Deși nu sunt în vacanță, ba chiar am ceva destul de urgent de finalizat, în dimineața aceasta am zăbovit în pat după ce m-am trezit, ca să citesc din Istoria asediului Lisabonei, de José Saramago, carte de al cărei sfârșit mă apropii vertiginos.
Cred că tocmai am dat de cheia (cheile?) romanului.
Scrie Saramago punând vorbele în gura lui Raimundo Silva, corectorul îndrăgostit de Maria Sara (cea care-l pune să scrie o altă istorie a asediului, în care cruciații nu-i ajută pe portughezi la asediu, negând astfel un fapt istoric absolut incontestabil): „fiecare dintre noi îl asediază pe celălalt și e asediat de el, vrem să dărâmăm zidurile celuilalt păstrându-le pe ale noastre, iubirea înseamnă să nu mai existe bariere, iubirea e sfârșitul asediului” (sublinierea îmi aparține).
Și dialogul dintre cei doi continuă: „cred că marea diviziune a oamenilor trece între cei ce care spun da și cei care spun nu, [...] binecuvântați fie cei care spun nu, căci a lor ar trebui să fie împărăția lumii, Ar trebui, ai spus, Condiționalul a fost deliberat, împărăția lumii le aparține celor care au talentul de a-l pune pe nu în slujba lui da, sau care, după ce au fost autorii unui nu, l-au lichidat rapid ca să instaureze un da [...]” (sublinierea îmi aparține).
Din acest punct n-am mai putut lăsa romanul din mână. A trebuit să-l termin de citit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu