Despre plastic reciclat, ca materie primă „nouă”

Impresii de la Forumul Greenaccord X (7)

Sunt un partizan necondiționat al colectării separate și reciclării deșeurilor. Separ în mai multe fracții cea mai mare a deșeurilor pe care le generez: hârtie și carton, plastic și metal, și sticlă, și doar o mică parte rămâne amestecat, în mare parte deșeuri biodegradabile, care, din păcate, în București nu se colectează. Cu încălțămintea și hainele uzate n-am ce face, trebuie să le pun tot la gunoi amestecat. Nici cu deșeurile toxice (cutii de vopsea) nu prea știu ce să fac. Evident, pun de-o parte deșeurile de echipamente electrice și electronice (pe care le duc la magazinele unde se pot lăsa). Dar nu o dată mi-am pus întrebarea dacă tot efortul meu de a colecta separat deșeurile reciclabile are rost? Oare sistemul funcționează? E o întrebare deocamdată fără un răspuns clar în ce privește țara mea.

Am primit însă răspuns pentru sistemul din Italia, mai precis din regiunea Campania, cu capitala la Napoli. E notoriu faptul că această regiune a fost și mai este bântuită de spectrul deșeurilor. Criza gravă de acum câțiva ani s-a stins, dar efectele ei continuă să se simtă. Criza a apărut atunci când depozitele urbane de deșeuri s-au umplut până la refuz, astfel încât deșeurile care continuau să fie generate de populație și de industrie n-au mai avut unde să fie depozitate (situație care ar putea apărea oricând și la noi). Când muncitorii din salubritate au intrat în grevă, atât străzile Napoli-ului, cât și câmpurile dimprejur s-au umplut de gunoaie. În oraș, deșeurile luau foc singure, trebuind stinse de pompieri. Celor de pe câmp li se dădea foc chiar de către cei care le aduceau, printre care și mafia deșeurilor (ecomafia), ca să li se piardă urma.

Cu mari eforturi, în oraș situația s-a normalizat. Pe câmpuri, depozitarea ilegală (în special a deșeurilor industriale) și incendiile mai continuă – provocând intoxicarea și îmbolnăvirea gravă a localnicilor.

Ca întotdeauna, „à quelque chose malheur est bon”, astfel că la italieni, ca urmare a crizei, a intervenit o schimbare de paradigmă. Nici autoritățile, nici populația n-au mai considerat și nu mai consideră că gestionarea deșeurilor este ceva care se rezolvă de la sine. Au fost imaginate și puse în aplicare diverse soluții de minimizare a cantității de deșeuri generate, precum și de colectare separată și reciclare a unei proporții cât mai mari din deșeurile colectate. Principalul beneficiu este că s-a redus astfel enorm cantitatea de deșeuri care ajung la „groapa de gunoi” municipală, producându-se în același timp ceva denumit (în lipsă de alt nume mai bun) materie primă „nouă” sau „secundară” (sic!). 
 

Îmbrăcarea echipamentului de protecție pentru vizitarea fabricii

În avangarda economică și tehnologică a instituțiilor care se ocupă de deșeurile reciclabile din Campania se află Società Recupero Imballaggi (SRI), respectiv Erreplast – al căror motto este „Mettiamo in circolo materia nuova” (apropo de materia primă „nouă” de mai sus). 

SRI (a nu se confunda cu instituția română omonimă) se ocupă de sortarea deșeurilor reciclabile (hârtie și carton, plastic și metal, sticlă), iar Erreplast exclusiv de reciclarea deșeurilor din PET.

Explicații oferite vizitatorilor

Erreplast este cea mai modernă fabrică de acest gen din Italia, poate și din Europa, design-ul său fiind integral italian. Are un grad avansat de automatizare, având o mare capacitate de procesare, de circa 30.000 t/an. Am văzut aici hale și instalații moderne, relativ puțini muncitori, și o bună organizare. Evident nivelurile de zgomot și miros din unele secții este destul de mare (cei care lucrează aici folosesc antifoane și măști de praf), dar în ansamblu fabrica este foarte prezentabilă pentru zona industrială în care se află. De notat că fabrica este amplasată chiar în „triunghiul morții” sau „terra dei fuochi”, zona dintre Napoli și Caserta unde ecomafia a adus și a incendiat cea mai mare parte a deșeurilor care fac atâtea probleme locuitorilor de aici. Prin procedee complexe (spălare - PET-urile sunt curățate și etichetele desprinse de pe ele, apoi sunt măcinate la dimensiuni mici, desprăfuite, și în final omogenizate), în același timp și economice și ecologice (consum mic de apă și energie, utilizare minimă de substanțe chimice, fără emisii de gaze toxice etc.), se produce aici un plastic de înaltă calitate (RIPET incolor, albastru, respectiv colorat), care poate fi utilizat de toate industriile care au nevoie de fibre de poliester de calitate (industria textilă, covoare etc.). Calitatea acestui plastic corespunde chiar și cu normele europene pentru reutilizare în producerea de ambalaje de uz alimentar. 
 

