„Și dacă nu sunt așteptat deloc... Ăsta-i iadul!”

Îl mai văzusem pe Tomohiko Kogi în două spectacole ale Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu: Die Räuber, de F. Schiller, și Puricele în ureche, de G. Feydeau. În primul n-a scos o vorbă, în cel de-al doilea a spus o propoziție în română și câteva în japoneză. Așa încât am fost intrigat atunci când am citit anunțul unui spectacol în limba japoneză, la sala Studio: Godot este așteptat, de Seiko Ito, adaptat și jucat de Tomohiko Kogi. A trebuit să merg să-l văd.

Pot spune că e un spectacol incomod, și asta nu pentru că a trebuit să ascult un monolog de peste o oră în japoneză (cu traducere desigur)... Îl vedem pe Kogi intrând în pielea singuraticului Alfred. Dormind, trezindu-se, spălându-se, îmbrăcându-se, dezbrăcându-se, masturbându-se, făcându-și nevoile. Reușind în acest timp să transmită oscilația stărilor sale sufletești de la sunetul ceasului deșteptător și până la culcare - speranță, disperare, încredere, iarăși disperare. Procrastinare.

Alfred se amăgește singur că este așteptat. Nu știe cine îl așteaptă, dar se pregătește să se ducă la întâlnirea cu oricine l-ar aștepta. Dar atunci când trebuie să plece, nu mai e așa de sigur... Iar când cineva (alter ego-ul) bate la ușă, e de-a dreptul panicat, și se baricadează în casă.

Citatul cheie al piesei este, cred, „Și dacă nu sunt așteptat deloc... Ăsta-i iadul!”

Piesa mi-a adus aminte de cât de mult contează să fii iubit, să simți că ești... așteptat de cineva, un prieten, o iubită. „Vreau să fiu așteptat!” strigă disperat Alfred.

„Voi pleca pur și simplu. Voi deschide ușa aceasta de închisoare”, spune el îmbrăcat și cu valiza în mână. Dar face cale-ntoarsă de la ușă, își pune pijamaua, și se duce la culcare.

Încă un film de (re)văzut: La piel que habito

Văzând că La piel que habito (Pielea în care trăiesc) încă mai rulează la cinematograful meu preferat, la amiază am lăsat totul baltă și m-am dus val-vârtej să văd acest nou film al lui Almodóvar.

Sala era plină – în a doua săptămână de la premieră - semn că publicul știa ceva... 

Cu o săptămână mai devreme, o prietenă psiholog comentase după vizionare doar că vrea să rămână o vreme singură cu impresia pe care i-a făcut-o filmul, și cu gândurile ei.

Într-adevăr, e o peliculă care dă de gândit. Inspirat după un roman tipic de „série noire” la care se adaugă elemente de science-fiction, filmul iese însă din orice tipar.

Temele preferate ale genialului cineast spaniol – dubla identitate/căutarea identității, erotismul, moartea, transexualitatea, legătura de sânge indisolubilă dintre părinți și copii, fragilitatea condiției umane, normalitatea/anormalitatea – sunt toate prezente în acest film. În plus, apar alte teme, cum ar fi cea a aparenței exterioare a omului - pielea și/sau îmbrăcămintea - nu știu însă dacă aici am pătruns cu adevărat gândurile autorului.

Talentul extraordinar al lui Almodóvar face din această peliculă un tot spectaculos și aproape firesc, deși multe lucruri se petrec la limita patologicului sau chiar trecând peste această limită. 

Au fost detalii pe care le-am observat imediat - hainele lui Jean-Paul Gaultier, picturile lui Tițian sau muzica Conchei Buika, ca să nu spun nimic despre Toledo. Altele, ale căror ramificații și profunzimi încă nu-mi sunt la îndemână. Este de aceea un film (dintre cele câteva) pe care-mi propun să îl revăd, și re-revăd.

Deocamdată însă sunt încă sub impresia filmului. 

Singur cu gândurile mele.

Die Räuber (Hoții) la Secția germană a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu

Aseară, o premieră pentru mine - un spectacol de teatru în limba germană la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu: Die Räuber (Hoții) de Friedrich Schiller.

Pentru început, mi-a părut rău că nu înțeleg mai mult de câteva cuvinte în germană, dar până la urmă m-am consolat cu traducerea din cască.

Despre piesă (pe care, spre rușinea mea, n-o cunoșteam) pot spune că începe oarecum academic, predictibil și melodramatic, dar că progresiv capătă amploare și complexitate, pentru a lua sfârșit într-un mod absolut impredictibil, punând sub semnul întrebării multe dintre valorile morale general acceptate la vremea când a fost scrisă.

Scrisă acum 230 de ani, Hoții este și astăzi o piesă modernă. Ridică probleme cu care continuăm să ne confruntăm și noi, fără a le fi găsit între timp răspuns. Între ele: inechitatea și injustiția socială, imposibilitatea de a trasa o linie precisă de demarcație între bine și rău, între binele personal și cel al întregii societăți. M-a impresionat în mod deosebit fluiditatea caracterelor din piesă, precum și lipsa unei/unor concluzii ferme.  

Dintre actori, i-am remarcat pe cei doi titulari, Stefano Marcello (Karl) și Daniel Plier (Franz), precum și pe Wolfgang Kandler (Spiegelberg).

Un singur cuvânt despre băncile (prea) înguste și (prea) apropiate pe care am stat: poate sunt moderne, dar sunt și puțin cam incomode pentru o piesă care durează peste două ore...

Altfel, abia aștept să revin la acest teatru!

Kaulakau și Klezmer Connection la Sibiu

În urmă cu două seri am fost la Sibiu World Music Festival 2011, la sala Thalia a Filarmonicii Sibiu.

Am ascultat două formații extrem de diferite: Kaulakau – din Spania, și Klezmer Connection – din Austria.

Cei patru muzicieni de la Kaulakau foloseau un instrument de suflat tipic catalan – tenora – care mi s-a părut a fi ceva între taragot și saxofon sopran; un contrabas; o baterie obișnuită plus un cajón – instrument afro-american de percuție; și o zanfona – o vioară medievală cu roată. Muzicienii au mai folosit din când în când și alte instrumente mai speciale, cum ar fi un fluier care se ținea cu o singură mână, sau mici alte „jucării” de percuție.

Cu astfel de instrumente, evident că și sonoritatea acestui grup a fost specială. Impresia generală a fost de muzică celtică. Pe alocuri însă, muzica interpretată de Kaulakau mi-a adus aminte de jazz-ul de cameră al lui Johnny Răducanu, lungile solo-uri de bas m-au făcut să mă gândesc la Ron Carter, cele de baterie la Billy Cobham, iar tenora, ca și cajón-ul mi-au reamintit de sonoritățile afro-americane ale lui Gato Barbieri. Dar această muzică nu a fost numai jazz, ci și multele altele în același timp - folk, baladă medievală – o muzică foarte originală, și greu de definit. Deși în general calmă, în anumite momente intensitatea ei devenea absolut extraordinară. Ca și mine, publicul a fost încetul cu încetul cucerit de muzicienii catalani, astfel că pe parcursul concertului aceștia au fost recompensați cu aplauze din ce în ce în ce mai puternice, devenite chiar entuziaste la final.

Dacă ar fi să recomand o singură melodie, reprezentativă, din tot concertul, aceasta ar putea fi Bestial.

A doua parte a concertului a revenit formației Klezmer Connection. Am aflat cu această ocazie că numele de klezmer este dat unui gen de muzică tipic evreilor așkenazi din Europa centrală și de est. Nu mai ascultasem niciodată acest gen de muzică, astfel că am fost surprins să remarc asemănările, uneori similitudinile, cu muzica de taraf de la noi. În realitate, toate melodiile au sunat mai mult sau mai puțin ca muzica lăutărească de nuntă, cu un ritm extrem de susținut, care necesita un mare efort fizic în afara celui muzical. Instrumentele formației au fost clarinet, acordeon, contrabas, chitară (înlocuită uneori de mandolină sau de... tamburină) și baterie. O mare parte din melodii au fost interpretate și vocal, în idiș. Sigur că au existat și mari diferențe față de muzica noastră de taraf, nu numai inflexiunile mult mai pronunțat asiatice, ci și influența muzicii de jazz, care se resimțea la unele subtilități ritmice ca pauzele și sincopele (extrem de rare însă, ritmul fiind în general extrem de susținut și continuu). Am ascultat concertul cu mare interes. Trebuie însă să recunosc că senzația generală a fost puțin ciudată, mă simțeam ca și cum aș fi participat la o nuntă... la care nu am fost invitat. Am remarcat și faptul că restul sălii aplauda la fel ca și mine, părând interesată, dar fără să fie total convinsă.

Ce m-a fascinat însă fără rezerve la formația austriacă au fost cei cinci muzicieni înșiși. Deși a existat și o interpretă feminină, cel care mi-a atras privirile cel mai mult a fost acordeonistul, un bărbat puțin peste 50 de ani, cu păr alb și cioc la fel, cu o tichie neagră pe cap, îmbrăcat în pantaloni de piele. Interpreta o muzică veselă, ritmată, cu o figură absolut impasibilă, privind continuu în jos. Tot o figură impasibilă, care contrasta total cu veselia muzicii, avea și contrabasistul. Șeful formației, clarinetistul, un interpret absolut excepțional, mai zâmbea din când în când. Rar, am observat însă cum fața bateristului - un personaj complet atipic și extrem de diferit de toți ceilalți, cu o față de un alb de cretă, îmbrăcat în șalvari și... cu picioarele goale – se transfigura complet, din lividă și impersonală se îmbujora și se umplea progresiv de un zâmbet extatic, care, atunci când ajungea la apogeu, dispărea într-o singură clipă, pentru a se lăsa apoi așteptat pentru multă vreme până să apară din nou...

Venit să ascult, n-am avut la mine aparatul de fotografiat - o decizie pe care o luasem în cunoștință de cauză, și pe care, ca și în alte dăți, o regret.

