Spre o istorie a nuanțelor

Am descoperit abia acum „Istorie și mit în conștiința românească” - o carte scrisă în anul 1997 (și reeditată în 2010) de istoricul Lucian Boia, un autor despre a cărui operă am aflat de numai câțiva ani, și ale cărui cărți mă încântă pe măsură ce le citesc.

La Boia am găsit confirmarea argumentată științific a unei idei care mi s-a cristalizat și mie în timp, în mod mai degrabă empiric, și anume că adevărata istorie a românilor (originea, aria de etnogeneză, crearea structurilor statale, influențele externe, raportul Orient-Occident în cultură etc.) urmează a fi scrisă cândva, ea nefiind încă cu adevărat cunoscută (sau dacă este cunoscută, atunci nu este recunoscută).

Ce numim acum istorie este de fapt o succesiune de interpretări istorice, adesea contradictorii, menite să sprijine un scop politic sau altul, uneori justificat prin imperative naționale de ordin superior (emanciparea românilor din Transilvania austro-ungară, unirea Principatelor, independența față de Imperiul Otoman, Marea Unire), dar niciodată obiective (uneori sunt chiar halucinante, însă chiar și atunci când sunt absolut corecte, nu sunt niciodată complete).

Potrivit lui Boia, mesajul istoric, ca orice mesaj, urmărește „ceva” („proiecte diferite, istorii diferite”, zice Boia).

Am înțeles astfel de ce originea poporului român este prezentată în funcție de autor ca fiind fie exclusiv romană (Școala ardeleană), fie exclusiv dacică (istoriografia comunistă naționalistă), trecându-se desigur și prin variante daco-romane intermediare.

Sau de ce interpretările legate de faptele unor domnitori ca Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul evoluează de-alungul timpului între minime și maxime istorice.

Sau cum istoriografia comunistă a făcut în numai câteva decenii un viraj de 180 de grade, dinspre internaționalismul proletar al perioadei de început, spre contrariul său absolut, un naționalism dinastic (Ceaușescu ajungând urmașul peste milenii al regilor daci, un fel de super monarh republican).

Fiind conștient de lunga serie de încercări de „intoxicare prin istorie”, Boia propune cititorilor săi soluția „decodării” mesajului istoric.

Modelul de istorie pe care pare să-l aprecieze Boia cel mai mult este cel junimist (a cărui sursă de inspirație o reprezintă școala germană de istorie). „Paradigma junimistă: detașarea de istorie” reprezintă abordarea obiectivă a istoriei, „debarasată de presiunea politicului și ideologicului”. Un demers care „nu a reușit să evacueze mitologia din discursul despre trecut”, deoarece mitologia, acest „splendid edificiu imaginar”, a fost susținută de mari figuri ale culturii românești din secolul al XIX-lea – academicienii Hasdeu și Densușianu, ba chiar și de Eminescu - impunându-se astfel în imaginarul colectiv românesc în dauna istoriei obiective.

Vorbind despre mit, Boia spune că el coexistă cu istoria, dar nu trebuie confundat cu ea. „Nu se pune problema renunțării la miturile fondatoare, dar problema dedramatizării și depolitizării lor trebuie pusă”, susține Boia. Această problemă este suficient de complicată pentru a nu mai putea fi tratată în „sentințe categorice și fără apel”. Și tot el adaugă: „Mitologia funcționează într-un registru de contraste; singura manieră de a o atenua este o istorie de nuanțe”. Se va putea depăși astfel stadiul „de a forma patrioți”, și se va putea ajunge la cel de a forma „oameni capabili de a judeca independent lumea și evenimentele”.

Un astfel de demers va ajuta la integrarea europeană a României, deoarece, spune Boia, „este clar că Europa în care vrem să ne integrăm nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe depășirea acestor stări de spirit”.

Volumul are o calitate evidentă, critica discursului istoric și inevitabilei sale încărcături ideologice și mitologice. Singura sa posibilă slăbiciune constă în faptul, recunoscut de însuși autor în încheiere, că nu și-a propus identificarea unor soluții alternative, susceptibile de a fi mai „adevărate” decât cele luate în discuție, chiar dacă „pus în fața unor fabulații sau deformări extreme”, Boia mărturisește că a „simțit nevoia precizării propriului punct de vedere”. Rămâne ca soluțiile adevărate să fie cândva identificate pe baza metodei discursive propuse de Boia.

„Istorie și mit în conștiința românească”, Lucian Boia - București, Humanitas 1997, 2010