Punctul de plecare al liniei de sortare SRI pentru hârtie și carton

Pe această linie de sortare au ajuns doar ambalaje rigide de plastic

Pe aceasta doar folii de plastic

Iar aici doar PET-uri incolore

Hala Erreplast de unde PET-urile sortate la SRI intră la procesare

Imagine de detaliu din hala unde PET-urile intră la procesare

Hală complet automatizată

Pe unele linii verificarea umană nu poate fi însă complet eliminată

Fulgi de RIPET incolor

Cele trei tipuri de RIPET: colorat, albastru și incolor

Rezultatele activității SRI pentru anul 2012 ar putea fi cuantificate în diverse moduri, dar principalul rămâne că a sortat deșeuri reciclabile care dacă ar fi ajuns să fie depozitate pe sol ar fi ocupat 840.000 m³, acoperind cu un strat de gunoi înalt de 5m echivalentul a 240 de terenuri de fotbal.

Erreplast a produs în anul 2012 o cantitate de fibre reciclate de poliester care ar fi putut umple 860 de TIR-uri.

Activitatea SRI/Erreplast este importantă din perspectiva României (implicată în mod repetat în importuri de deșeuri, nu întotdeauna legale, din Italia, și în special din Campania și Napoli) nu în ultimul rând și pentru faptul că unul din scopurile declarate ale acestei industrii reciclatoare este să proceseze intern toate deșeurile colectate, fără ca Italia să mai exporte astfel de deșeuri către țări cu economii slab dezvoltate, care nu dispun de tehnologia necesară pentru a le procesa, și unde ar putea deveni periculoase pentru sănătatatea umană.

Desigur că toate aceste activități nu se desfășoară fără bani, sau în pierdere. Cele 48.000 t de deșeuri sortate în anul 2012 de SRI (hârtie și carton, plastic și metal, sticlă) au fost vândute mai departe diverșilor beneficiari cu o sumă totală de circa 6,4 milioane de euro.

www.recuperoimballaggi.it

www.erreplast.com

Vești bune despre vinurile din Campania - o vizită la Villa Raiano

Impresii de la Forumul Greenaccord X (6)

Deși până de curând aveam o părere amestecată despre vinurile italienești, încep să fiu tot mai impresionat de extraordinara varietate și calitate a acestora. Italia este primul producător mondial (în unii ani, pentru că în alții Franța este în frunte), ceea ce înseamnă că acolo există tot felul de vinuri, de la nivelul cel mai de jos până la cel mai de sus. Cu atât de mulți producători, este extrem de dificil să te orientezi în hățișul de nume și etichete. Pentru simplificare, schema pe care o foloseam era relativ simplă. Preferam ce era verificat, adică ce provenea din nord: Toscana, Piemont sau Veneto.

De curând Campania, o regiune din sud, încearcă însă să-și recupereze vechea experiență viti-vinicolă. Regiunea, cu capitala la Napoli, a fost reședința de vară a împăraților romani, și a rămas în conștiința publicului ca destinație de vacanță, cunoscută mai ales pentru coasta amalfitană și insula Capri. Mai e cunoscută și pentru Vezuviu (și orașul Pompeii, acoperit de lavă), pizza, canțonete, și din păcate și pentru mafia napolitană – Camorra, dar cu asta nu se laudă, ci dimpotrivă încearcă să scape de această „tinichea atârnată de coadă”. Dar primele vinuri sunt menționate aici în secolul al VII-lea î.H. Au fost produse de coloniștii greci care au adus cu ei vița de vie din Asia Mică. Dacă până de curând producția locală n-a avut ambiția să depășească granițele regiunii, și nici n-a prea făcut-o, acum lucrurile încep să se schimbe.

Astăzi există în Campania peste o sută de producători de vinuri, în cea mai mare parte grupați în zona deluroasă din jurul orașului Avellino, denumită Irpinia. Din întreaga regiune Campania, numai trei vinuri au dreptul de a purta pe etichetă cea mai înaltă atestare pentru un vin italian, mențiunea Denumire de Origine Controlată și Garantată (DOCG): Taurasi, Greco di Tufo și Fianno di Avellino.

