sâmbătă, 30 iulie 2011

Unu plus unu fac unu?


„Incendies”, un film canadian (2010) regizat de Denis Villeneuve, ar fi putut la fel de bine să se numească „Unu plus unu fac unu?”.

Când am auzit această replică, mi-am dat seama că e cheia filmului, deși n-am înțeles imediat toată grozăvia pe care o implica acest element în agitata cronică de familie pe care o urmăream. De altfel, tot filmul este plin de violență, ură, răzbunare, însă numai ca forme de manifestare care nu reușesc să distrugă iubirea, sentimentul matern, sau dragostea dintre oameni.

Tema filmului (realizat după o piesă de teatru scrisă de Wajdi Mouawad) este universală, n-are nici o importanță că locul de desfășurare este Asia Mică (cu scurte sărituri în Canada), sau că pretextul luptelor fratricide este religios (similitudinea cu războiul civil libanez din anii 1970 dintre facțiunile creștine și cele musulmane este frapantă).

Ca în orice tragedie autentică, în film există nu numai secvențe de o violență extremă sau răsturnări neașteptate de situație, ci și multe replici memorabile, filosofice, dintre care două m-au impresionat în mod deosebit.

Prima este despre moarte: „Lucrurile nu se termină odată cu moartea. Povestea continuă.”, spune unul dintre personajele secundare dar fundamentale din film, notarul canadian.

Pe cea de-a doua, pe care o spune notarul arab, tot personaj secundar, dar și el perfect conturat, pur și simplu nu mi-o mai amintesc, cu toate eforturile pe care le-am făcut ca să nu o uit. Mi s-a șters din memorie așa cum mi se șterg visele pe care nu le notez imediat...

Va trebui să-mi reiau obiceiul de a-mi lua cu mine un carnet și un creion la filme, ca să-mi iau notițe pe întuneric, așa cum făceam atunci când mă pregăteam de examenul de admitere la imagine de film...

duminică, 24 iulie 2011

Despre drumuri și centrale nucleare


Sunt în mașină, în drum spre Constanța, însoțit de nepoata mea din Germania.


Ieșim de pe autostradă și intrăm în Cernavodă. Drumul este cârpit și mașina ne zdruncină aproape ca pe o uliță la o viteză de numai 40 km/h.

La ieșirea din orășel vei vedea o centrală nucleară, Interesant în Germania nu e voie să se construiască centrale nucleare în localități, Aici cred că locuitorii au fost chiar mulțumiți pentru că au găsit locuri de muncă și mai au și alte avantaje, Știi că după accidentul de la Fukushima Germania a decis să renunțe la energia nucleară? Da știu, dar poate că românii se consideră mai stăpâni pe tehnică decât japonezii și germanii, Oricum în timp ce noi renunțăm la centralele noastre polonezii construiesc o centrală chiar lângă granița cu Germania dar ce nu reușesc eu să înțeleg este cum i se permite unui popor care nu poate avea grijă de propriile sale drumuri să construiască centrale nucleare?

sâmbătă, 9 iulie 2011

Un personaj de poveste: Flaco Dany


Din când în când am șansa să întâlnesc câte un personaj de poveste. Ieri seara a fost una dintre aceste zile. M-am dus la Fabrica de tango să-l văd și să-l aud vorbind pe Flaco (Slăbănogul) Dany, un mare dansator argentinian de tango despre care nu știam nimic altceva decât că este de două săptămâni în România, și că... este foarte în vârstă.

Fabrica de tango, una din școlile de tango din București, anunțase o conferință despre istoria tangoului, între orele 9 și 10 și jumătate seara.

Am sosit cu zece minute mai devreme. L-am zărit pe Flaco Dany, care avusese cursuri mai devreme, intrând la vestiar. A ieșit fix la 9, cu o punctualitate deloc argentiniană, îmbrăcat cu niște pantaloni negri cu talie înaltă, o cămașă albă fără guler dar cu plastron, scrobită ireproșabil, și pantofi de lac. Ah, și încă ceva ce n-am mai văzut de la bunicul meu: ciorapi negri de mătase. Își arăta vârsta doar prin fața brăzdată de riduri adânci, și mâinile cu degete noduroase, altfel, ajutat și de alura slabă, părea mai sprinten ca un adolescent.

