La moartea lui Alex Leo Șerban

Sunt extrem de impresionat de știrea morții criticului de film și scriitorului Alex Leo Șerban. Încerc să-mi dau seama de ce, pentru că nu l-am cunoscut decât de la distanță, și nici n-am fost unul dintre cititorii lui cei mai asidui.

Era un om de vârsta mea. A avut o carieră apropiată de cea pe care mi-aș fi dorit-o mie - film, scris, conferințe, festivaluri. L-am întâlnit în câteva rare ocazii în public (o dată sau de două ori la Dilema, când cred că am schimbat și câteva cuvinte) și de mai multe ori pe stradă (cred că la un moment dat, cel puțin, a locuit prin apropierea mea). În ultima vreme îl și salutam, iar el îmi răspundea. N-am fost însă niciodată sigur dacă știa cine sunt.

Eu îi admiram nu numai cronicile, pe care le găseam pe gustul meu (mărturisesc aici că sunt multe alte cronici și cronicari care chiar nu mă interesează), ci și alura dezinvoltă, modul puțin excentric în care se îmbrăca, părul alb pe o față (relativ) tânără, ochelarii de plastic negru care-l făceau să arate în același timp intelectual și ștrengar.

Am rămas surprins acum doi ani, când a plecat în Argentina (de unde eu tocmai mă întorsesem), a spus că se plictisise de ceea ce făcea, că n-a vrut să intre în rutină, a vrut să încerce ceva nou. Se prea poate însă (gândesc acum) să fi intuit că nu mai are mult de trăit... N-am nici o idee ce a făcut acolo, dacă doar a călătorit, sau a și muncit, și nici când s-a întors de acolo. De fapt, nu știu nici măcar dacă a murit în Argentina sau s-a întors în țară înainte de a muri.

La știri s-a spus despre cauza morții doar atât: răpus de o boală incurabilă. Mi-e suficient, nu-mi trebuie altceva.

O să vreau însă să citesc mai mult din ce a scris, să-l cunosc mai bine, chiar dacă târziu, după ce a murit. În mod curios, resimt personal această pierdere. Ca și cum m-aș fi despărțit pentru totdeauna de un prieten drag.