Am avut ocazia să degust nu de mult, la București, câteva vinuri interesante ale unui mare producător din această regiune, Terredora. Am fost de aceea foarte interesat de vizita organizată la un producător mai mic, Villa Raiano, o întreprindere familială care a trecut în anul 1996 de la producția de ulei la cea de vin, mutându-se un pic mai la munte. Actuala cramă, ultramodernă, a acestui producător a fost finalizată în 2009. Ce mi s-a părut cel mai interesant este că strugurii folosiți de Villa Raiano (albi – Greco, Falanghina, Fiano, și roșii – Aglianico) sunt crescuți în sistem organic, ceea ce reduce nevoia de adaos de sulfiți din vin, chiar și pentru vinul alb. Datorită solului vulcanic, precum și climei continentale, toate vinurile de aici au caracter puternic - nivel alcoolic ridicat, dar care nu se simte, acididate ridicată, corp dens. Deși vinurile albe predomină, în opinia mea cele roșii le depășesc ca valoare. Aglianico, deși cotat doar DOC, este excepțional. Prima serie de Taurasi (DOCG), din recolta 2009, care are nevoie de o mai lungă perioadă de maturare, nu a ieșit încă pe piață. Dintre vinurile albe, Greco di Tufo (DOCG) este preferatul meu. Din struguri Fiano din vii vechi de 35 de ani se produce prin metoda champenoise un vin spumat. Din tescovina de la Greco se produce o grappa, despre care aș spune că este cea mai bună pe care am avut ocazia să o degust până acum. Această Greco di Tufo Villa Raiano mi-a schimbat chiar percepția despre grappa, făcându-mă pentru prima dată să o consider un digestiv (sau aperitiv) cu adevărat fin. Vinurile Villa Raiano sunt vândute în principal restaurantelor italiene, numai o mică parte exportându-se.

Arhitectură spectaculoasă în sprijinul unor vinuri de excepție

Tancuri ultramoderne de oțel inoxidabil

Afișul de la intrare - detaliu

Un membru al familiei dă explicații vizitatorilor

Butoaie pentru vinul roșu

A doua fermentație în sticlă - spumant Fiano

Învechire la sticlă - Taurasi 2009
 

Concluzia mea după vizita la Villa Raiano este că vinurile din sud au atins acel nivel de calitate care le face să candideze de la egal la egal cu unele din cele mai bune vinuri din nordul Italiei, adică cu unele din cele mai bune vinuri din lume. De degustat fără ezitare, cu atât mai mult cu cât prețurile sunt destul de prietenoase pentru vinuri de această calitate (valabil și pentru spumant și grappa).

www.villaraiano.com

www.greenaccord.org

O vizită la Basso - fedele nel gusto

Impresii de la Forumul Greenaccord X (5)

O călătorie la Napoli îți reamintește că gastronomia italiană este inseparabilă de uleiul de măsline, un ingredient potrivit la caracatiță, dar și la provola affumicata (un sortiment de brânză afumată tipic pentru Campania, din lapte de bivoliță), și la multe altele...

Al doilea producător mondial de ulei de măsline (după Spania), Italia este și un importator, fiindcă deși produce mult, consumă și mai mult.

Cultivarea măslinului (originar din Asia Mică) în întreg bazinul mediteran se datorează romanilor, care au iubit fără limită uleiul de măsline. Și nu fără motiv. Este un aliment extraordinar de hrănitor, având mai multe calorii decât... ciocolata. Cu un conținut mare de acizi grași monosaturați precum și de antioxidanți (polifenoli), are un important rol în prevenirea bolilor de inimă (nu știu dacă romanii erau conștienți de acest lucru, poate doar empiric). În afară de alimentație, a fost și mai este folosit și în alte scopuri, în special în industria cosmetică și farmaceutică.

Uleiul de măsline cel mai bun este cel extra virgin, extras exclusiv prin presare la rece. În acest fel, uleiul își păstrează în totalitate aroma și gustul, ceea ce îl face ideal pentru asezonarea salatelor și mâncărurilor reci. De notat că extra virgin este o simplă denumire comercială, în acest fel făcându-se diferențierea față de cel doar... virgin, de asemenea extras exclusiv la rece, dar a cărui aciditate este mai ridicată, respectiv îi lipsește ceva din aroma și gustul celui de cea mai bună calitate.

După presarea la rece, uleiurile mai puțin reușite trebuie rafinate pentru a li se elimina defectele (apoi li se adaugă puțin ulei virgin și extra virgin, pentru a le da totuși aroma și gustul autentic).

Cu ajutorul solvenților, din tescovina rămasă se extrage un ultim rând de ulei, care nu are dreptul de a fi denumit ulei de măsline (în italiană se numește di sansa di oliva, iar la noi i se mai spune din turte de măsline).