În rezumat, acest concert a fost o experiență foarte interesantă, care mi-a mai deschis puțin orizontul cunoașterii muzicii lumii. Mulțumesc, Sibiu World Music Festival!

sibiuworldmusicfestival.sibiujazz.eu
www.kaulakau.com

www.klezmerconnection.at

Liviu Ciulei

Mi-l amintesc pe Liviu Ciulei ca pe un personaj fără vârstă, de o masivitate atletică, de o masculinitate pregnantă, cu o vorbă bine articulată, dar dulce, prietenoasă.

Dacă cineva m-ar ruga să-i spun ce mi se pare că-l reprezintă cel mai bine, atunci aș menționa (fie-mi iertată subiectivitatea) cariera sa de regizor (și actor) de film, cu, în această ordine, fantastica scenă de dragoste – masa condamnatului (cu actorii Victor Rebengiuc și Ana Széles, o actriță de care m-am îndrăgostit iremediabil după acest film) din „Pădurea spânzuraților” din 1964, și scenele de rivalitate masculină din „Valurile Dunării” din 1959 (în care Ciulei a jucat unul din rolurile principale ale triunghiului amoros alături de extraordinarii Irina Petrescu și Lazăr Vrabie).

De menționat că ambele filme au fost premiate la timpul lor („Pădurea spânzuraților” la Cannes, unde a primit Premiul pentru regie, iar „Valurile Dunării” la Karlovy Vary, unde a primit Globul de cristal).

Un lucru îndeobște mai puțin cunoscut este acela că Ciulei a fost și regizorul secund al lui Victor Iliu la filmul „Moara cu noroc” din 1955, film care a fost și el nominalizat la Palme d'Or la Cannes (și pe care eu personal îl consider cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor, o fantastică poveste de iubire în care triunghiul amoros a fost jucat magistral de actorii Constantin Codrescu, Ioana Bulcă și Geo Barton).

Dumnezeu să-l odihnească!

Majestate sau maiestate?

Mărturisesc că plâng adeseori la filmele de dragoste. N-am crezut însă că o să plâng vreodată la un discurs în Parlament. Am făcut-o totuși la discursul lui Mihai I.

Primul nod în gât mi-a apărut când regele românilor a intrat în sală. Ceva din ținuta sa de o eleganță demnă dar modestă mi-a adus aminte de bunicul meu (poate de aceea am avut până la sfârșit ochii înlăcrimați?), și de alți bărbați din familie, pe care n-am știut să-i apreciez cum se cuvine la timpul potrivit.

Oameni cărora le spuneam pe nume, dar pe care nu i-am văzut niciodată îmbrăcați altfel decât cu cravată, chiar și atunci când săpau grădina.

Lacrimile m-au podidit când am ascultat „Deșteaptă-te române”. Astăzi imnul de stat al României, imnul meu și al tuturor românilor. M-am gândit cum în numai câteva zeci de ani, imnul a trecut de la „Trăiască regele” (imnul monarhic), la „Zdrobite cătușe”, „Te slăvim Românie” (pe care cred că nu și le mai amintește nimeni astăzi), „Trei culori” (în varianta adaptată), și apoi „Deșteaptă-te române” – o succesiune care arată clar confuzia și șocul continuu al societății românești postbelice.

Nici felul cum arată, nici cel în care vorbește Mihai I nu au nimic ostentativ. Dimpotrivă. Cu toate acestea, atrage privirea și interesul.

Îmi place enorm și felul drăgăstos în care îl privește principesa Margareta când îl însoțește. Și mai ales măsura tuturor lucrurilor pe care le spune. Discursul lui e un exemplu de diplomație în formă condensată. Doar douăzeci de minute, dar fără să lase nimic important deoparte. Punctat acolo unde e nevoie, dar nu mai mult. Discursul unui om care a văzut multe, s-a bucurat și a suferit, care nu are resentimente, ci doar planuri de viitor.

M-a mirat să-l văd pe fostul președinte Iliescu venit să-l asculte pe rege. M-am bucurat să-l văd pe Constantinescu în sală. Abia a doua zi mi-am dat seama că actualul președinte (scuze, am un lapsus, nu-mi amintesc numele lui) nu a venit. Ce m-a mirat însă cel mai mult a fost lipsa patriarhului Daniel... Arhiepiscopul Robu a fost.

Mi-a părut puțin rău de Geoană. Sarcina de a-i face introducerea regelui a fost, din păcate, prea mare pentru el.

Revenind la discurs, recunosc că de mult nu m-am mai simțit atât de mândru că sunt român!

PS Sunt luni bune de când n-am mai deschis televizorul (pe care-l țin doar pentru evenimente cum a fost discursul de 90 de ani, din Parlament, al regelui). Poate de aceea m-a mirat să aud folosindu-se aproape de toată lumea varianta „majestate” în locul firescului „maiestate”... Oare cum o fi corect?

Greenaccord IX, 2011: O imersiune culturală

De câte ori mă întorc de la forumul de media organizat în fiecare toamnă, în Italia, de asociația Greenaccord (desfășurat anul acesta la Cuneo, și având tema „Media, democrație și sustenabilitate”), mintea îmi vuiește (timp de cel puțin câteva zile, adică tot atâta timp, dacă nu și mai mult decât a durat întâlnirea) de un amestec de italiană și spaniolă. Tot felul de cuvinte și expresii (sviluppo sostenibile, salvaguardia del creato, medio ambiente, periodismo ambiental) îmi străbat gândurile. Asta dovedește că imersiunea în contextul cultural al conferinței trebuie să fi fost destul de adâncă.

La început încercam să urmăresc toate prelegerile forumului în traducere engleză, dar apoi mi-am dat seama că pierd astfel o bună ocazie de a învăța alte două limbi. Mai exista o problemă, și anume că atât italienii cât și hispanicii vorbeau în general mult prea repede pentru a putea fi traduși bine simultan. Chiar și atunci când vorbeau relativ normal, ceea ce pentru anglo-saxoni înseamnă repejor spre repede, către finalul prezentărilor începeau să se grăbească și mai mult, ca să se încadreze în timp - moment în care traducerea îi pierdea definitiv, dacă nu-i pierduse până atunci...

Am ajuns acum să înțeleg destul de bine italiana și spaniola (în ce privește spaniola, ceva mai bine limba vorbită în peninsulă, și ceva mai puțin bine diversele variante sud-americane). Și chiar să le vorbesc puțin (amestecate între ele, cu un mic adaus de cuvinte românești uneori, din păcate, uneori complet neinteligibile pentru partenerii mei de dialog). Mă descurc astfel să stau de vorbă cu această „familie” extraordinară de ziariști și comunicatori care se întrunește la forumul Greenaccord, dintre care mulți nu vorbesc deloc engleza, lingua franca a epocii contemporane, lucru care pare însă să nu-i afecteze... Spun familie, pentru că atât colegii pe care-i cunosc de douăzeci de ani, cât și cei pe care-i văd pentru prima dată la Greenaccord sunt pentru mine foarte apropiați. Chiar dacă venim din toate colțurile lumii, și suntem de vârste, rase și credințe dintre cele mai diverse, am constatat că avem în schimb cu toții o mare afinitate între noi, un mod foarte asemănător de a gândi și a ne purta.

De-alungul timpului, am remarcat că vorbitorii chemați de Greenaccord să facă prezentări dintre cele mai diverse (biologie, geologie, geografie, politică, economie, filozofie, teologie, arhitectură etc.) sunt foarte interesanți. Dar mai interesanți sunt colegii ziariști, cu care pot interacționa și timp mai îndelungat – în timpul pauzelor, meselor, în autocar, chiar și la aeroport. Am mai constatat și că lumea vorbitorilor de engleză (includ aici Africa de Sud, Australia, Canada, India, Pakistan, Taiwan etc.) îmi este mai bine cunoscută decât cea a vorbitorilor de italiană și spaniolă. Aceștia din urmă mă atrag însă (din ce în ce) mai mult.

În mod ironic, acum numai câțiva ani, atunci când am avut ocazia să lucrez în America de Sud în domeniul comunicării în protecția mediului, n-am știut cum să refuz mai repede, gândindu-mă că n-aș putea trăi într-o țară subdezvoltată, cu guvern de operetă și veșnice lovituri de stat, și unde pe deasupra se mai vorbește și spaniola. Tot așa, Italia era pentru mine o țară caraghioasă, instabilă politic și unde nu se întâmplă decât prostii. Între timp mi-am reconsiderat fundamental poziția. Sunt tot mai atras de profunzimea și de frumusețea culturilor latine.

www.greenaccord.org

www.greencanal.eu

Dansul morții, sau Melancolia lui von Trier la a treia vizionare

Am vizionat și a treia oară Melancolia lui von Trier. Am fost emoționat, ce spun, zdruncinat din nou. Și m-am mai lămurit puțin, dar nu mult.

Am decodificat din nou, parcă prea ușor, trimiterile către filmele culte Solaris, Odiseea spațială 2001 și Întâlnire de gradul trei.

Sunt însă aproape sigur acum că aceasta este o capcană întinsă de un regizor hâtru, pentru că, în realitate, filmul nu este deloc, ba chiar deloc despre apocalipsă.

Melancolia este un film despre oameni și sentimentele lor. În primul rând despre dragoste.

Și despre comunicare (sau mai degrabă despre lipsa ei).

În film, ca și în viața de zi cu zi, personajele evoluează, involuează, rămân fidele propriului crez sau se schimbă radical.

Tot ca în viață, există personaje care-și acceptă resemnate soarta (Justine, cu care am empatizat), și altele care se luptă până în ultimul moment împotriva ei (Claire, care m-a emoționat profund, și alături de care am suferit)...

De fapt, este un dans al morții (dar ce altceva este chiar viața?). Acest dans este cel mai bine reprezentat de instrumentul lui Leo, cu care Claire tot măsoară planeta Melancolia– o bucată de sârmă pe un băț pe care să-l sprijini pe piept. Nu-ți trebuie mai mult decât o joacă de copil ca să poți măsura mersul lumii...

PS Dacă tabloul lui Bruegel cel Bătrân Vânătorii în zăpadă este o piesă fundamentală în filmul lui Tarkovski, el rămâne o întrebare încă deschisă pentru mine în filmul lui von Trier (ca și ninsoarea și grindina în plină vară). Dar mai sunt și alte întrebări care au rămas fără răspuns, și la care încep să cred că nici nu este bine să mai caut vreunul. Există lucruri care trebuie lămurite, și altele care sunt perfecte așa cum sunt.

