„Pál Adrienn”: O chestiune de voință

Filmul „Pál Adrienn” al regizoarei Ágnes Kocsis se derulează în cea mai mare parte în spitale. Subiectul său este însă regăsirea de sine prin amintiri (a se citi amintirea celei mai bune prietene din copilărie).

Este un film lung și calm. A cărui profunzime a fost răsplătită cu premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film (FIPRESCI) în anul 2010 în cadrul secției Un certain regard de la Cannes. 

Rolul principal îi revine unui personaj care are totul dintr-un anti-erou lipsit de voință – o asistentă supraponderală, care muncește într-un mediu - o secție pentru bolnavi în fază terminală - unde moartea este o prezență constantă. Muncește și mănâncă.  Mânâncă și muncește.

Această prezență cvasi-amorfă (care nu clipește în fața oamenilor care mor, care nu se poate opri din mâncat, care nu poate face sport) se trezește însă la viață atunci când o situație limită îi aduce aminte de prietena sa din copilărie, pe care începe să o caute cu determinare. Pe drumul spre prietena ei cea mai bună, își redescoperă pe rând diriginta, foștii colegi de clasă - un microcosmos plin de mici sau mai mari surprize, care însă toate o lasă indiferentă pe eroina noastră, care este mânată de un scop înalt. 

Spectaculoase detaliile din film -  muzica de operă, macheta trenulețului electric al logodnicului (la care eroina încetează să mai lucreze atunci când începe să călătorească cu trenuri adevărate, în căutarea prietenei ei).

Finalul filmului, interesant, mi-a reamintit gluma cu omul care se trezește în fiecare dimineață și caută, și caută. Într-o dimineață se trezește și nu mai caută. De ce? Pentru că a găsit. Nu voi divulga aici ce anume a găsit, asta rămâne să descopere fiecare atunci când va vedea filmul. 

Ca întotdeauna în viață, lucrurile sunt amestecate. (Anti)eroina filmului își continuă viața la spital, dar începe să facă yoga și nu-și mai aduce prăjituri la lucru.

Așa cum spune tot ea atunci când o veghează la spital pe profesoara de la țară a prietenei ei, totul „este numai o chestiune de voință”. Sau nu?


PS Pentru cei care vor vedea numele din titlu scris în două feluri, trebuie să știe că nu este vorba despre o greșeală, ci despre o particularitate a limbii maghiare, în care numele de familie se trec înaintea prenumelui, invers ca în limba română (doar altfel nu s-ar mai numi prenume, nu?).