Prima mea pâine cu maia

Coceam deja de ceva vreme pâine, cozonaci, tarte, plăcinte și altele asemenea, când am avut o revelație. La o milonga, unul dintre cunoscuții mei mi-a dat să gust dintr-o pâine care mi s-a părut senzațională. Mult mai bună decât tot ce făcusem eu până atunci. La dospit folosise maia, nu obișnuita drojdie.

Asta m-a mobilizat, și am făcut și eu maia. Am folosit părți egale de făină ecologică integrală de secară și făină ecologică albă de grâu, după rețeta de aici: http://www.thekitchn.com/how-to-make-your-own-sourdough-starter-cooking-lessons-from-the-kitchn-47337.

Am utilizat un vas cam mic, așa că într-a cincea zi maiaua dăduse puțin pe dinafară.

Am luat jumătate din cantitatea rămasă în vas, și am pus-o într-un borcan (vezi imagine mai jos). 

  

Am hrănit-o și am băgat-o la frigider. O s-o verific peste o săptămână.

Cu cealaltă jumătate, aproximativ 200 de grame, am pus la dospit un aluat de făină ecologică integrală de secară cu făină ecologică albă de grâu în raport de unu la unu, aproximativ după rețeta de aici (mai puțin zahărul și uleiul): http://www.bbc.co.uk/food/recipes/how_to_make_sourdough_08213.

Pâinea care a ieșit se poate vedea mai jos. Este un produs foarte simplu, și în același timp foarte rustic.

Primul lucru pe care l-am observat este că aroma produsă prin acțiunea drojdiilor naturale și lactobacililor este mult mai puternică și mai complexă decât cea obținută cu drojdie comercială. Gustul pâinii este ușor acrișor. Coaja crocantă, iar miezul ușor umed.

În rezumat, sunt încântat de rezultat.

Voi încerca în curând maiaua și la pâini și cozonaci din făină de grâu – albă, integrală, de grâu dur, de spelta. Pentru făină ecologică, o sursă bună ar putea fi aceasta: http://terranatura.ro/.

Despre „meseria” de scriitor

Am auzit de curând pe cineva pe care-l stimez pentru modul său profund de a gândi afirmând că nu există meseria de scriitor. „Poți fi profesor, sau jurnalist sau altceva, și să scrii, dar asta nu te face automat scriitor”. Concluzia părea să fie că dintre toți cei care scriu, doar cei foarte puțini care-și câștigă recunoașterea din partea publicului își merită numele (și renumele) de scriitor.

E drept, nu există facultate care să-ți dea o diplomă de scriitor.

În plus, toți scriem cuvinte, unii mai multe, alții mai puține, de la cele mai fragede vârste. Și nu ne trece prin cap să ne spunem scriitori.

Eu îmi mai fac de lucru (probabil mai mult decât ar trebui) prin bucătărie. Asta nu mă face bucătar. Și îmi place să coc pâine, cozonac, tarte și plăcinte. Ceea ce nu înseamnă că aș fi brutar, patiser, sau plăcintar.

Toate acestea sunt meserii în care oamenii s-au calificat, și mai sunt și slujbe în care își câștigă banii pentru traiul de zi cu zi.

Dar eu chiar îmi câștig existența din scris.

Cu toate acestea, acum ceva vreme, când o revistă mi-a cerut să scriu o scurtă descriere despre mine, mi-am dat seama că nu sunt scriitor. Primul lucru la care m-am gândit a fost facultatea. Am scris așadar „geolog”. Apoi mi-am dat seama cât de irelevant este acest lucru pentru un potențial cititor. Cine mai știe astăzi că Dostoievski - toute proportion gardée - era inginer militar? Apoi, m-am gândit să pun „scriitor și fotograf”, ceea ce, deși descria efectiv ceea ce făceam pentru revistă, suna fals, pentru că în mod evident nu mă încadram în definiția scriitorului, poate nici în cea a fotografului. Într-un târziu, am ajuns la concluzia că, în lipsă de altceva mai bun, tot „jurnalist” (fără să fie nici el prea corect, pentru că nu public zilnic), descria cel mai bine ceea ce făceam pentru revista respectivă.