Melancolia - o poveste de iubire, ce altceva?

Am văzut de două ori Melancolia (2011) lui Lars von Trier, și încă nu sunt sigur care este mesajul filmului. Dar este un film ale cărui imagini, și mai ales muzică, mă obsedează.

Ce știu este că, deși e vorba despre o ciocnire între planeta Pământ și planeta Melancolia – subiect tip NASA - nu este deloc vorba despre un film științifico-fantastic.

Prima parte a filmului (Justine) mi-a adus aminte într-un mod frapant de filmul danez Festen (Aniversarea), despre o sărbătoare într-o familie disfuncțională (cu ocazia sărbătoririi patriarhului familiei, unul dintre băieți, oaia neagră a familiei, are curajul să deconspire un secret știut de toți, dar nespus de nimeni - abuzurile pe care patriarhul le făcuse în tinerețe pe rând asupra tuturor copiilor săi).

În această primă parte, Justine pare să dea, fără nici o explicație, cu piciorul la tot ce pare valoros în viața sa (soț, carieră), tocmai când parcă își găsise drumul.

Partea a doua a filmului (Claire, după numele sorei Justinei) are câteva răsturnări de situație, astfel încât tot ceea ce era stabil devine brusc instabil. În esență, mesajul pare să fie că planeta Melancolia distruge Pământul pentru că acesta din urmă este un loc malefic, și pentru că viața pe Pământ (singura planetă locuită, pare să știe Justine...) este malefică. Pare un fel de pedeapsă divină pentru toate abuzurile făcute de viețuitoare și de oameni (vezi diversele tare descrise în prima parte a filmului), care trebuie cu toții distruși.

Interesantă imaginea finală, în care Justine construiește „peștera” despre care se tot vorbește în film, peșteră care arată ca un schelet de wigwam (oare ce simbolizează asta?)...

Interesante și alte imagini pe care nu mi le pot explica, spre exemplu, povestea de dragoste dintre Justine și Melancolia (Justine iese noaptea din casă, și se dezbracă, lăsându-se mângăiată de razele acestei planete, care-i provoacă o plăcere intensă).

În finalul filmului, von Trier evidențiază diferențele de comportament dintre cele două surori. Justine primește cu seninătate (resemnare, răceală?) pedeapsa divină, în timp ce Claire se zbate, încearcă să-și scape copilul (automobilele cu care încearcă să fugă în sat nu pornesc la cheie, la fel ca „Întâlnire de gradul trei”...), plânge, are sentimente profund umane, dar ambele surori (împreună cu copilul) sunt spulberate în același timp de impactul Melancoliei cu Pământul.

Un element filmic interesant este zbaterea continuă a aparatului de filmat. Nu știu ce anume trebuie să semnifice căutarea intenționată a neclarității, după care se revine la claritate – acesta este un alt „mesaj” artistic (o cheie de citire?) rămas nedescifrat de mine...

Muzica lui Wagner (Tristan și Isolda), extrem de intensă.

Poate că muzica să fie una din cheile citirii mesajului? Tema muzicii este poate a celei mai mari povești de dragoste din istorie, în timp ce personajele filmului par să nu reușească deloc să se iubească (sau dacă se iubesc, nu știu să-și transmită acest mesaj)...

Cred însă că trebuie să mai merg cel puțin încă o dată la film, ca să pot începe să-l înțeleg.

„Dansați, dansați, altfel suntem pierduți”

Nu pot spune că Pina lui Wim Wenders a fost chiar o dezamăgire, dar nici nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Sau poate că cer eu prea mult de la Wenders după ce de curând am văzut Tanzträume (Viața în pași de dans), cu aceeși Pina, de doi regizori necunoscuți (necunoscuți mie vreau să spun)?

Să fie din cauză că n-am văzut filmul în 3D, pierzând chiar esențialul (deși mă îndoiesc)? Nici lipsa spectatorilor (circa o duzină de spectatori - e drept, într-o luni seara) n-a fost în măsură să mă incite.

În ansamblu, un film documentar bun, deși fără poveste - spre deosebire de documentarul Tanzträume a cărui poveste este realmente extrem de captivantă (sau poate n-am prins eu povestea lui Wenders?) - cu câteva momente deosebit de emoționate (datorate mai degrabă coregrafiei Pinei sau emoției celor intervievați), dar și cu unele lungimi care m-au făcut să mă foiesc de vreo două ori pe scaun... Imaginea, de la care așteptam minuni, a fost doar corectă, nimic deosebit...

Am apreciat însă enorm ideea regizorului de a folosi limba fiecărui dansator la interviuri (franceză, engleză, germană, japoneză, rusă, diverse feluri de spaniolă, precum și o limbă slavă pe care n-am identificat-o). Acest amănunt n-a fost gratuit, ci a subliniat personalitatea fiecărui dansator – un lucru la care Pina ținea enorm, până acolo încât nu le dădea colaboratorilor decât instrucțiuni lapidare („Fragilitatea este forța ta!”), pe care fiecare trebuia să le interpreteze cum putea (o altă indicație interesantă era să-ți dai frâu liber imaginației, să redevii copil, să reîncepi să faci nebunii).

Mesajul esențial propagat de Pina, dacă am înțeles eu bine, este „Fii tu însuți/însăți!”, un mesaj oarecum surprinzător venind din partea unui director de teatru care nu le spune colaboratorilor ce sau cum să facă, ci și-i alege tocmai în așa fel încât să nu fie nevoită să le spună prea mult.

De altfel, alegerea dansatorilor, destul de interesantă. De toate vârstele, formele și culorile, unii pot fi considerați nepotriviți după standardele clasice, dar nu după ale Pinei. Interesant amestecul de vârste, modul natural în care arată dansatorii, femeile îmbrăcate adesea doar într-un furou, bărbații uneori în costume de stradă, dar... în picioarele goale.

Deși există un fir roșu, conducător în toate coregrafiile Pinei, rezultatul dansului fiecăruia mi s-a părut uneori eterogen (deși acesta poate foarte bine fi și un efect căutat). Singura din trupă care mi s-a părut mereu egală cu ea însăși, și mereu grațioasă, fragilă, delicată în simplitatea sa ostentativă - este chiar Pina, indiferent de epoca în care a fost filmată.

O altă idee fundamentală, dar nu așa evidentă, asupra căruia filmul mi-a atras atenția este că Pina își învăța colaboratorii să se întrebe: „Ce căutăm?” - pentru că viața (coregrafia) Pinei este o continuă căutare.

Între multele melodii interesante din film, și una intrepretată de... Maria Tănase.

Coregrafia Pinei devine însă cu adevărat intensă și pe gustul meu atunci când este realizată pe melodioasa muzică hispanică, pe ritmatul și coloratul swing american post-belic și mai ales, da, mai ales pe sentimentalele tango-uri germane de dinainte de război (le ascult și acum în gând, și mi se face pielea de găină)... 

De fapt însă, un singur lucru contează cu adevărat: Pina lui Wenders mă face să o iubesc tot mai mult pe marea dansatoare, coregrafă și pedagogă care a fost Philippina (Pina) Bausch.

Despre Roșia Montană în Piața Romană

Treceam azi prin Piața Romană când un tânăr cu o hârtie și un pix se apropie de mine: Doriți să semnați împotriva proiectului Roșia Montană? M-am gândit: De ce nu, în definitiv poate că e momentul să iau și eu o poziție mai angajată. Timpul de gândire pe care mi l-am acordat a fost însă sesizat de tânăr, care a devenit brusc mustrător: Doar nu sunteți pentru proiect? A fost suficient ca să mă răzgândesc: Nu, mulțumesc, nu sunt nici pentru nici contra.

Mi-am văzut de drum sub privirile dezaprobatoare ale tânărului ecologist. Trebuie să recunosc că deși mi s-a părut frumos că există cineva care se ostenește să strângă semnături pentru un scop ecologic, m-a deranjat insistența (agresivitatea) cu care acest lucru era făcut.

Sigur că și eu l-am derutat pe militantul ecologist. Așa cum arătam, îmbrăcat cu pantaloni scurți, cu pantofi de munte și cu un rucsac în spate, păream candidatul ideal pentru a semna fără ezitare un protest ecologist. Faptul că mi-am permis să gândesc a fost însă considerat periculos (asta-mi aduce aminte de „Ești cu noi sau ești împotriva noastră” din anii comunismului). Evident că nu era locul în care să încep să explic că pe de o parte de când practic jurnalismul evit să iau partea cuiva, ca să-mi pot păstra cât mai intactă obiectivitatea, iar pe de altă parte că expertiza mea geologică (atâta câtă este) îmi spune că la Roșia Montană (ca și în celelalte mine de aur, argint și sulfuri polimetalice abandonate - cu halde descoperite care distrug peisajul, și cu ape acide de mină care otrăvesc râurile) lucrurile stau atât de prost din punct de vedere ecologic încât dacă proiectul propus de RMGC nu e soluția, în schimb nici lipsa oricărui proiect nu este o soluție!

M-aș bucura să găsesc zilele viitoare în Piața Romană pe cineva care să-mi ceară să semnez nu contra unui proiect prost, ci pentru un proiect bun la Roșia Montană...

O briză proaspătă dinspre Pacific: Sauvignon Blanc 2008 Orchard View

Ce-aș putea spune despre Sauvignon Blanc-ul 2008 Orchard View One World de Chile?

De fapt, destul de multe, deși inițial am crezut că este doar un vin ieftin, cu dop înșurubat și un design minimalist, cumpărat de la Halewood la ofertă, bun cel mult pentru gătit.

Cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, l-am deschis când am testat o bucată de somon de la Megaimage (apropo, somonul a fost bun).

Vinul pur și simplu m-a surprins. Nu numai că s-a așezat elegant pe pereții paharului, ci m-a încântat cu un buchet realmente extraordinar. L-am tot adulmecat minute în șir fără să mă satur. Un parfum intens de citrice, mult mai colorat și acid decât m-aș fi așteptat de la un Sauvignon, mai ales la acest preț. Desigur că gustul n-a fost la același nivel, dar deja eram dispus la aproape orice compromis (deși nu este cazul). Chiar dacă e un vin fără pretenții, e totuși foarte corect, ceea ce nu se poate spune despre alte vinuri albe mult mai scumpe.

