Lacerta Cuvée IX (2009): un vin excepțional!

Am fost reticent atunci când am văzut la benzinăriile OMV oferta Lacerta Cuvée IX (2009), un cupaj de Cabernet Sauvignon, Merlot și Shiraz provenind din Dealul Mare. Și rău am făcut, pentru că este un vin EXCEPȚIONAL, care m-a cucerit încă din momentul în care care l-am turnat în pahare. Nu atât prin culoarea sa roșie intensă, cât prin... bulele care s-au format pe marginea paharului, și care dispăreau una după alta, însoțite de zgomotul unor pocnituri ușoare.

Aromă intensă de cireșe amare. 

Alcoolul (14%) nu se simte deloc. 

Gust plin, mai degrabă aspru decât catifelat, totuși rotund și complet lipsit de asperități. Am simțit din plin taninii, ca și gustul baricului. 

Spre final evoluează spre arome de ciocolată și piper.

I-am acordat fără prea multă gândire 92 de puncte. Repet, un cupaj EXCEPȚIONAL, o mare reușită, și un bun raport calitate/preț la 70-75 de lei cât costă în magazinele specializate.

Între timp m-am obișnuit și cu șopârla (Lacerta) de pe etichetă. Inițial avusesem o reacție de respingere la acest design, ca și la denumire.

PS Sticla de Lacerta Cuvée IX (2009) poartă pe ea o bulină aurie - Medalia de Aur la Concursul Internațional de Vinuri București (International Wine Contest Bucharest) 2011. Nu prea cred în astfel de concursuri, dar pare o medalie pe deplin meritată.

Apropo de neîncrederea mea în concursuri, am regăsit exact aceeași bulină (Medalia de Aur la Concursul Internațional de Vinuri București 2011) pe un alt vin deschis recent, Fetească Neagră Princiar Special Reserve 2008 de la Dealu Mare – Tohani, care are unele calități (pentru care l-am punctat cu 81 de puncte), dar care este într-o cu totul și cu totul altă categorie decât Lacerta Cuvée IX (2009). Fetească Neagră Princiar Special Reserve 2008 e un vin să zicem corect. Culoare roșie intensă, chiar vișinie. Aromă de cireșe amare, din păcate greu de simțit din cauza mirosului prea puternic de alcool (13,9%). Gustul este relativ intens, dar fără să exceleze. Un punct negativ pentru eticheta imitație de armură metalică, pe care o consider total nepotrivită pentru un vin.

A Maggot – o toană, un capriciu, o obsesie, un mare roman

Am terminat de citit „Omida” (A Maggot, engl.) lui John Fowles. Pare o declarație banală, dar nu este așa, fiindcă abia după ce am ajuns cu greu pe la pagina... 160 am început să fiu sigur că voi termina de citit cartea. Până atunci nu înțelesesem mare lucru din ce citisem, și nici nu mi se părea ceva foarte interesant, deși citisem pe nerăsuflate toate celelalte romane ale lui Fowles - Magicianul, Iubita locotenentului francez, Daniel Martin, Mantisa.

Minuțioasa și relativ neatractiva descriere a călătoriei unui mic grup de călăreți prin Anglia secolului al XVII-lea se „deschide” însă ca o floare tocmai după primele 300 de pagini, atunci când încep să se întrepătrundă poveștile emoționante ale salvării sufletului unei femei pierdute și a unei călătorii imaginare în paradisul numit „iunie veșnic”.

În final, când am ajuns să urmăresc povestea ca în transă, totul se precipită într-o demonstrație filozofico-istorică asupra disidenței religioase.

Deși romanul folosește numele adevărate ale unor personaje istorice, el rămâne ceea ce Fowles anunță de la început (pentru cine are inspirația să ia aminte), și anume... o omidă, adică corespondentul stadiului larvar al unei creaturi înaripate, o toană, un capriciu, o obsesie a autorului. Un mare roman.

Rapsod Merlot 2008 Rotenberg: un vin de masă corect

Deși mi-am pregătit carnețelul de notițe pentru prima mea degustare de Rapsod Merlot 2008 de la cramele Rotenberg, până la urmă nu l-am mai folosit. Asta pentru că am decis să nu punctez decât vinurile care pot primi minimum 80 de puncte, iar acest vin nu face parte din această categorie.

Este un Merlot cu o culoare roșie puțin deschisă și transparentă. Primul atac olfactiv este puternic alcoolic (deși vinul nu are decât 13,1 grade). Are o aromă interesantă de fructe de pădure, care, din păcate, este ținută la distanță de mirosul de alcool.