Desigur că discuția este lungă. Scriitor (sensu lato) ar putea fi și scribul din Egiptul antic, copistul medieval, și, prin extensie, matematicianul care scrie cu cifre, sau muzicianul care scrie cu note (deși pentru acesta există termenul de „compozitor”).

Ideea este totuși că nu e scriitor (sensu stricto) cine vrea, ci cine merită.

Degustare de vinuri Aurelia Vișinescu la Fox Wines – 12 februarie 2014

Pe lista zilei, cinci vinuri. Trei din gama Nomad - Pinot Grigio 2012, Fetească Neagră 2012, Cabernet Sauvignon 2011, și două din gama Artisan - Tămâioasă Românească 2011, și Fetească Neagră 2011.

Caracterul aparte al vinurilor din gama Nomad este dat de o notă de oarecare asprime, poate și de un alcool parcă prea evident. Probabil că aceste vinuri s-ar asocia bine unor mâncăruri, care le-ar mai domoli impetuozitatea tinerească. Cel mai bun din această gamă - Cabernet Sauvignon-ul 2011, culoare frumoasă vișinie, taninat, astringent, alcool (13,5%) aproape perfect integrat. 

Ceva mai mature și complexe, vinurile din gama Artisan.

Feteasca Neagră 2011 mi s-a părut bună, chiar peste cea din recolta anului 2008 (pe cea din 2009 nu am gustat-o, iar în 2010 nu a fost produs). Păstrează ceva din caracterul dur al fratelui mai mic (din gama Nomad), dar are în același timp o culoare mai intensă, o aromă mai subtilă, un corp aproape catifelat, iar alcoolul (14%) este mult mai bine integrat.

Surpriza serii a fost însă Tămâioasa Românească 2012, un vin cu o minunată culoare galben-aurie, și cu o aromă îmbătătoare. Gustul este relativ echilibrat, neegalând însă nivelul excepțional al aromei. Acid, dar parcă nu atât cât ar fi putut fi, și doar cu o mică urmă de dulce, greu decelabilă, lasă parcă un mic gol față de așteptarea enormă pe care o declanșează culoarea și aroma sa. Din toate vinurile degustate astă seară, singurul cu alcoolul (14%) perfect integrat. În ansamblu un foarte bun vin alb de degustare.

Al doilea Murfatlar uitat în pivniță: Traminer 1994

Am deschis astăzi, la Fox Wines, Traminer-ul de Murfatlar din 1994 despre care am scris într-o postare anterioară. Dopul, scurt, în stare impecabilă. Turnat în pahare, vinul avea culoare de coniac, mult mai închisă (presupun) decât cea originală. Corpul era mediu, mai subțire decât m-aș fi așteptat. Aroma, intensă, de strugure stafidit. Gustul, destul de dulce, aducea aminte de vinificarea tipică de Murfatlar de acum douăzeci de ani. Alcoolul (11%) perfect integrat. Un vin care, fără să fie de colecție, s-a maturizat mult mai bine decât m-aș fi așteptat, deși nu cred că a fost gândit să fie păstrat atât la sticlă. Cei care l-au degustat împreună cu mine l-au comparat unii cu Sauternes alții cu Porto, ceea ce cred că este o laudă.

Degustare de vinuri Corcova, la Fox Wines – 16 ianuarie 2014

Preferatul meu a fost Syrah 2010 Reserve Dealul Racoveanu, un D.O.C. învechit la butoi. Fără discuție, un vin complex, care trebuie băut pe tihnă. După ce mi-am terminat paharul, cu greu l-am lăsat jos, pentru că din el continuau să iasă arome minunate. Dacă ar fi să risc o opinie, merită în jur de 85 de puncte.