În plus, un lucru este cert: o dată are dreptate și echipa de marketing care a compus textul de pe etichetă: „A fresh breeze blows in from the Pacific, stirring the scent of the blossom in the orchards”!

Seară de balet la Operă

Seară de balet la Operă, la Festivalul George Enescu. Opera arată bine (pe dinăuntru, pentru că pe afară se repară drumul, și totul e cu fundul în sus...). Baletul, așa și-așa, deși mă așteptam ca piesele din repertoriul Balanchine și Kylián să fie de excepție.

Balanchine – Vals fantezie și Serenadă, balete în stil neoclasic. Multă tehnică, ceva mai puțin sentiment. Nu știu dacă muzica, coregrafia sau interpretarea, sau toate la un loc au fost problema. Cert este că nici aplauzele publicului la sfârșitul fiecărei mișcări n-au fost de ajutor. Am remarcat însă o dansatoare minionă, cu figură asiatică (japoneză?) care părea să iasă în evidență printr-o interpretare mai „emoțională”. În trupă, multe alte balerine cu busturi ceva mai planturoase decât s-ar potrivi la acest tip de dans. Unul dintre interpreții masculini, de fapt chiar un solist, o mare dezamăgire (plecând de la picioarele în x, nici restul n-a fost mult mai bine, au fost momente când mă simțeam eu prost pentru că-l privesc...).

În pauză am văzut piesele expuse de Artmark pentru două licitații care se vor desfășura curând: România regală, și Impresionism și postimpresionism românesc. Între piesele de la România regală, unele chiar interesante – și nu mă refer aici la tablourile lui Grigorescu, estimate la 120.000 – 200.000 de euro.

După pauză, Falling Angels a lui Kylián. Noroc că n-a avut decât interprete feminine! Un balet modern, pe ritm de tobe, cu jocuri de lumini și umbre. Mult mai interesant decât prima parte, captivant chiar. Și interpretele păreau mai prinse în „joc”. Aceeași (altă?) figură asiatică care s-a remarcat (de fapt au fost mai multe, dar una singură a ieșit cu adevărat în evidență, după părerea mea). Apropo de figuri asiatice - costumele negre de sport gen bustieră cu pantalon scurt au pus în evidență corpurile (în special picioarele) balerinelor (dansatoarelor). Una dintre dansatoarele românce avea niște picioare care m-au fascinat (mai ales în timpul aplauzelor, când am putut să le privesc mai atent). Am remarcat încă o dată, cu această ocazie, ce diferită este conformația japonezelor de a româncelor. Picioarele japonezelor scurt scurte și îndesate, uneori chiar crăcănate - arată ciudat când stau, dar cât de frumos se mișcă!

Falling Angels s-a terminat parcă prea repede. Aplauzele publicului au fost puternice, semn că toată lumea a simțit diferența față de prima parte. Ca să nu spun că nimeni nu mai vroia să plece, toți așteptau încă ceva. Dar lucrurile bune se consumă cu moderație, nu-i așa?

Midnight in Paris, miezul nopții la București

Aveam de lucru, așa încât am ezitat până în ultima clipă dacă să mă duc sau nu la Midnight in Paris, cel mai nou film al lui Woody Allen. Când m-am hotărât să merg totuși, m-am temut să nu fie prea târziu, și să nu mai găsesc bilete. A fost cât pe ce. De mult n-am mai văzut așa coadă la Cinema Studio! Într-un fel, asta m-a mobilizat, mi-am spus că dacă alții sunt dispuși să stea la coadă, de ce n-aș face-o și eu. La ora începerii filmului stătusem deja un sfert de oră la coadă și mai aveam de stat încă o dată pe atât. N-aveam însă de gând să pierd începutul. Circula însă un zvon, care s-a confirmat, și anume că filmul nu va începe până nu apucă toți să cumpere bilete. Am intrat în sală cu sufletul la gură, am căutat un loc liber dintre puținele care mai rămăseseră, și imediat ce m-am așezat, filmul a început.

Mi-a plăcut felul cum reacționa, sau mai bine zis cum participa publicul la film. Evident, mi-a plăcut și filmul. Dialoguri vioaie, aparatul de filmat alert, muzică bună cu mult clarinet – într-un cuvânt, l-am recunoscut pe Woody Allen. Dar cred că nu numai mie mi-a plăcut filmul. M-am uitat cu atenție la fețele spectatorilor înainte de ieșire. Toate zâmbitoare, prietenoase. Parcă aș fi fost la o milonga din cele mai reușite. Continuarea firească a serii a fost practica de tango de două etaje mai sus. Aveam de gând să las o datorie de 5 lei pe care-o aveam de ultima dată, cu câteva săptămâni în urmă, când am plecat fără să plătesc, nu mai țin minte de ce, poate pentru că am uitat, sau poate că atunci venisem fără bani la mine. Dar n-aveam de gând să dansez, vroiam să revin acasă să mai lucrez, de altfel nici nu-mi adusesem pantofii de dans. Am dat însă peste o prietenă pe care n-am mai văzut-o de aproape o jumătate de an – între timp a avut un bebeluș. Se pregătea să plece. Ce coincidență m-am gândit la tine astăzi, da și eu dansăm?, absolut dar doar un dans pentru că nu mi-am adus pantofii și o să-mi fie greu în ghete, perfect, și oricum trebuie să mă întorc devreme acasă am de lucru, și eu trebuie să ajung repede acasă a sunat mama după mine și mi-a spus să mă grăbesc că nu mai poate sta cu bebele, știi ce film frumos am văzut mai devreme ultimul Woody Allen, merită văzut? trebuie văzut o să-ți facă mare plăcere. Am dansat un dans, apoi încă unul și încă multe altele. La un moment dat, una din fetele de la tango a fost sărbătorită. Mi-am pierdut partenera care s-a dus să bea apă iar pe drumul de întoarcere a fost invitată de un băiat. Am invitat și eu o altă fată. Știi ce film am văzut mai devreme? nu, cel mai nou Woody Allen, și cum a fost? minunat trebuie neapărat să-l vezi o să te binedispună. Și apoi altă parteneră. Știi ce film rulează jos, ultimul Woody Allen, da? trebuie să-l vezi e minunat... Și tot așa până după miezul nopții.

Grüß Gott!

Sâmbătă dimineața. Sibiu. Ies la jogging în parcul Sub arini. Vecinul de la a doua casă din dreapta, un domn prezentabil de circa șaptezeci de ani, mătură frunzele moarte de pe spațiul verde de vizavi – unde e gardul fostului arsenal, o clădire veche, maiestuoasă, acum complet părăsită după ce o vreme fusese transformată în fabrică de piese auto.

Bună dimineața!

Bună dimineața! Doamne-ajută! îmi răspunde el.

Acest Doamne-ajută! îmi aduce aminte de prima mea ședere la Sibiu. Era prin anul 1978 sau 1979. Am stat o zi sau două la prietenul și colegul meu sibian Thomas, sas care locuia cu întreaga sa familie în Sibiu, în cartierul Gușteriței (la scurtă vreme urmau să emigreze toți în RFG, mai puțin bunica, singura de altfel care nu vorbea deloc românește, și care fusese deportată în Bărăgan după al Doilea Război Mondial, dar ea aici se născuse și numai aici vroia să trăiască și să moară). Ce-am remarcat atunci pe stradă a fost chiar acest Grüß Gott! cu care sașii se salutau între ei. Am mai remarcat și că românii sau maghiarii îi salutau pe sași la fel. Când se întâlneau un român și un maghiar, salutul era pe ungurește, Jó napot! (Doamne-ajută! era salutul între români).

Apropo de plecarea sașilor în RFG, studiez acum structura socio-demografică din județul Sibiu, pentru un raport pe care-l am de făcut pentru serviciu. Prima observație interesantă este că dacă până în anul 1977 ritmul de creștere a populației județului Sibiu a fost relativ similar cu cel al populației României, pe perioada 1977-1992, contrar tendinței înregistrată la nivel național, populația județului Sibiu a avut o evoluție descendentă.

Anuarul Statistic nu dă nici o explicație, dar nu este ceva prea greu de înțeles – e pur și simplu vorba despre plecarea masivă a sașilor (a se citi „vânzarea sașilor de către comuniști”). Așa se face că astăzi în acest județ cu populație preponderent urbană, locuind în burguri săsești, dintre care cele mai mari sunt Hermannstadt/Sibiu și Mediasch/Mediaș – acum municipii, sașii sunt nu numai mai puțini decât românii, ci și decât maghiarii sau romii. Asta nu i-a împiedicat să fie aleși chiar de populația majoritară atât la conducerea Consiliului Județean, cât și a Primăriei Municipiului Sibiu și cred că și a majorității celorlalte primării din județ...

Fisa roșie de plastic

Sâmbătă. Zi de aprovizionare. Mă duc la supermaket cu fiica mea. Ea știe că n-am aproape niciodată fise pentru cărucior, așa încât ultima dată când am fost împreună la cumpărături mi-a lăsat în mașină o fisă de 50 de bani. Noroc cu fisa de la tine, altfel iarăși aș fi pierdut timp, ar fi trebuit să mă duc la intrare să schimb o bancnotă de 1 leu, O să-ți mai las și alte fise, să ai pentru orice eventualitate, Nu e nevoie, mersi, una îmi ajunge, doar o iau înapoi la plecare, și pe urmă pot s-o las în mașină pentru data viitoare, și tot așa.

Intrăm. La raionul de legume și fructe, chiar la intrarea în magazin, eu o iau la dreapta, ea la stânga. Din reflex, iau căruțul cu mine. Dar dacă fata mea are nevoie de cărucior? Mai bine să-l las undeva la îndemână. Mă întorc cu spatele, fac câțiva pași, dar un gând îmi trece prin minte. Dacă ne ia cineva căruciorul? Mai bine să mă întorc, să-l am cu mine. Ia însă căruciorul de unde nu-i! În cel mult zece secunde cât am fost cu spatele, căruciorul a și făcut picioare. Locul lui e acum gol. Mă uit să văd dacă-l pot identifica pe cel care l-a luat, dar sunt prea mulți oameni împingând grăbiți cărucioare, nu știu care ar putea fi omul nostru... Și apoi, pentru 50 de bani n-o să mă apuc să alerg oamenii prin magazin!

