Iubire persană: Un basm pentru adulți, extrem de trist și foarte frumos

Am ieșit pur și simplu vrăjit de la filmul Iubire persană (Poulet aux prunes), de Marjane Satrapi și Vincent Parronaud. Mi-am amintit de vremea când bunica îmi citea povești seara înainte de culcare.

Acest film este un basm pentru adulți, foarte-foarte trist, dar extrem de frumos, în care realul și imaginarul se împletesc armonios. Toate personajele, până și Azrael - îngerul morții sau cerșetorul, sunt frumoase (și chiar înțelepte) în felul lor.

Desigur că iubirea învinge, la fel ca în realitate. Învinge viața.

Care să fie învățătura principală a filmului? Că avem o singură viață și trebuie să (vrem să) ne-o trăim? Că fiecare om are o singură (mare) iubire?

Imaginea, absolut senzațională – Cristophe Beaucarne.

Iranul de dinainte de revoluția islamică, o țară civilizată, laică, în contact cu restul lumii, extrem de diferită de ceea ce se poate vedea acum la știri despre aceeași țară.

Și un cuvânt despre sala Elvire Popesco – încântător renovată, felicitări Institutului Francez!

PS Personajele secundare, la fel de bine conturate ca personajul principal (jucat de Mathieu Amalric). Mă urmărește și acum imaginea obtuzității acelui personaj corect, tatăl Irânei... Sau imaginea băiatului lui Nasser-Ali rugându-se pentru tatăl lui, în contrast cu felul cum a ajuns să trăiască apoi în SUA. Sau imaginea halucinantă a fetei (Lili) adultă (Chiara Mastroianni).