea mea nu ar trebui să existe la un vin cu un minimum de pretenții.

Culoarea roșu-deschis (vinul arată aproape ca un rosé, oricum fără nimic din culoarea roșu-intens caracteristică strugurelui Fetească Neagră ) a fost a cea de-a doua surpriză neplăcută.

Aroma inițială plăcută, cu o notă puțin iute.

Gustul, ușor (vinul are numai 12,5% alcool), din păcate taninii nu se simt, cu o vagă senzație de dulce echilibrată însă de aciditatea bună, are o oarecare rotunjime.

În timp aroma evoluează ușor spre prune și ciocolată.

Este totuși parcă prima dată când beau o Fetească Neagră și am senzația că beau un vin rosé, ușor!

În concluzie, o Fetească Neagră atipică, cu multe elemente contradictorii. Punctaj... prefer să nu-l punctez, fiindcă s-ar putea să se plaseze la prea multe puncte distanță de limita de 80 de puncte, de la care consider eu că un vin devine competitiv...