La numai câțiva metri în față, între alte căruțuri cu cumpărături, văd un cărucior gol. Mă îndrept spre el, mă uit în toate părțile să văd dacă pare să fie cineva cu el. Nimeni. Pare abandonat. Am o bănuială. Dar dacă acesta a fost chiar căruciorul celui care l-a luat pe al nostru? Într-adevăr, compartimentul pentru bani nu are obișnuita monedă de 50 de bani, ci o fisă roșie de plastic, fără nici o valoare. Asta este deci. Îl iau.

Cu mâna pe căruciorul cu fisa roșie, înapoi lângă fiica mea, îi explic cum o neatenție de câteva clipe ne-a lăsat fără cărucior, pentru 50 de bani. Cineva cu un cărucior cu o fisă roșie de plastic l-a preferat pe al nostru, De unde știi, Nu știu sigur, dar am motive serioase să o bănuiesc, Dacă totuși e al cuiva, Nu cred, nu văd pe nimeni căutându-și căruciorul.

Chiar atunci, îl văd învârtindu-se dezorientat pe lângă noi pe un domn cu o pungă de legume în mână. Caută ceva. N-ați văzut un cărucior gol, acum câteva clipe l-am lăsat aici, Ba da, era unul mai încolo, cu o fisă roșie de plastic, l-am luat eu, e al dumneavoastră, Nu, nu e al meu, al meu era chiar aici lângă intrare, și avea o fisă de 50 de bani, Cred că l-a luat unul dintre oamenii care-i pândesc pe cei care-și lasă căruciorul gol pe aici, de altfel și pe al nostru l-a luat cineva, probabil aceeași persoană care a lăsat un cărucior cu o fisă roșie de plastic, cel pe care l-am luat noi, Credeți că există oameni care fură monede de 50 de bani, E posibil, dacă nu chiar probabil, cred că nevoia îi împinge, Bine, dar ce poți face cu 50 de bani, Păi încetul cu-ncetul se face oțetul, 50 de bani de la noi, 50 de bani de la dumneavoastră, s-a și făcut 1 leu într-un minut sau două...

Terminăm de făcut cumpărăturile, plătim, și ieșim. Pe când ne descărcăm cumpărăturile în portbagaj, se apropie un om sărman. Îmi dați mie căruciorul, Îmi pare rău, dar n-are decât o fisă de plastic. Pleacă dezamăgit spre următoarea mașină în care clienții supermarket-ului își pun cumpărăturile din cărucior. Eu iau fisa roșie de plastic, și o pun în mașină. O s-o folosesc data viitoare când o să fac cumpărături. Căruciorul meu va fi astfel mai în siguranță, nu cred să râvnească cineva la o fisă roșie de plastic. Deși tot așa am crezut și despre modesta monedă de 50 de bani...

București, 30 martie 2011

Maculatură și... tango

E seara târziu. Un început timid de primăvară. Mă întorc de la o lecție de tango. Când ajung la colțul străzii unde locuiesc, văd o Dacia 1300 break, albă, lângă containerele pentru colectarea separată a deșeurilor. Mașina, cu toate cele cinci uși deschise, arată ca o pasăre de pradă. Geme sub încărcătura de maculatură pe care o tot îndeasă în ea un bărbat cu părul și barba albe. Bărbatul face naveta între containerul albastru, de unde scoate hârtia, și mașină. Singurul loc din mașină care nu e ocupat cu hârtii e locul șoferului. Bărbatul îmi aruncă o privire circumspectă când trec pe lângă el. Se convinge că nu reprezint un pericol, după care își vede mai departe de treabă, în timp ce eu îmi văd de drum.

E bine că cineva strânge maculatură, îmi spun în gând în timp ce traversez intersecția. Desigur ca să o valorifice. Dar, de fapt, nu pentru același lucru se află acolo și containerul albastru, mă întreb apoi? Înseamnă că omul acesta scoate hârtia și cartonul din containerul pus de alții, ca să le ia el. De altfel, nici nu m-ar fi privit așa lung, dacă n-ar fi știut că e ceva ilegal sau cel puțin imoral în ce face. Dar după ce a înțeles că n-am treabă cu el, și-a văzut de treabă în continuare, fără grabă, fără să se ascundă sau să se ferească.

Mă gândesc că și fără adăpostul orei târzii și a semi-întunericului de pe stradă s-ar fi simțit destul de protejat. Pentru că cetățenii și autoritățile nu consideră că trebuie să intervină într-un astfel de caz. Oare cum se explică acest lucru? Probabil prin faptul că containerul se află pe domeniul public (considerat, dintr-un reflex greșit, al nimănui). Sau poate că se apreciază că maculatura e lipsită de valoare (oricum, e mai ieftină decât metalul, despre care nici nu se pune problema să fie colectat în sistemul public, fiindcă pentru asta există deja o mulțime de oameni care străbat în permanență străzile, pe jos sau cu mașini). Sau că e ceva cu care nu merită să-ți bați capul. Ori poate pentru că există un grad mare de toleranță, de înțelegere, față de oamenii nevoiași, care strâng maculatură ca să-și câștige existența...

Cum acordurile muzicii argentiniano-uruguyane îmi răsună încă în urechi, îmi aduc aminte de acei cartoneros (numiți așa după principalul tip de deșeu pe care-l strâng – cartonul, chiar dacă de fapt ei strâng cam orice tip de deșeu reciclabil) apăruți în număr mare în Buenos Aires și Montevideo ca rezultat al crizei economice de la începutul anilor 2000. Atâta doar că aceste două capitale sud-americane nu aveau pe atunci (și nu cred că au nici acum) un sistem public de colectare separată a deșeurilor, cum are Bucureștiul – care este, nu-i așa, capitală europeană. Acești reciclatori veneau în jurul orei de închidere a magazinelor, și începeau să sorteze (cu foarte multă grijă și răbdare din câte am văzut) deșeurile, luând tot ce este reciclabil, și lăsând în urma lor doar foarte puțin gunoi. În Buenos Aires, cartoneros utilizau căruțuri mici trase de mână, la Montevideo i-am văzut folosind mai ales șarete trase de cai. O Dacia 1300 break este clar un semn de progres. Bucureștiul pare să facă parte dintr-un club mai select. Sau poate că nu neapărat select, cât mai degrabă profitabil, din moment ce la noi „reciclatorii” individuali nu au altceva de făcut decât să aștepte ca locuitorii din cartiere să colecteze separat hârtia și cartonul în containerele albastre ale firmelor de salubritate, pentru ca apoi să vină ei și să golească aceste containere la adăpostul întunericului... 

București, 22 martie 2011 

Unu plus unu fac unu?

„Incendies”, un film canadian (2010) regizat de Denis Villeneuve, ar fi putut la fel de bine să se numească „Unu plus unu fac unu?”.

Când am auzit această replică, mi-am dat seama că e cheia filmului, deși n-am înțeles imediat toată grozăvia pe care o implica acest element în agitata cronică de familie pe care o urmăream. De altfel, tot filmul este plin de violență, ură, răzbunare, însă numai ca forme de manifestare care nu reușesc să distrugă iubirea, sentimentul matern, sau dragostea dintre oameni.

Tema filmului (realizat după o piesă de teatru scrisă de Wajdi Mouawad) este universală, n-are nici o importanță că locul de desfășurare este Asia Mică (cu scurte sărituri în Canada), sau că pretextul luptelor fratricide este religios (similitudinea cu războiul civil libanez din anii 1970 dintre facțiunile creștine și cele musulmane este frapantă).

Ca în orice tragedie autentică, în film există nu numai secvențe de o violență extremă sau răsturnări neașteptate de situație, ci și multe replici memorabile, filosofice, dintre care două m-au impresionat în mod deosebit.

Prima este despre moarte: „Lucrurile nu se termină odată cu moartea. Povestea continuă.”, spune unul dintre personajele secundare dar fundamentale din film, notarul canadian.

Pe cea de-a doua, pe care o spune notarul arab, tot personaj secundar, dar și el perfect conturat, pur și simplu nu mi-o mai amintesc, cu toate eforturile pe care le-am făcut ca să nu o uit. Mi s-a șters din memorie așa cum mi se șterg visele pe care nu le notez imediat...

Va trebui să-mi reiau obiceiul de a-mi lua cu mine un carnet și un creion la filme, ca să-mi iau notițe pe întuneric, așa cum făceam atunci când mă pregăteam de examenul de admitere la imagine de film...

Despre drumuri și centrale nucleare

Sunt în mașină, în drum spre Constanța, însoțit de nepoata mea din Germania.

Ieșim de pe autostradă și intrăm în Cernavodă. Drumul este cârpit și mașina ne zdruncină aproape ca pe o uliță la o viteză de numai 40 km/h.

La ieșirea din orășel vei vedea o centrală nucleară, Interesant în Germania nu e voie să se construiască centrale nucleare în localități, Aici cred că locuitorii au fost chiar mulțumiți pentru că au găsit locuri de muncă și mai au și alte avantaje, Știi că după accidentul de la Fukushima Germania a decis să renunțe la energia nucleară? Da știu, dar poate că românii se consideră mai stăpâni pe tehnică decât japonezii și germanii, Oricum în timp ce noi renunțăm la centralele noastre polonezii construiesc o centrală chiar lângă granița cu Germania dar ce nu reușesc eu să înțeleg este cum i se permite unui popor care nu poate avea grijă de propriile sale drumuri să construiască centrale nucleare?

Un personaj de poveste: Flaco Dany

Din când în când am șansa să întâlnesc câte un personaj de poveste. Ieri seara a fost una dintre aceste zile. M-am dus la Fabrica de tango să-l văd și să-l aud vorbind pe Flaco (Slăbănogul) Dany, un mare dansator argentinian de tango despre care nu știam nimic altceva decât că este de două săptămâni în România, și că... este foarte în vârstă.

