„Scaunele”, de Eugen Ionescu - „Totul e cioburi în mine. Mă doare vocația. S-a spart.”

Am văzut astă seară „Scaunele” („Les Chaises”) de Eugen Ionescu, în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu (această montare a avut premiera în 2004; piesa a fost scrisă în 1951, și a avut prima reprezentație în 1952 la Paris).

Aparent o comedie, dar la care n-am râs nici măcar o singură dată. Am retrăit în schimb momente din propria mea existență.

Cele două personaje, Bătrânul și Bătrâna, soț și soție, trăiesc alternativ momente de refuz al realității și momente de luciditate.

Bătrânul se află într-o constantă căutare a „mesajului” pe care ar trebui să-l transmită posterității (ceva care să-i justifice existența), în timp ce Bătrâna îl sprijină fals - „e soțul meu”, în realitate ea trăind într-un univers paralel cu al soțului ei (vezi descrierea copilului, alta la fiecare din cei doi).

Într-unul din momentele sale de luciditate, Bătrânul spune: „Totul e cioburi în mine. Mă doare vocația. S-a spart.”

Spectacolul este foarte bun, un regal actoricesc. Deși ambii actori (Oana Pellea și Răzvan Vasilescu) sunt poate prea tineri pentru rol?

Textul lui Ionescu, uneori greu traductibil. Spre exemplu, în original, în franceză, jocul de cuvinte maréchal des logis – maréchal este mult mai expresiv decât ar putea fi tradus în română, fiindcă primul este cel mai mic grad militar de subofițer de aprovizionare în cavalerie (sergent - slujba Bătrânului fiind de fapt ceva corespondent, portar al imobilului în care locuiesc), în timp ce al doilea este cel mai mare grad militar posibil. Distanța între dintre sergent (maréchal des logis) și mareșal este și distanța între ceea ce este de fapt și ceea ce și-ar dori Bătrânul să fie. Minoră lingvistic, majoră în fapt.

Mă întreb care este originalul cuvântului „căcărează”, prin care Bătrânul o „alintă” (în mai multe rânduri) pe Bătrână...

Am apreciat, la final, atunci când scaunele aduse invitaților închipuiți nu mai lăsau loc pe scenă, unul din rarele momente de luciditate ale Bătrânei: „Toată viața nu facem decât să ne împingem”. 

În ultima secvență a piesei, întreaga neputință a bătrânului cuplu este sintetizată de apariția Oratorului mut.

Un spectacol excepțional! De văzut și revăzut.