Gustul său este fin catifelat. Consistența sa este medie. Din păcate, se simt zaharurile rămase netransformate în alcool.

Am remarcat o lejeră și plăcută senzație de post gust (condimentat).

În concluzie, pot spune despre Rapsod Merlot 2008 de la cramele Rotenberg că este un vin de masă corect (pentru cei 19 lei cât costă). Nici mai mult, nici mai puțin.

PS Cramele Rotenberg s-au specializat însă în Merlot, din care mai au multe alte vinuri pe care le voi descrie pe rând, pe măsură ce le voi degusta. Gama de preț a următoarelor vinuri din serie, 45-250 de lei, indică faptul că în mod sigur vor urma punctaje mari!

La vida de los peces: un film despre sentimentul de eternitate

Titlul filmului Viața peștilor (La vida de los peces) poate să deruteze, deoarece această bijuterie cinematografică este de fapt un eseu nu despre pești (care apar totuși într-un acvariu) ci despre problemele esențiale ale umanității – viața, moartea, familia, iubirea, prietenia.

Filmul prezintă întâlnirea dintre doi foști iubiți într-un cadru familial, sărbătorirea unei zile de naștere. 

Povestea m-a cucerit de la început prin naturalețea personajelor, culorile calde, cadrajul portretistic – concentrat pe esențial, muzica extraodinară, și lista ar putea continua... Nu mi-am scos însă carnețelul de notițe decât la replica: „Singura persoană care mi-a dat sentimentul de eternitate ai fost tu”, pe care n-aș fi vrut să o uit sub nicio formă...

În final, caracterizarea pe care aș face-o acestui film chilian din 2010 este: delicatețe extremă. Prietenii, rudele, chiar și cei doi iubiți vorbesc despre lucruri extrem de dureroase, dar nu-și fac nici cel mai mic reproș. Doar... delicatețe, autenticitate, naturalețe.

Matías Bize, un regizor excepțional, de urmărit! Bárbara Alvarez, director de imagine, absolut minunată! Diego Fontecilla, autorul muzicii, senzațional! Cei doi protagoniști, încântători, ca și tot restul distribuției, de altfel.

Un film pe care-l recomand fără rezerve pentru delicatețea cu care tratează subiecte aspre, și pentru lecția cinematografică pe care o predă pe nebăgate de seamă.

Trei (plus unul) vinuri de autor: Artisan, Alira și Enira

Am testat acum câteva seri împreună cu invitații mei trei vinuri. Toate creații de autor:  Fetească neagră Artisan 2008 (realizat de Aurelia Vișinescu), respectiv Merlot Alira 2009 și Enira Duo 2009 (ambele realizate de Mark Dworkin, la sud de Dunăre, cel dintâi în România, al doilea în Bulgaria).

Primul pe care l-am degustat a fost Artisan. Alții au început cu Alira. Toți am terminat cu Enira. Concluzia a fost unanimă: toate trei vinurile sunt deosebite, însă, dacă ar trebui desemnat un singur câștigător, acela este cert Enira.

Feteasca neagră a Aureliei Vișinescu a primit de la mine 83 de puncte (pentru cine nu știe, atrag atenția că punctez empiric, fără vreo metodă științifică). Nu voi descrie decât câteva din particularitățile acestui vin, așa cum l-am simțit eu. Această Fetească neagră din Dealurile Munteniei (Domeniile Săhăteni) este pe de o parte reprezentativă pentru acest soi de struguri, iar pe de alta o interpretare personală a oenologului. Are o culoare superbă - rubiniu intens, o aromă puțin aspră, de fructe de pădure la început. Prima aromă este parcă puțin prea alcoolică (are 14%), dar vinul evoluează rapid în pahar, impresia de alcool în exces se calmează, și începe să se simtă un gust intens de ciocolată.

Merlotul Alira 2009 (denumirea Alira vine de la localitățile Aliman și Rasova, din Dobrogea, între care se află via) a primit de la mine 84 de puncte – ar fi primit poate chiar mai mult dacă prima sticlă pe care am deschis-o n-ar fi avut miros de dop... Rubiniu intens, cu aromă puternică de prune coapte, cu o mică senzație de exces de alcool (14,5%). La gust se simt puternic taninii, dar într-un mod extrem de rotund, catifelat – fiind vinificat într-o manieră tipic franțuzească de Mark Dworkin, un oenolog care aduce în sud-estul Europei experiența pe care a câștigat-o la Bordeaux. Alira este un Merlot cu foarte mult caracter.