Când a început conferința, m-am temut că nu va avea ce să spună timp de o oră și jumătate. Ei bine, m-am înșelat. După două ore și jumătate de discuții, gazda (și traducătoarea) sa, tot încerca să limiteze discuția doar la tango. Pentru că Slăbănogul Dany a trecut mereu de la tango la viața sa, ca fiind două lucruri care se întrepătrund organic. Am aflat astfel că Dany i-a instruit în tango pe mari actori ca Al Pacino, Robert Duval sau William Dafoe. Că își dă toți banii pe CD-uri cu muzică de tango și pe haine. Că-i plac la nebunie cămășile italiene, și că n-ar trece pe la Roma fără să-și ia de acolo 15 cămăși. Că are 50 de perechi de pantofi. Că ar fi putut fi inginer, dar că nu regretă că este dansator de tango, fiindcă a făcut tot ce și-ar fi putut dori în viață. A văzut și aspectele luminoase, și cele întunecate („noaptea, când dansez eu, se petrec toate lucrurile rele - prostituție, hoție, crimă, droguri, dar n-am fost niciodată implicat în așa ceva, au trecut pe lângă mine fără să mă atingă”). Are un singur regret: că n-a avut niciodată o relație cu... o femeie de peste 40 de ani.

Vocea i se stinge puțin și o lacrimă îi apare fugitiv în colțul ochilor când își amintește de față cu noi toți de cele două mari iubiri ale vieții lui. Femeia care urma să-i dăruiască un copil, însărcinată în trei luni, a murit într-un accident de autobuz. Nu s-a mai căsătorit niciodată, nu are copii.

Există două lucruri care nu-i plac: porumbul și varza. De asta și numește stilul de dans modern, cu tot felul de figuri complicate, „varză”. „Îi înțeleg pe cei care dansează așa, o fac cu scop comercial, dar denaturează însăși esența tangoului”, spune Dany, care preferă tango salon, în îmbrățișare închisă, ca să simtă femeia. „Femeia este un diamant de care trebuie să ai cea mai mare grijă timp de 4 dansuri”, spune Dany. „Nimeni nu trebuie să se apropie de ea, nimeni nu trebuie să rupă vraja care există între tine și ea”. Atunci când dansezi cu o femeie, îți dai imediat seama dacă sunteți sau nu potriviți. Nu sexual, ci la dans, sunt două lucruri distincte. „Există femei care au același partener de 20 de ani, chiar dacă acesta are unele probleme, dacă înțelegeți ce vreau să spun...”.

Gelozia însă a creat mari drame în lumea tangoului. Povestește o anecdotă despre un prieten care încearcă să-și mintă soția că se duce să joace biliard cu băieții, când de fapt vrea să se ducă la milonga, să danseze. Soția își dă seama, și îi spune: „du-te, dar lasă-ți placa dentară acasă”. Nu s-a mai dus.

Întrebat despre orchestrele de astăzi, spune că nu mai există nici o orchestră care să se apropie de cele ale anilor '50-'60, dar dacă ar fi să o numească pe cea mai bună actuală, aceasta este fără îndoială Color Tango. Melodia lui preferată este Gracias interpretată de orchestra Carlos di Sarli.

Cum te îmbraci la tango? „N-aș putea merge să dansez în jeans”, spune Dany. „Mi se pare o lipsă de respect față de parteneră. Înainte de dans fac duș, mă parfumez cu un parfum scump, și mă îmbrac cu haine elegante, întotdeauna altele. N-am nici o cămașă care să semene cu cealaltă”.

Întrebat ce anume face Argentina atât de specială, Dany surprinde încă o dată: nu atât Argentina, cât tangoul e special. Întrebat dacă ar pleca din Argentina, răspunde scurt: nu mă ține nimic legat de Argentina, de fapt eu mă trag din bascii din Franța. Aș pleca oriunde în lume, cu o condiție: să-mi pot lua cu mine CD-urile și hainele de tango. Și să nu trebuiască să învăț nici o altă limbă decât spaniola.

Dany ar fi un bun personaj de roman. Poate o să-l scriu vreodată. Altădată. Pentru că acum nici măcar n-am apucat să scriu numele maeștrilor cu care a învățat să danseze, sau pe care el i-a învățat să danseze tango. Dar am o scuză. Tot timpul conferinței am ținut în mână aparatul de fotografiat.

Încă nu știu ce m-a impresionat mai mult la Dany, felul cu vorbește sau felul cum arată. Chiar că e un adevărat personaj de poveste.

vineri, 8 iulie 2011

Meșterul Manole redivivus


Nu e prima dată, și probabil nici ultima, când carosabilul și trotuarul din dreptul locuinței mele sunt sparte pentru o lucrare (electrică, gaze, apă sau de refacere a bordurilor). Impresionant este nu numai faptul că astfel de reparații n-au fost luate în considerare când s-a gândit strada, ci și modul îngrozitor în care se pune totul la loc după reparații: cârpăcit, rămân valuri acolo unde pietruirea străzii și asfaltarea trotuarelor au fost ireproșabile.

