E ora prâzului. Mă duc la bucătărie, încep să pregătesc ceva de mâncare, să pun masa pentru prânz.
Ca de obicei, pornesc radioul. Uneori o fac pentru a avea un simplu fond sonor. Alteori nimeresc însă emisiuni interesante, cum este cea de acum. De la început sunt atras de vocea invitatului emisiunii, deosebită - caldă, calmă și totodată bine articulată – are un fel de a vorbi care mă face atent chiar înainte de a înțelege despre ce vorbește. Apoi îmi dau seama că și tema discuției este interesantă. Cert este că mă simt pe aceeași lungime de undă cu el. Mi se pare interesant că vorbitorul face eforturi să își păstreze calmul, să nu se ambalaze, să nu derapeze de la direcția principală nici atunci când intervievatorul intervine cu întrebări mai puțin reușite. Reușește astfel să construiască pas cu pas o argumentare pe cât de interesantă, pe atât de convingătoare. O foarte interesantă lecție de filozofie a artei, și un formidabil exemplu de comunicare...
Discuția mă captivează tot mai mult. Aproape că am uitat pentru ce am venit în bucătărie, nu mă mai interesează să pregătesc masa. Îmi sublimez mișcările, pun cu încetinitorul vasele murdare în chiuvetă, nu mai dau drumul la robinet, fac focul mai mic la cuptor ca să nu fie nevoie să mai verific friptura pe care am pus-o la copt, și mai ales, mai ales, nu mă mai depărtez cu nici un pas de aparatul de radio, ca să nu pierd nici un cuvânt din ce se vorbește.
Sunt extrem de concentrat, nu mă mai interesează nimic altceva.
ȚRRR, ȚRRR, ȚRRR! Tresar ca și cum aș fi primit un pumn în plină figură, nu-mi vine să cred că cineva poate să sune tocmai acum... Vraja s-a rupt, urechile îmi țiuie, nu mai aud nimic din ce se vorbește la radio, aud doar soneria telefonului țrrr, țrrr, țrrr! mă îndrept mecanic spre el, pun mâna pe receptor: alo?
Ce mai faci, dragule? se aude vocea unei prietene. Nu e prima dată când sună la o oră incomodă, când îmi fac siesta, spre exemplu. Mă căutase și cu o seară înainte, eram într-o vizită, n-am auzit telefonul, i-am scris mai târziu să o întreb dacă mai e trează, mi-a răspuns scurt și precis: vorbim mâine. Acum e mâine.
Nu-mi pot ascunde lipsa de entuziasm, vorbesc fără chef, monosilabic aproape, mă gândesc cum să termin mai repede convorbirea ca să pot asculta ce a mai rămas din emisiune. Îmi aduc apoi aminte că în ultima vreme mi s-a tot spus că nu sunt un bun ascultător (ceea ce, judecând după felul cum mă port acum, pare a fi perfect adevărat), așa încât încerc să mă controlez și să mă corectez, să-mi antrenez răbdarea, ba chiar să par vioi și interesat de convorbire, ceea ce o face pe interlocutoarea mea să continue, eu răspund, și tot așa chip de circa douăzeci de minute, mă gândesc că emisiunea de la radio trebuie să se fi sfârșit. Acum nu mai are nici un rost să mă grăbesc, dar în același timp toate amabilitățile posibile s-au epuizat, iar discuția pare să se apropie de inevitabilul sfârșit.
Simt însă o scurtă ezitare la interlocutoarea mea, după care vocea i se schimbă.
Știi de ce te sunasem ieri, nu, am vrut să-ți spun că o să-l văd pe iubitul meu de acum zece ani, n-am știut că ai avut un iubit acum zece ani, a fost bărbatul vieții mele nu l-am uitat nici o clipă mereu am așteptat să-l revăd, deși nu credeam că se va mai întâmpla vreodată.
Nimic din atitudinea mea de complezență nu mai persistă, sunt numai ochi și urechi. Nici vocea interlocutoarei mele nu mai sună ca de obicei, a devenit mult mai intensă.
Cum a fost revederea v-ați sărutat te-ai ținut de mână cu el, nu nimic din toate astea ne-am văzut la o cafea am stat de vorbă despre ce-a mai făcut unul ce-a mai făcut celălalt are un copil venise aici să facă a doua facultate era mai mare ca mine un bărbat foarte atractiv toate femeile îl doreau am avut o relație perfectă cu el tocmai fiindcă știam că e limitată în timp ne-am potrivit perfect pe toate planurile știam că va pleca la sfârșitul facultății cred că altfel aș fi fost îngrozitor de geloasă m-aș fi consumat și l-aș fi consumat și pe el așa a fost mult mai bine păstrez o amintire perfectă a acelor ani mă așteptam ca la un moment dat să mă anunțe că pleacă și dus a fost.
Ai mai ținut legătura cu el în anii aceștia cât nu v-ați mai văzut, da din când în când dar numai până când a venit prima dată în țară atunci l-am rugat să ne vedem mi-a promis că mă caută n-a făcut-o asta m-a supărat extraodinar de tare mi-ar fi fost de ajuns să-l văd o jumătate de oră vroiam doar să-l revăd nimic altceva după asta nu i-am mai scris nu l-am mai căutat în nici un fel ca să-i arăt cât de mult m-am supărat.
Acum a revenit din nou în țară m-a căutat ne-am revăzut cu emoție e același de acum zece ani neschimbat e tot pasionat de meseria lui singurul lucru nou este că face sport.
Și tu ce mai simți acum pentru el, nimic e un capitol încheiat din viața mea trebuia însă să-l revăd ca să pot considera capitolul încheiat.
Închid îngândurat telefonul. Mă îndrept încet înspre bucătărie, de unde simt venind miros de friptură arsă. De la radio se aude o voce impersonală prezentând o banală emisiune de știri...
e bine cand ne mai raman macar finalurile...
RăspundețiȘtergeretarie de caracter in confesiunea intalnirii si reminiscente din trecut nestinse.reminiscente care ating si se razvratesc precum vulcanii pe care ii credeam adormiti pe veci.
RăspundețiȘtergereramanem,uneori,ancorati in trecut incercand sa il bagam sub preş in loc sa facem curat inainte sa pasim mai departe.
cred ca aceasta confesiune e ceva fals,e mai mult o justificare.
iar tu,draga scriitorule,imi lasi impresia ca prietena nu e doar o prietena banala.dar asta e alta poveste.....