Enira Duo este un interesant cupaj de trei părți de Merlot la o parte de Syrah, de 14,5% (dar alcoolul nu se simte), din Valea Bessa din Bulgaria. L-am punctat cu 85 de puncte. Are aceeași culoare intensă, însă o aromă sensibil mai delicată decât a verișorului său de dinainte. Este foarte fin catifelat. Un vin elegant și perfect echilibrat, unde totul este la locul lui. Singurul meu regret (și motivul pentru l-am depunctat puțin, pentru că inițial îi dădusem 87 de puncte) este că această eleganță se realizează în detrimentul caracterului, prea puțin evident, dar necesar la un vin de acest nivel.   

PS Deși nu sunt un mare amator de vin alb, am încercat cu interes un cupaj de autor, White Artisan 2009, realizat de Aurelia Vișinescu din Fetească albă, Riesling și Tămâioasă românească. Este indiscutabil un vin cu caracter. Are o plăcută culoare galben verzui, și o puternică (poate prea puternică) aromă de citrice, chiar florală (de la Tămâioasa românească). Aciditatea (provenită de la Riesling) este medie (aș fi preferat-o mai ridicată), iar gustul este pregnant, plin. Din punctul meu de vedere, poate nu suficient de sec (are 13% alcool). Îi acord însă cu plăcere 82 de puncte. Bronzul obținut la International Wine Challenge 2010 este binemeritat.

Ce mesaj de ziua mea mi-a plăcut cel mai mult

Anul acesta am primit multe mesaje de felicitare prin poștă electronică, telefon sau Facebook.

Toate m-au bucurat mult.

Unul însă este preferatul meu: „La mulți ani, Alex, lumea devine mai frumoasă prin tine.. :)”.

PS Chiar dacă nu știu cât de adevărat este.

„Fata cu un dragon tatuat” sau cum transformi un scenariu de „consum” într-un film de „artă”

Nu sunt deloc un fan al filmelor de acțiune, și nici al cinematografelor „comerciale”, așa încât mi-a luat ceva vreme până să mă decid să văd „Fata cu un dragon tatuat” la Pro Cinema. Intuiția (afișul?) mi-a spus însă că merită încercat.

M-am dus la cinematograf aproape fără nici o informație prealabilă despre trilogia lui Stieg Larsson, „Millenium”, care a inspirat filmul. Știam doar că este vorba despre o serie de cărți polițiste de mare succes la public, și... cu multe pagini. Nu știam (aveam să aflu chiar înainte de începerea filmului) că voi vedea un remake nord-american - prima versiune (suedeză) putând fi urmărită pe ecranele noastre anul trecut.

Ajuns la cinematograf, mi-am propus de la început să fac abstracție de mirosul greu de ulei și de valul de spectatori care veneau în sală purtând în brațe porții abundente de popcorn și pahare gigant de răcoritoare... Am răbdat stoic și lungile minute de reclamă de dinainte de film, ca să nu spun nimic despre telefoanele mobile care sunau din câteva în câteva minute, sau care erau controlate și mai des de mulți spectatori, pe care nu-i interesa că lumina puternică a ecranului telefonului îi deranjează pe cei din jurul lor...

Dar a meritat.

Filmul este o mică bijuterie a artei cinematografice. Aș spune că este chiar un exemplu „academic” despre cum un regizor excepțional poate transforma un scenariu „de consum” într-un produs de „artă”.

Mâna regizorului (David Fincher, vezi, între multe altele, excepționalul Se7en sau mai recentul The Social Network) se simte atât de bine încât... practic trece nebăgată în seamă. Totul în film este la locul lui. Se vede că nu s-a făcut nici un fel de rabat la calitate. Actorii sunt aleși perfect pentru rolurile interpretate. Locațiile sunt și ele perfecte. Niciun detaliu nu este trecut cu vederea. Nuditatea, ca și brutalitatea, violența (filmul este interzis minorilor sub 18 ani) sunt în așa fel dozate și alternate cu celelalte scene încât devin (aproape) acceptabile.

În rezumat, am stat până în ultima clipă, până s-a dus și ultima literă a genericului de final.

Un film pe care l-aș revedea oricând, chiar dacă acum îi cunosc deznodământul.

Și o să încerc să aflu mai multe despre Stieg Larssen, poate chiar să citesc ce a scris (nu neapărat trilogia, deși...).