Încă un film de (re)văzut: La piel que habito

Văzând că La piel que habito (Pielea în care trăiesc) încă mai rulează la cinematograful meu preferat, la amiază am lăsat totul baltă și m-am dus val-vârtej să văd acest nou film al lui Almodóvar.

Sala era plină – în a doua săptămână de la premieră - semn că publicul știa ceva... 

Cu o săptămână mai devreme, o prietenă psiholog comentase după vizionare doar că vrea să rămână o vreme singură cu impresia pe care i-a făcut-o filmul, și cu gândurile ei.

Într-adevăr, e o peliculă care dă de gândit. Inspirat după un roman tipic de „série noire” la care se adaugă elemente de science-fiction, filmul iese însă din orice tipar.

Temele preferate ale genialului cineast spaniol – dubla identitate/căutarea identității, erotismul, moartea, transexualitatea, legătura de sânge indisolubilă dintre părinți și copii, fragilitatea condiției umane, normalitatea/anormalitatea – sunt toate prezente în acest film. În plus, apar alte teme, cum ar fi cea a aparenței exterioare a omului - pielea și/sau îmbrăcămintea - nu știu însă dacă aici am pătruns cu adevărat gândurile autorului.

Talentul extraordinar al lui Almodóvar face din această peliculă un tot spectaculos și aproape firesc, deși multe lucruri se petrec la limita patologicului sau chiar trecând peste această limită. 

Au fost detalii pe care le-am observat imediat - hainele lui Jean-Paul Gaultier, picturile lui Tițian sau muzica Conchei Buika, ca să nu spun nimic despre Toledo. Altele, ale căror ramificații și profunzimi încă nu-mi sunt la îndemână. Este de aceea un film (dintre cele câteva) pe care-mi propun să îl revăd, și re-revăd.

Deocamdată însă sunt încă sub impresia filmului. 

Singur cu gândurile mele.