Boieri sau aristocrați?

„STRĂMOȘI PE ALESE – Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române – Cuvânt înainte de Neagu Djuvara” (Humanitas, 2013) de Filip-Lucian Iorga are pe alocuri aspectul unei lucrări dificile, savante, o adevărată teză de doctorat asupra genealogiei unor familii române (nu neapărat boierești, vezi Mateiu Caragiale).

Acest lucru o face relativ greu de citit.

Cu toate acestea, cartea este foarte interesantă deoarece autorul, elev al lui Lucian Boia, face unele sinteze clarificatoare, în lipsa cărora orice interpretare de detaliu ar fi inutilă.

Fără să fie categoric, Iorga face și un pas important în direcția poziționării corecte a boierimii în raport cu aristocrația (de notat includerea în rândul micilor boieri a răzeșilor din Moldova și a moșnenilor din Muntenia).

Ce am înțeles eu din carte este că Țările Române au avut în primul rând o boierime, bazată fie pe naștere, fie pe stăpânirea unei proprietăți sau îndeplinirea unei dregătorii, și mai puțin o aristocrație.

Iorga evidențiază desigur și existența unei aristocrații române în sens occidental, cu titluri nobiliare primite de la regi și împărați. Aceasta este atestată mai întâi în Transilvania - unde însă aristocrația română nu a fost prea numeroasă -, și, ca regulă generală, abia mult mai târziu în Moldova și Muntenia.

Intervine astfel, mai ales din secolul al XIX-lea, o oarecare suprapunere, chiar dacă nu perfectă, între boieri și aristocrați, o dată cu dorința boierilor de a fi recunoscuți și în Occident.  

Se remarcă o relativă lipsă a unor informații genealogice în Țările Române, unde sistemul politic și social menținea o oarecare distanță față de sistemul vestic de structurare precisă a societății. Această organizare mai laxă, mai empirică, este de altfel și cea care convenea de minune Imperiului Otoman, care a găsit aici condiții prielnice pentru a-și instala și menține stăpânirea pentru o foarte îndelungată perioadă de timp.

Potrivit lui Iorga, efectul de pierdere (și refacere) parțială a identității genealogice datorat acestui sistem (prea) flexibil de organizare politico-socială avea să fie completat în sens distructiv de selecția bazată pe „originea socială sănătoasă” din scurta dar brutala epocă comunistă, când mulți români de viță veche (boierească sau nu, vezi așa-zișii chiaburi, dar și intelectuali etc.) au trebuit să-și uite sau chiar renege ascendența numai pentru a putea supraviețui tăvălugului unei istorii întoarse la propriu cu susul în jos.

În concluzie, subiectul genealogic va da încă mult de furcă românilor. Cred însă că acesta nu trebuie să fie rezervat exclusiv specialiștilor. Fiecare dintre noi poate contribui după puteri la genealogia generală, întocmindu-și propriul arbore genealogic, și transmițându-l mai departe urmașilor.