Despre vinurile celelalte - Chardonnay 2011, Rosé 2013, și Cabernet Sauvignon/Merlot 2011, am o părere amestecată. Toate, și cel alb, și cel rosé, și cel negru, au calități care le recomandă – aciditate, mineralitate, caracter – dar în același timp și o dulceață de demisec, care le trage înapoi. Toate în jur de 80 de puncte.

Cu excepția Cabernet Sauvignon/Merlot-ului, varianta 2009, testat anul trecut, și care nu diferă mult de varianta din 2011, celelalte vinuri au fost o premieră pentru mine. Îmi pare rău că n-am degustat Feteasca Neagră 2011, care se pare că este foarte reușită, dar din care s-a produs doar o cantitate foarte mică. Aștept cu interes noua apariție de peste câteva săptămâni, Pinot Noir 2009 Reserve. 

De notat unitatea grafică a vinurilor Corcova, și design-ul foarte echilibrat. Doar mici diferențe între gama de bază și cea Reserve. Totuși, sticlele de Reserve au o dimensiune mai impunătoare.

Foarte plăcută întâlnirea cu domnul Dâmboviceanu, unul dintre cei doi parteneri care au readus Corcova la viață (celălalt partener de la Roy&Dâmboviceanu este Roy, pronunțat franțuzește). Notez aici buna sa dispoziție și râsul său molipsitor. Interesantă afirmația sa despre importanța terroir-ului (în măsura în care se poate vorbi despre terroir în România): „Încercăm să păstrăm cât mai mult din gustul strugurelui. Vinurile noastre se trag în proporție de nouăzeci la sută din vie. În cramă trebuie doar să nu greșim.”

Tot din discuția cu domnul Dâmboviceanu am aflat despre cursa de 16 km din via Corcova (Corcova Trail Race). O combinație interesantă, alergare (deghizat) + vin.

Primul din două vinuri uitate în pivniță: Cabernet Sauvignon Murfatlar 1989

Când am primit cele două sticle de vin vechi de la mătușa mea de la Constanța, am stat în cumpănă. Să le deschid sau să le țin ca bibelou?

Vinurile proveneau din pivnița soțului ei, vărul lui tata. Chirurg renumit, mai mult colecționa decât bea vinurile primite cadou. Datorită meseriei – era nu numai medic, ci și militar – putea fi chemat la orice oră pentru o urgență. De aceea bea rar, și atunci foarte puțin. Îi plăceau mai cu seamă vinurile dulci. Cei care-i aduceau vin cadou știau asta. De aceea primea deseori Murfatlatar, care mai demult era cunoscut tocmai pentru vinurile sale dulci.

De ziua mea, pe 6 ianuarie 2014, am deschis la Fox Wines prima din cele două sticle, un Cabernet Sauvignon 1989. Un vin normal de magazin, care, fără să fie un vin de colecție, era considerat însă printre cele bune acum un sfert de secol. În afara etichetei, destul de deteriorată, sticla arăta bine. Contraeticheta în stare perfectă, plasticul de pe dop, întreg. Doar cam cu două degete mai goală decât normal, semn că a respirat, ceea ce e normal.

De față, în afară de mine, tata, Richard și Thorsten.

Un dop care prin miracol și-a făcut datoria

Sub foița de plastic, dopul avea capul ușor mucegăit. Era friabil, dar, cu oarecare atenție, Richard a reușit să-l scoată (aproape) întreg. Umed, înnegrit, dar - semn bun - fără miros. Probabil că și depozitarea orizontală a sticlei în pivniță a contat. 