Fabrica de tango, una din școlile de tango din București, anunțase o conferință despre istoria tangoului, între orele 9 și 10 și jumătate seara.

Am sosit cu zece minute mai devreme. L-am zărit pe Flaco Dany, care avusese cursuri mai devreme, intrând la vestiar. A ieșit fix la 9, cu o punctualitate deloc argentiniană, îmbrăcat cu niște pantaloni negri cu talie înaltă, o cămașă albă fără guler dar cu plastron, scrobită ireproșabil, și pantofi de lac. Ah, și încă ceva ce n-am mai văzut de la bunicul meu: ciorapi negri de mătase. Își arăta vârsta doar prin fața brăzdată de riduri adânci, și mâinile cu degete noduroase, altfel, ajutat și de alura slabă, părea mai sprinten ca un adolescent.

Când a început conferința, m-am temut că nu va avea ce să spună timp de o oră și jumătate. Ei bine, m-am înșelat. După două ore și jumătate de discuții, gazda (și traducătoarea) sa, tot încerca să limiteze discuția doar la tango. Pentru că Slăbănogul Dany a trecut mereu de la tango la viața sa, ca fiind două lucruri care se întrepătrund organic. Am aflat astfel că Dany i-a instruit în tango pe mari actori ca Al Pacino, Robert Duval sau William Dafoe. Că își dă toți banii pe CD-uri cu muzică de tango și pe haine. Că-i plac la nebunie cămășile italiene, și că n-ar trece pe la Roma fără să-și ia de acolo 15 cămăși. Că are 50 de perechi de pantofi. Că ar fi putut fi inginer, dar că nu regretă că este dansator de tango, fiindcă a făcut tot ce și-ar fi putut dori în viață. A văzut și aspectele luminoase, și cele întunecate („noaptea, când dansez eu, se petrec toate lucrurile rele - prostituție, hoție, crimă, droguri, dar n-am fost niciodată implicat în așa ceva, au trecut pe lângă mine fără să mă atingă”). Are un singur regret: că n-a avut niciodată o relație cu... o femeie de peste 40 de ani.

Vocea i se stinge puțin și o lacrimă îi apare fugitiv în colțul ochilor când își amintește de față cu noi toți de cele două mari iubiri ale vieții lui. Femeia care urma să-i dăruiască un copil, însărcinată în trei luni, a murit într-un accident de autobuz. Nu s-a mai căsătorit niciodată, nu are copii.

Există două lucruri care nu-i plac: porumbul și varza. De asta și numește stilul de dans modern, cu tot felul de figuri complicate, „varză”. „Îi înțeleg pe cei care dansează așa, o fac cu scop comercial, dar denaturează însăși esența tangoului”, spune Dany, care preferă tango salon, în îmbrățișare închisă, ca să simtă femeia. „Femeia este un diamant de care trebuie să ai cea mai mare grijă timp de 4 dansuri”, spune Dany. „Nimeni nu trebuie să se apropie de ea, nimeni nu trebuie să rupă vraja care există între tine și ea”. Atunci când dansezi cu o femeie, îți dai imediat seama dacă sunteți sau nu potriviți. Nu sexual, ci la dans, sunt două lucruri distincte. „Există femei care au același partener de 20 de ani, chiar dacă acesta are unele probleme, dacă înțelegeți ce vreau să spun...”.

Gelozia însă a creat mari drame în lumea tangoului. Povestește o anecdotă despre un prieten care încearcă să-și mintă soția că se duce să joace biliard cu băieții, când de fapt vrea să se ducă la milonga, să danseze. Soția își dă seama, și îi spune: „du-te, dar lasă-ți placa dentară acasă”. Nu s-a mai dus.

Întrebat despre orchestrele de astăzi, spune că nu mai există nici o orchestră care să se apropie de cele ale anilor '50-'60, dar dacă ar fi să o numească pe cea mai bună actuală, aceasta este fără îndoială Color Tango. Melodia lui preferată este Gracias interpretată de orchestra Carlos di Sarli.

Cum te îmbraci la tango? „N-aș putea merge să dansez în jeans”, spune Dany. „Mi se pare o lipsă de respect față de parteneră. Înainte de dans fac duș, mă parfumez cu un parfum scump, și mă îmbrac cu haine elegante, întotdeauna altele. N-am nici o cămașă care să semene cu cealaltă”.

Întrebat ce anume face Argentina atât de specială, Dany surprinde încă o dată: nu atât Argentina, cât tangoul e special. Întrebat dacă ar pleca din Argentina, răspunde scurt: nu mă ține nimic legat de Argentina, de fapt eu mă trag din bascii din Franța. Aș pleca oriunde în lume, cu o condiție: să-mi pot lua cu mine CD-urile și hainele de tango. Și să nu trebuiască să învăț nici o altă limbă decât spaniola.

Dany ar fi un bun personaj de roman. Poate o să-l scriu vreodată. Altădată. Pentru că acum nici măcar n-am apucat să scriu numele maeștrilor cu care a învățat să danseze, sau pe care el i-a învățat să danseze tango. Dar am o scuză. Tot timpul conferinței am ținut în mână aparatul de fotografiat.

Încă nu știu ce m-a impresionat mai mult la Dany, felul cu vorbește sau felul cum arată. Chiar că e un adevărat personaj de poveste.

Meșterul Manole redivivus

Nu e prima dată, și probabil nici ultima, când carosabilul și trotuarul din dreptul locuinței mele sunt sparte pentru o lucrare (electrică, gaze, apă sau de refacere a bordurilor). Impresionant este nu numai faptul că astfel de reparații n-au fost luate în considerare când s-a gândit strada, ci și modul îngrozitor în care se pune totul la loc după reparații: cârpăcit, rămân valuri acolo unde pietruirea străzii și asfaltarea trotuarelor au fost ireproșabile.

Pentru că atunci când a fost refăcută strada, în urmă cu puțini ani, am rămas surprins de felul profesionist în care s-a lucrat. S-a săpat până la o adâncime destul de mare, apoi au fost puse straturi succesive de nisip și pietriș, care au fost tasate, după care s-a turnat un rând de beton cu o curbură perfect calculată. Abia peste aceasta s-a pus la loc piatra cubică originală, peste alt rând de nisip, în formă de raze. Rareori am văzut să se facă o lucrare atât de laborioasă, la final cu adevărați meșteri pietrari, care puneau manual pe un pat de nisip piatră cubică după piatră cubică, o nivelau bine cu un ciocan, după care turnau ciment între pietre. A ieșit aproape perfect. Încet-încet însă, lucrările ulterioare încep să-i vină de hac și străzii și trotuarului. Deja e plin de gropi.

Nu știu care ar putea fi soluția unei lucrări durabile. Poate ca meșterul care face lucrarea să zidească pe cineva drag în ea?

Ce (mai) afli privind Fantasmele lui Goya

Revăzând Fantasmele lui Goya (Goya's Ghosts, un film spaniol vorbit integral în engleză), mi-am amintit că am vizitat orașul Segovia (capitala provinciei cu același nume din Castilia și Leon) chiar în zilele când Milos Forman realiza acolo secvențe din film. Am recunoscut clădirile care flanchează piața centrală. Orașul vechi, înscris în patrimoniul cultural UNESCO, a fost ales de Forman tocmai fiindcă în el nu trebuia făcută nici o modificare pentru ca să arate ca pe timpul războaielor napoleoniene. Se mai dădea jos câte o firmă de hotel, se mai scoteau niște becuri din felinare, dar cam atât.

Mă întreb cum de nu descoperiseră încă spaniolii ce știe de atâția ani orice român, și anume că trebuie să-ți schimbi imediat ce poți lemnăria ușilor și geamurilor cu plastic termopan, să vopsești cu vopsea acrilică cât mai stridentă orice perete, să-ți atârni de exteriorul clădirii aparate de aer condiționat zgomotoase și care picură în capul trecătorilor, să plantezi oriunde poți antene satelit, să întinzi puzderie de cabluri de internet și de mai cine știe ce prin fața geamurilor, să asfaltezi (prost) orice stradă pietruită (bine), și în general să înlocuiești tot ce este frumos și tradițional cu ceva cât mai nou, mai puțin rezistent și de cât mai mult prost gust? Oare cum de suportă Segovia un apeduct roman (intact, vechi de două mii de ani) complet inutil după orice calcul economic, sau atâtea străduțe medievale așa înguste încât pe ele nu poate trece o mașină dacă pietonii nu se lipesc de intrândurile ușilor ca să le facă loc? De ce nu-și dărâmă casele din centru ca să facă măcar un singur pasaj suprateran astfel ca mașinile să poată vâjâi cu viteză încoace și-ncolo?

Oare pentru că ei știu ceva ce nu știm noi românii, și anume că istoria, acest bun mai valoros decât orice altceva, este un lucru care nu se poate cumpăra?

Lucruri care se mai lămuresc... - DSK, Băsescu, Crin Antonescu

Mă bucur să constat că n-am judecat greșit situația în cazul DSK. Revelațiile de azi ale cazului (care conduc la ideea unei înscenări premeditate) sunt, cred eu, lămuritoare. De la început nu credeam deloc în varianta bărbatului puternic și bogat care agresează o sărmană cameristă... Mai poate fi însă reparat răul deja făcut de felul năpustit în care s-a manifestat justiția nord americană? Cum va fi DSK reabilitat?

Revenind în țară, sunt bucuros să constat că după declarația insultătoare de săptămâna trecută a președintelui Băsescu în privința lui Vodă Mihai, multă lume (inclusiv GDS-ul) și-a dat în fine seama cu cine are de-a face. Cu cineva chiar mai periculos decât fostul președinte Iliescu (e interesant cum acesta și-a mai nuanțat poziția în privința lui Vodă, recunoscând că a greșit - deși, și în acest caz, răul a fost făcut).

Mă bucură și evoluțiile relativ previzibile din sondajele politice de săptămâna asta, care-l pun pe liderul PNL Crin Antonescu pe primul loc între oamenii politici români, ce-i drept cu exact atât cât cred și eu că merită, adică cu destul de puțin... Oricum, cu toate defectele lui, între toți politicienii de la vârf din acest moment, e singurul pentru care am respect.