Pentru că atunci când a fost refăcută strada, în urmă cu puțini ani, am rămas surprins de felul profesionist în care s-a lucrat. S-a săpat până la o adâncime destul de mare, apoi au fost puse straturi succesive de nisip și pietriș, care au fost tasate, după care s-a turnat un rând de beton cu o curbură perfect calculată. Abia peste aceasta s-a pus la loc piatra cubică originală, peste alt rând de nisip, în formă de raze. Rareori am văzut să se facă o lucrare atât de laborioasă, la final cu adevărați meșteri pietrari, care puneau manual pe un pat de nisip piatră cubică după piatră cubică, o nivelau bine cu un ciocan, după care turnau ciment între pietre. A ieșit aproape perfect. Încet-încet însă, lucrările ulterioare încep să-i vină de hac și străzii și trotuarului. Deja e plin de gropi.

Nu știu care ar putea fi soluția unei lucrări durabile. Poate ca meșterul care face lucrarea să zidească pe cineva drag în ea?

Ce (mai) afli privind Fantasmele lui Goya


Revăzând Fantasmele lui Goya (Goya's Ghosts, un film spaniol vorbit integral în engleză), mi-am amintit că am vizitat orașul Segovia (capitala provinciei cu același nume din Castilia și Leon) chiar în zilele când Milos Forman realiza acolo secvențe din film. Am recunoscut clădirile care flanchează piața centrală. Orașul vechi, înscris în patrimoniul cultural UNESCO, a fost ales de Forman tocmai fiindcă în el nu trebuia făcută nici o modificare pentru ca să arate ca pe timpul războaielor napoleoniene. Se mai dădea jos câte o firmă de hotel, se mai scoteau niște becuri din felinare, dar cam atât.

Mă întreb cum de nu descoperiseră încă spaniolii ce știe de atâția ani orice român, și anume că trebuie să-ți schimbi imediat ce poți lemnăria ușilor și geamurilor cu plastic termopan, să vopsești cu vopsea acrilică cât mai stridentă orice perete, să-ți atârni de exteriorul clădirii aparate de aer condiționat zgomotoase și care picură în capul trecătorilor, să plantezi oriunde poți antene satelit, să întinzi puzderie de cabluri de internet și de mai cine știe ce prin fața geamurilor, să asfaltezi (prost) orice stradă pietruită (bine), și în general să înlocuiești tot ce este frumos și tradițional cu ceva cât mai nou, mai puțin rezistent și de cât mai mult prost gust? Oare cum de suportă Segovia un apeduct roman (intact, vechi de două mii de ani) complet inutil după orice calcul economic, sau atâtea străduțe medievale așa înguste încât pe ele nu poate trece o mașină dacă pietonii nu se lipesc de intrândurile ușilor ca să le facă loc? De ce nu-și dărâmă casele din centru ca să facă măcar un singur pasaj suprateran astfel ca mașinile să poată vâjâi cu viteză încoace și-ncolo?

Oare pentru că ei știu ceva ce nu știm noi românii, și anume că istoria, acest bun mai valoros decât orice altceva, este un lucru care nu se poate cumpăra?

vineri, 1 iulie 2011

Lucruri care se mai lămuresc... - DSK, Băsescu, Crin Antonescu


Mă bucur să constat că n-am judecat greșit situația în cazul DSK. Revelațiile de azi ale cazului (care conduc la ideea unei înscenări premeditate) sunt, cred eu, lămuritoare. De la început nu credeam deloc în varianta bărbatului puternic și bogat care agresează o sărmană cameristă... Mai poate fi însă reparat răul deja făcut de felul năpustit în care s-a manifestat justiția nord americană? Cum va fi DSK reabilitat?

Revenind în țară, sunt bucuros să constat că după declarația insultătoare de săptămâna trecută a președintelui Băsescu în privința lui Vodă Mihai, multă lume (inclusiv GDS-ul) și-a dat în fine seama cu cine are de-a face. Cu cineva chiar mai periculos decât fostul președinte Iliescu (e interesant cum acesta și-a mai nuanțat poziția în privința lui Vodă, recunoscând că a greșit - deși, și în acest caz, răul a fost făcut).

Mă bucură și evoluțiile relativ previzibile din sondajele politice de săptămâna asta, care-l pun pe liderul PNL Crin Antonescu pe primul loc între oamenii politici români, ce-i drept cu exact atât cât cred și eu că merită, adică cu destul de puțin... Oricum, cu toate defectele lui, între toți politicienii de la vârf din acest moment, e singurul pentru care am respect.