Richard turnând vinul în decantor

Turnat în decantor, vinul arăta aproape ca un rosé, doar că foarte puțin tulbure. Toată culoarea se dusese în sedimentele de pe fund. Aroma, interesantă, de strugure stafidit, un puternic semn al timpului care a trecut. Gustul însă, aproape neschimbat față de vinul original – un Cabernet Sauvignon dulce, netaninat, tipic pentru vechiul stil de vinificare de la Murfatlar. Interesant mai ales ca aducere aminte pentru ceea ce era odată (acum un sfert de secol, la zenitul epocii comuniste) considerat vin de bună calitate. Ca o ironie a sorții, probabil că tocmai reziduul de zahăr l-a ajutat să treacă cu bine peste timp. Un vin puțin obosit, dar perfect băubil, chiar dacă nu pe gustul meu. Tata a recunoscut imediat stilul vechilor vinuri de Murfatlar, și a refuzat al doilea pahar. O reacție prea categorică, pentru că nu ai în fiecare zi ocazia să deguști un Murfatlar vechi de 25 de ani. Pentru Richard și Thorsten cred că a fost o experiență interesantă. Chiar dacă Thorsten e de părere că astfel de vinuri sunt mai valoroase pe raft, nedeschise, decât turnate în pahare.

Aștept însă să văd cum este și a doua sticlă, ca să mă decid. Următorul va fi un vin alb - Traminer de Murfatlar, 1994.

Despre plastic reciclat, ca materie primă „nouă”

Impresii de la Forumul Greenaccord X (7)

Sunt un partizan necondiționat al colectării separate și reciclării deșeurilor. Separ în mai multe fracții cea mai mare a deșeurilor pe care le generez: hârtie și carton, plastic și metal, și sticlă, și doar o mică parte rămâne amestecat, în mare parte deșeuri biodegradabile, care, din păcate, în București nu se colectează. Cu încălțămintea și hainele uzate n-am ce face, trebuie să le pun tot la gunoi amestecat. Nici cu deșeurile toxice (cutii de vopsea) nu prea știu ce să fac. Evident, pun de-o parte deșeurile de echipamente electrice și electronice (pe care le duc la magazinele unde se pot lăsa). Dar nu o dată mi-am pus întrebarea dacă tot efortul meu de a colecta separat deșeurile reciclabile are rost? Oare sistemul funcționează? E o întrebare deocamdată fără un răspuns clar în ce privește țara mea.

Am primit însă răspuns pentru sistemul din Italia, mai precis din regiunea Campania, cu capitala la Napoli. E notoriu faptul că această regiune a fost și mai este bântuită de spectrul deșeurilor. Criza gravă de acum câțiva ani s-a stins, dar efectele ei continuă să se simtă. Criza a apărut atunci când depozitele urbane de deșeuri s-au umplut până la refuz, astfel încât deșeurile care continuau să fie generate de populație și de industrie n-au mai avut unde să fie depozitate (situație care ar putea apărea oricând și la noi). Când muncitorii din salubritate au intrat în grevă, atât străzile Napoli-ului, cât și câmpurile dimprejur s-au umplut de gunoaie. În oraș, deșeurile luau foc singure, trebuind stinse de pompieri. Celor de pe câmp li se dădea foc chiar de către cei care le aduceau, printre care și mafia deșeurilor (ecomafia), ca să li se piardă urma.

Cu mari eforturi, în oraș situația s-a normalizat. Pe câmpuri, depozitarea ilegală (în special a deșeurilor industriale) și incendiile mai continuă – provocând intoxicarea și îmbolnăvirea gravă a localnicilor.

Ca întotdeauna, „à quelque chose malheur est bon”, astfel că la italieni, ca urmare a crizei, a intervenit o schimbare de paradigmă. Nici autoritățile, nici populația n-au mai considerat și nu mai consideră că gestionarea deșeurilor este ceva care se rezolvă de la sine. Au fost imaginate și puse în aplicare diverse soluții de minimizare a cantității de deșeuri generate, precum și de colectare separată și reciclare a unei proporții cât mai mari din deșeurile colectate. Principalul beneficiu este că s-a redus astfel enorm cantitatea de deșeuri care ajung la „groapa de gunoi” municipală, producându-se în același timp ceva denumit (în lipsă de alt nume mai bun) materie primă „nouă” sau „secundară” (sic!). 
 