Sibiu: Bulevardul Victoriei (oare a cui asupra cui?)

Mă plimb printr-unul din fostele cartiere elegante ale Sibiului, Bulevardul Victoriei (oare a cui asupra cui?), și-mi dau seama de uriașa diferență dintre arhitectura veche - estimarea mea este că aici s-a construit foarte mult în perioada interbelică - și cea nouă. 

Nu pot judeca cu criteriile tehnice sau artistice ale unui arhitect, dar simt organic diferența. Clădirile vechi (toate de dimensiuni realmente impresionante aici) sunt uimitor de bine proporționate, au o mare similitudine între ele fiind în același timp destul de diferite la nivelul detaliilor (fierul forjat de la garduri și porți, obloanele de lemn ale ferestrelor, forma ușilor și a ferestrelor, terasele și balcoanele). Sunt toate construite din materiale naturale, cărămidă, piatră, lemn, țiglă. Sunt amplasate bine unele față de altele, au curți frumoase, spațioase, unele chiar foarte mari, cu livezi sau suprafețe mari de gazon, care respiră eleganță sobră. Nu mă satur privind în stânga și în dreapta. În schimb, simt cum clădirile noi (și vorbesc acum despre „vile”, nu despre blocuri, care chiar nu merită nici măcar un cuvânt) mă agresează prin aproape tot. Deși sunt și ele de mari dimensiuni (le copiază pe cele între care s-au insinuat), sunt în același timp înghesuite, prost proporționate, prost construite, fără un stil caracteristic, parcă ar fi un corp străin în acest cartier elegant. Nu mai vorbesc de materialele folosite, beton, sticlă și plastic, mult plastic... 

Am ciudata senzație că particip la întâlnirea dintre cultura unor oameni pe cât de gospodari pe atât de respectuoși unul față de celălalt și față de tradiție, cu alți oameni găunoși și fără consistență, care încearcă să mimeze ceva ce nici ei nu înțeleg, o viață comunitară normală și frumoasă!

„Sfârșit de partidă”, de Beckett, în regia lui Tocilescu, la Metropolis

Un spectacol de teatru bun va rămâne întotdeauna o experiență interesantă. Nu mai fusesem de ceva vreme la teatru, așa încât atunci când am primit propunerea să merg la Metropolis să văd „Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett, nu știam la ce să mă aștept.

Speranțele nu mi-au fost însă înșelate.

Primul lucru pe care l-am remarcat încă din fața teatrului a fost diferența dintre cei care veneau la spectacol și ceilalți trecători. Deși vremea când lumea se îmbrăca elegant pentru teatru a cam trecut, și în plus era vară, astfel încât lumea era îmbrăcată lejer, am remarcat totuși o anumită ținută chiar și la cei îmbrăcați sport. De asemenea, atât cei care așteptau în fața teatrului, cât și cei care cumpărau bilete de la casa de deasupra scărilor sau cei care merseseră la cafeneaua de la balcon păstrau cu toții o anumită rezervă în ton, nimeni nu vorbea tare sau repezit. N-am remarcat pe nimeni împopoțonat, nici parfumat excesiv. Numai aceste detalii, și au fost suficiente ca să mă facă să mă simt ajuns într-un loc deosebit.

Mai fusesem de vreo două ori la Metropolis, dar chiar și așa am fost din nou surprins de unele mici stridențe decorative. Printre ele, roșul agresiv al podelei, și ușierul, sau ce era el, cu livrea și joben de la intrare. Presupun că decorația interioară a trebuit însă să țină cont de modificările făcute înainte să redevină teatru, pe vremea când își pierduse statutul de casă de cultură și fusese transformat în club de noapte. Cert este că alte decorații, cum ar fi fierul forjat al scărilor, sunt încă intacte, și dau un aer de confort elegant acestui teatru. Amenajările interioare sunt un amestec eterogen de vechi și modern, ca podeaua de sticlă de deasupra scărilor, pe care stă o canapea confortabilă.

Sala este cochetă, fotoliile sunt noi, largi și confortabile, scena se vede destul de bine din orice punct al sălii.

Spectatorii erau oameni de toate vârstele. Le-am remarcat în sală pe două dintre actrițele noastre de marcă (una dintre ele mă amuzase pe hol prin felul naiv, copilăros în care, stând cu un picior sub ea pe o canapea, a deschis o cutie cu salată, a luat o înghițitură cu o furculiță de plastic, după care a închis cutia și și-a văzut de treabă fără să se sinchisească de ceilalți, ca și cum ar fi fost la o repetiție, ceea ce și cred că era pentru ea).

Spectacolul a început cu o lungă scenă fără cuvinte, cu un personaj, Clov (îi menționez numele fiindcă este singurul personaj „pozitiv” al piesei), mișcându-se încoace și încolo într-un mod în același timp rutinier și dezordonat. Pe acest fond au sunat câteva telefoane mobile, până când cred că toți spectatorii au înțeles că trebuie să-și închidă telefoanele.

Ce cred eu că n-au înțeles totuși unii spectatori este că spectacolul nu era o comedie. Ei veniseră însă să se distreze după o săptămână de muncă, așa încât râdeau de oricâte ori li se părea ceva caraghios. Cel mai straniu mi se părea râsul doamnei tinere care venise pe locul gol de lângă mine când fusese ridicată, după începerea spectacolului, de o pereche care avea probabil locuri acolo unde se așezase ea la început. Această doamnă avea un râs puternic, aproape isteric, care părea forțat, ca și cum s-ar fi străduit să râdă, ca să se vadă cât de mult apreciază ea spectacolul, cât de bine se simte.

Inițial mi s-a părut monstruoasă, și m-am gândit să o atenționez, dar apoi am considerat că trebuie să mă stăpânesc, fiindcă poate ea vede în spectacol ceva ce eu nu pot să văd. E drept că nici restul spectatorilor, cu câteva excepții, nu vedeau nimic comic. În mod interesant însă, selecția naturală și-a făcut treaba. Spectatorii care râdeau fie au plecat mai devreme sau mai târziu, oricum înainte de sfârșitul spectacolului (unii chiar deranjând puțin lumea prin fața cărora treceau, dar mai puțin decât dacă ar fi continuat să râdă), fie au tăcut. Doamna de lângă mine n-a plecat. A rezistat stoic până la sfârșit, râzând din ce în ce mai rar, apoi deloc. Când s-a aprins lumina, și i-am văzut fața transfigurată, cum cred că era și a mea, mi-am dat seama că supărarea îmi trecuse de mult, ba chiar îi eram într-un fel recunoscător că a stat până la sfârșit.

Ca pe toți spectatorii, și pe mine piesa lui Beckett m-a impresionat profund. M-am să comentez acum nimic altceva decât că acest sfârșit de partidă (cu tot absurdul și decrepitudinea scoase în evidență de autor și de regizor, un Alexandru Tocilescu de zile mari) are totuși și mica lui portiță de speranță, de optimism. Felicitări actorilor, în special unui Răzvan Vasilescu absolut formidabil, dar nici Mihai Constantin, sau chiar Ion Besoiu și Irina Petrescu, care au totuși roluri de mai mică anvergură, nu sunt mai prejos!

În final, nu pot decât să recomand „Sfârșit de partidă”, o piesă care m-a lăsat fără grai o bucată de vreme după ce s-a terminat, și care mi-a dat de gândit pentru ceva vreme de acum încolo...

PS Înainte de spectacol nu-mi propusesem asta, dar am simțit că reprezentația trebuie sărbătorită cu un pahar de vin roșu și o bucată de brânză bună, ceea ce am și făcut, în compania unor prieteni.  Am mai simțit și nevoia de ceva dulce...

O călătorie inițiatică în pași de dans

Duminică seară, într-o sală cu (din păcate) nu mai mult de șase spectatori, am văzut un film care mi-a transmis o enormă stare de bine: Vise în pași de dans (Tanzträume).

M-a făcut să-mi aduc aminte că, la terminarea liceului, și eu doream să fac cinematografie tocmai ca să realizez acest gen de filme documentare, care nu sînt însă cu nimic mai prejos decît cele... așa-zis artistice. Dimpotrivă (de altfel filmul a și fost premiat anul trecut la Festivalul internațional de film de la Berlin).

Regizorii Rainer Hoffman și Anne Linsel au reușit să capteze din plin sufletul unei legende a dansului modern - Pina Bausch (deși ea apare destul de puțin în film).

Acțiunea filmului se petrece la Wuppertal, unde Pina Bausch a avut ideea de a recrea spectacolul de dans modern Kontakthof, pe care-l montase pentru prima dată cu 30 de ani mai devreme. Doar că de această dată ea nu a mai folosit o trupă de dansatori profesioniști, ci adolescenți care în cea mai mare parte nu mai dansaseră niciodată - trasformînd astfel repetițiile și spectacolul într-o adevărată călătorie inițiatică pe ritmurile unei muzici când ritmate (swing, rock'n roll), când pasionale (tango etc., interpretată în limba germană, amintindu-mi oarecum de Cristian Vasile, „regele muzicii ușoare” românești din perioada interbelică).

În cadrul acestei experiențe, prieteni care erau nedespărțiți vor înțelege că există activități pentru care nu sînt la fel de buni, și că din cînd în cînd trebuie să se separe, spre binele lor. O fată slăbuță și destul de nesigură pe ea va deveni solista spectacolului, înțelegînd că frumusețea fizică poate fi și o chestiune de ținută, de postură, de mers etc. Un băiat care joacă baschet și dansează hip-hop va ajunge și el să interpreteze scene ca solist. Două fete care provin din familii care au suferit traume își vor regăsi echilibrul interior. Un băiat timid va ajunge atît de încrezător în el, încît va începe să ia notele cele mai mari tocmai la examenele orale, unde înainte se pierdea cu firea. Iar toți cei 40 de adolescenți, inițial reținuți și inhibați, se vor deschide ca niște flori, vor învăța să se miște, să vorbească, să se atingă, să comunice, să ia contact unul cu altul, să reprezinte un grup omogen în diversitatea sa enormă. Viața acestor adolescenți se va schimba în bine pentru totdeauna.