Diferențele spectaculoase de culoare, consistență, aromă și gust între diversele uleiuri extra virgine mă fac să le degust ca pe vinuri, cu hârtie și creion alături, ca să descriu impresia pe care mi-o lasă, și să mă joc de-a clasificarea lor.

Am aflat lucruri noi despre uleiuri vizitând fabrica Basso, situată pe drumul dinspre Napoli spre Bari, în apropiere de Avellino. Fabrica Basso a fost înființată în anul 1904, și este în continuare o afacere de familie, chiar dacă și-a extins activitatea și pe alte continente. Uleiurile produse de Basso în Italia folosesc fie măsline exclusiv italienești, fie un amestec de măsline grecești, spaniole și italiene (nu mediteraneene, ca alte firme, ceea ce ar fi însemnat și din Africa de Nord sau Asia Mică).

Aici am avut ocazia să gust pentru prima dată un ulei extra virgin monovarietal - Ravece, produs dintr-un vechi soi local de măsline, tipice pentru Irpinia, zona care înconjoară chiar orașul Avellino. Fără discuție, Basso Ravece este printre cele mai bune uleiuri de măsline pe care le-am gustat până acum (probabil că aroma de tomate și ierburi, și gustul foarte picant și ușor amărui al acestui ulei rezonează cu pasiunea mea pentru vinurile roșii tanitate și corpolente – de remarcat că fabrica Basso produce și trei tipuri de vin, tot din struguri locali). Cert este că această fabrică își onorează din plin tradiția pe care și-o revendică, de „păstrătoare a gustului” (fedele nel gusto). 

De notat în același timp modernitatea absolută a noii fabrici Basso, foarte automatizată, beneficiind de multiple sisteme de verificare și control, funcționând exclusiv cu energie electrică produsă de panouri fotovoltaice (solare).

Ca o ultimă observație, se cuvine să notez că prețul la care se vând în Italia uleiurile de măsline sunt mai mici decât cele la care găsim noi aici produse similare.

www.oliobasso.com

www.greenaccord.org

Cum se prepară o pizza la ea acasă

Impresii de la Forumul Greenaccord X (4)

Spectacolul a fost mai bun ca rezultatul, deși nici acesta n-a fost rău. Dar prepararea unei pizza sub ochii clienților, în chiar stilul tradițional al pizzeriilor din sudul Italiei, rămâne un spectacol fascinant. Cu atât mai mult cu cât s-a desfășurat la doi pași de Napoli, loc de naștere al celebrei pizza.

Am mâncat o pizza Margherita la restaurantul pizzerie La Sosta, din Vietri sul Mare. Ce a depunctat-o, în opinia mea, a fost lipsa busuiocului. Acest tip de pizza are în mod tradițional culorile tricolorului italian (roșu – tomate San Marzano, preferabil de pe colinele Vezuviului, alb – mozzarella de bivoliță, specialitate din Campania, și verde – busuioc, plantă aromatică tipic mediteraneană). 

Istoricul pizzei se pierde în negura vremurilor, chiar dacă pizza modernă este considerată o invenție napolitană. Iar pizza Margherita nu numai că nu este o invenție de sărăcie, ci este chiar un fel de mâncare pregătit în onoarea unei regine, cea de la care își trage de altfel și numele. Se spune că un maestru pizzer ar fi pregătit trei feluri de pizza în cinstea ei, dar regina ar fi preferat-o pe cea care avea numai cele trei culori ale tricolorului italian. De aceea sunt importante toate cele trei ingrediente, și niciunul nu poate lipsi.     

Pizza napolitană are aluatul subțire dar fraged (spre deosebire de pizza romană sau siciliană, care sunt mai degrabă crocante). Iar peste toate, un ingredient care nu poate să lipsească - uleiul de măsline extravirgin. Se coace într-un timp foarte scurt, de unu-două minute, într-un cuptor cu lemne, aflat la temperatură foarte înaltă.

www.greenaccord.org

Nașterea unui vas într-un atelier de ceramică

Impresii de la Forumul Greenaccord X (3)

Aflat într-un atelier de ceramică – Solimene – din Vietri sul Mare, în Italia, am privit ceva ce mai văzusem de nenumărate ori și în România, dar care nu încetează să mă fascineze: nașterea unui vas de lut. 

În numai câteva minute, olarul experimentat a transformat un boț de argilă într-un vas frumos. Am atașat o succesiune de imagini care vorbesc de la sine. 

N-am mai stat să văd și cum este ars în cuptor, și apoi pictat. Dar pe străzile din Vietri sul Mare am întâlnit un magazin care expunea pe prag un vas pictat care mi-a dat o idee despre ce va ajunge și vasul crud pe care l-am fotografiat.

www.ceramicasolimene.it

www.greenaccord.org