Îmbrăcarea echipamentului de protecție pentru vizitarea fabricii

În avangarda economică și tehnologică a instituțiilor care se ocupă de deșeurile reciclabile din Campania se află Società Recupero Imballaggi (SRI), respectiv Erreplast – al căror motto este „Mettiamo in circolo materia nuova” (apropo de materia primă „nouă” de mai sus). 

SRI (a nu se confunda cu instituția română omonimă) se ocupă de sortarea deșeurilor reciclabile (hârtie și carton, plastic și metal, sticlă), iar Erreplast exclusiv de reciclarea deșeurilor din PET.

Explicații oferite vizitatorilor

Erreplast este cea mai modernă fabrică de acest gen din Italia, poate și din Europa, design-ul său fiind integral italian. Are un grad avansat de automatizare, având o mare capacitate de procesare, de circa 30.000 t/an. Am văzut aici hale și instalații moderne, relativ puțini muncitori, și o bună organizare. Evident nivelurile de zgomot și miros din unele secții este destul de mare (cei care lucrează aici folosesc antifoane și măști de praf), dar în ansamblu fabrica este foarte prezentabilă pentru zona industrială în care se află. De notat că fabrica este amplasată chiar în „triunghiul morții” sau „terra dei fuochi”, zona dintre Napoli și Caserta unde ecomafia a adus și a incendiat cea mai mare parte a deșeurilor care fac atâtea probleme locuitorilor de aici. Prin procedee complexe (spălare - PET-urile sunt curățate și etichetele desprinse de pe ele, apoi sunt măcinate la dimensiuni mici, desprăfuite, și în final omogenizate), în același timp și economice și ecologice (consum mic de apă și energie, utilizare minimă de substanțe chimice, fără emisii de gaze toxice etc.), se produce aici un plastic de înaltă calitate (RIPET incolor, albastru, respectiv colorat), care poate fi utilizat de toate industriile care au nevoie de fibre de poliester de calitate (industria textilă, covoare etc.). Calitatea acestui plastic corespunde chiar și cu normele europene pentru reutilizare în producerea de ambalaje de uz alimentar. 
 

Punctul de plecare al liniei de sortare SRI pentru hârtie și carton

Pe această linie de sortare au ajuns doar ambalaje rigide de plastic

Pe aceasta doar folii de plastic

Iar aici doar PET-uri incolore

Hala Erreplast de unde PET-urile sortate la SRI intră la procesare

Imagine de detaliu din hala unde PET-urile intră la procesare

Hală complet automatizată

Pe unele linii verificarea umană nu poate fi însă complet eliminată

Fulgi de RIPET incolor

Cele trei tipuri de RIPET: colorat, albastru și incolor

Rezultatele activității SRI pentru anul 2012 ar putea fi cuantificate în diverse moduri, dar principalul rămâne că a sortat deșeuri reciclabile care dacă ar fi ajuns să fie depozitate pe sol ar fi ocupat 840.000 m³, acoperind cu un strat de gunoi înalt de 5m echivalentul a 240 de terenuri de fotbal.

Erreplast a produs în anul 2012 o cantitate de fibre reciclate de poliester care ar fi putut umple 860 de TIR-uri.

Activitatea SRI/Erreplast este importantă din perspectiva României (implicată în mod repetat în importuri de deșeuri, nu întotdeauna legale, din Italia, și în special din Campania și Napoli) nu în ultimul rând și pentru faptul că unul din scopurile declarate ale acestei industrii reciclatoare este să proceseze intern toate deșeurile colectate, fără ca Italia să mai exporte astfel de deșeuri către țări cu economii slab dezvoltate, care nu dispun de tehnologia necesară pentru a le procesa, și unde ar putea deveni periculoase pentru sănătatatea umană.

Desigur că toate aceste activități nu se desfășoară fără bani, sau în pierdere. Cele 48.000 t de deșeuri sortate în anul 2012 de SRI (hârtie și carton, plastic și metal, sticlă) au fost vândute mai departe diverșilor beneficiari cu o sumă totală de circa 6,4 milioane de euro.

www.recuperoimballaggi.it

www.erreplast.com