Această performanță care ține atît de dans, cît mai ales de dezvoltare personală, i se datorează unui personaj cu o aparență extrem de modestă - o femeie slabă care nu-și ascunde vîrsta, care-și poartă părul legat la spate într-o banală coadă de cal, ca o școlăriță, care e încălțată cu pantofi de alergare, și care are mereu la îndemînă un pachet de Camel – Pina Bausch. Acest personaj, practic necunoscut tuturor adolescenților care se decid să intre în acestă aventură, îmi era și mie (aproape la fel de) necunoscut. Deși o remarcasem, acum nouă ani, fără să-i știu însă numele și nici reputația, în scena Café Müller a filmului cult „Vorbește cu ea” (Hable con ella) al lui Pedro Almodovar (cum aș fi putut să nu o remarc - o femeie slabă, de circa 60 de ani, îmbrăcată într-un furou alb, dansînd ca și cum n-ar fi avut articulații, printre mese și scaune, transmițînd un sentiment de uriașă tristețe!). Acum știu că și hipnotizanta coregrafie (Masurca Fogo) din finalul filmului lui Almodovar este tot a ei. De cîte ori am văzut și revăzut această ultimă scenă, și încă nu m-am săturat de ea!

Trandafirii pe care Pina Bausch îi va da fiecăruia dinte tineri la sfîrșitul spectacolului Kontakthof din „Vise în pași de dans”, împreună cu o cîte o scurtă îmbrățișare, reprezintă pentru mine un omagiu adus acestei extraordinare femei și coregrafe, ca și cum ea ar fi cea care ar primi florile și îmbrățișările. Pentru că acest film, acest interviu, reprezintă un adio. Între timp, Pina Bausch ne-a părăsit...

Despre obscenitatea afișării bucuriei la moartea cuiva

Am urmărit cu mare interes cea de a doua audiere a lui DSK, sperând într-o corectare a situației.

A fost o secvență tipică de film american, cu o luptă dură dusă de avocatul apărării cu procuror, sub arbitrajul judecătorului.

Consider corectă decizia judecătorului bărbat. Procesul a fost readus pe un curs (mai) normal.

Cu toate acestea, imaginea de ansamblu rămâne de circ mediatic. E drept că de această dată DSK arăta mai firesc, nu (așa) hăituit ca în celelalte rânduri.

Am remarcat și faptul că screen saver-ul cu sigla Windows nu se mai plimba publicitar pe ecranul din dreptul judecătorului femeie (această observație nu are nici o legătură cu procesul propriu-zis, ci cu așa-zisa atenție la detalii pe care o asigură o justiție imparțială; este evident o observație făcută de un utilizator de Mac).

Sunt însă în continuare uimit de reflexele publicului american, care pare să urmărească cu mare plăcere și interes un linșaj public, tot așa cum a sărbătorit (la propriu, într-un mod care mi s-a părut cel puțin vulgar) uciderea lui Osama bin Laden...

Moartea cuiva (fie ea fizică sau doar intelectuală) ar trebui să fie, în opinia mea, mai degrabă un motiv de tristețe și de reculegere.

Sunt sigur că detaliile procesului lui DSK vor face să curgă fluvii de cerneală. Eu însă cred că mă voi opri aici cu comentariile.

Letea: cai vs pădure – o falsă dilemă, spune un ecologist și crescător de cai

Văd că scandalul masacrării cailor sălbăticiți de pe grindul Letea din Deltă a ajuns pe Facebook. Într-un anume fel, e bine. Într-alt fel, e rău, dacă socotesc că a durat peste un an de când, în primăvara anului 2010, canalul franco-german ARTE TV a transmis în emisiunea 360 GEO filmul lui Dan Curean, „Caii din Deltă”, în care Mugur Pop, inginer agronom, crescător de cai și membru al Asociației de Ecoturism din România, încerca să atragă atenția asupra acestui fenomen, încercând în același timp o sensibilizare a opiniei publice și autorităților române. Dar nimeni nu este profet în țara lui. Și chiar și acum, o organizație internațională, Vier Pföten (Patru lăbuțe), se ocupă de asta...

Citez din materialul pe care l-am realizat anul trecut cu Mugur Pop, despre caii din Deltă: „Scurta existență a acestei specii revenite la sălbăticie este pusă în pericol de un nou prădător: omul”. Și adaugă Pop: „Ecologiștii și oamenii de știință au stabilit că trebuie să omorâm caii ca să salvăm pădurea. Dar nu poți omorî ca să dai viață”, adaugă el!

DSK: un spectacol grotesc

Fără să cunosc detaliile afacerii Dominique Strauss-Kahn, îmi face impresia că aparițiile repetate la emisiunile de știri ale directorului Fondului Monetar Internațional cu cătușe la mâini, sau îmbrăcat cu un pardesiu peste o cămașă șifonată deschisă la gât, privind cu cearcăne la ochi și neras sala de judecată unde este audiat de o armată de oficiali îmbrăcați la patru ace, toate acestea zic, par mai degrabă secvențe de telenovelă proastă decât ceea ce ar trebui să fie un sistem judiciar modern în acțiune.

Știam că nord-americanii sunt stricți cu aspectele de hărțuire sexuală. Sau că francezii au moravurile mai lejere. Dar de aici și până a-l vedea pe un francez care este șeful economiei mondiale arestat la New York și tratat ca un bandit periculos e drum lung.

Nu cred că înțeleg ce se petrece în acest caz, și nici nu știu cine ce vrea să demonstreze cui, dar pot spune cu toată sinceritatea că, oricât de grave ar fi acuzațiile care i se aduc lui DSK, modul în care este tratat mi se pare grotesc, mai ales că în același timp, la aceleași emisiuni de știri, văd atâția așa-ziși lideri care ucid, schingiuesc, brutalizează populații întregi, dar care rămân totuși parteneri de dialog pentru comunitatea internațională...

Tango: respectul pentru ceilalți când ringul este plin

Aseară a fost înghesuială mare la Milonguita Aniversaria de la Scena. TangoBrujo împlinea 4 ani, așa încât s-au strâns toți prietenii lor. Asta a fost foarte bine pentru atmosferă. O sală de dans plină transmite mai mult sentiment, inspiră mai mult decât una goală.

Muzica, superbă! Majoritatea celor prezenți, elegant îmbrăcați. Gazdele au oferit o tratație cu tort și vin spumant.

Singura problemă au fost îmbrâncelile. Deși am încercat să dansez cu pași cât mai mici, fără figuri, fără pași în spate, în fine, cât mai atent față de celelalte perechi de pe ring, asta nu m-a scutit nici pe mine, nici pe partenerele mele, de lovituri. Asta fiindcă reciprocitatea celorlalte perechi nu a fost de rigoare. Foarte multe perechi dansau „sportiv”, complet neadaptat situației, deși în nota lor tradițională – în îmbrățișare deschisă, cu pași mari, schimbări bruște de direcție, figuri care mai de care mai complicate, picioare ridicate cât mai des și cât mai sus. Era amuzant să vezi fețele transpirate ale dansatorilor, cu priviri încrâncenate, încercând să prindă viteză cât mai mare. Am primit coate, genunchi, picioare, bodycheck-uri. La un moment dat, un cuplu ne-a îmbrâncit pe mine și pe partenera mea atât de puternic, încât ne-am înclinat aproape la patruzeci și cinci de grade. Puțin a lipsit să nu cădem. Ne-am redresat in extremis, și n-am mai putut continua, am râs amândoi îmbrățișați până la sfârșitul melodiei, ca la circ, nu ca pe un ring de dans.

Erau și multe perechi de începători, care nu respectau sensul de dans, sau care stăteau mult pe loc. De câte ori încercam să respect convenția, și să stau în spatele lor până se decideau să pornească mai departe – depășirile fiind interzise la tango - mă lovea cineva din spate, iar dacă nu mă lovea de-a dreptul, mă evita în ultima clipă, depășindu-mă, ba pe o parte, ba pe alta. Parcă aș fi fost pe una din șoselele patriei, unde, ca șofer, orice îți este permis, mai puțin respectarea legii.

Erau, ce-i drept și câteva perechi care dansau așa cum trebuie, adaptat situației, unii practic stând pe loc, dar acestea erau în minoritate. De altfel, mulți dansatori dintre cei „calmi” s-au retras când au văzut cum dansează majoritatea.

Mi-am amintit de extraodinara aglomerație de pe ringurile de dans din Buenos Aires, unde crezi că nu mai încape nici un fir de păr, dar unde toți dansează în același ritm, ca valurile unei mări, și unde nimeni nu te atinge niciodată. Oricât de neexperimentat aș fi fost eu atunci când am dansat prima oară în Buenos Aires, de câte ori mă îndreptam cu partenera direct spre o altă pereche, nefiind în stare să schimb direcția, și temându-mă că ne vom accidenta, simțeam cum „ținta” din fața mea dispare aproape miraculos, cu o delicată mișcare de rotire, sau de deplasare laterală. N-am „reușit” să ating și n-am fost atins niciodată nici măcar cu o mânecă de haină, darămite cu cotul sau piciorul!

De altfel, am auzit că dacă dansezi agresiv, la Buenos Aires ești imediat invitat afară din ring, nu mai ești lăsat să dansezi. E drept, că n-am avut ocazia să văd pe viu așa ceva, pentru că nici o pereche nu se atingea de alta, oricât ar fi fost aglomerația de mare. Respectul reciproc era total. Nimeni nu brusca pe nimeni, nu întrerupea clipele de intensă plăcere provocate de dans. Dacă era nevoie, ca să nu-i incomodeze pe ceilalți, fiecare pereche dansa practic pe loc tot dansul. La noi așa ceva n-ar fi posibil, pe de o parte pentru că fiecare pereche dorește să-și etaleze toate cunoștințele, și să facă „balet” ca și cum ar fi singură pe ring, iar pe de alta pentru nu se găsește nici un organizator care să facă ordine. E drept că dacă totuși s-ar găsi cineva care să-i dea afară pe cei care dansează fără respect pentru ceilalți, ringul de dans ar rămâne probabil gol.