Duminică seară, într-o sală cu (din păcate) nu mai mult de șase spectatori, am văzut un film care mi-a transmis o enormă stare de bine: Vise în pași de dans (Tanzträume).
M-a făcut să-mi aduc aminte că, la terminarea liceului, și eu doream să fac cinematografie tocmai ca să realizez acest gen de filme documentare, care nu sînt însă cu nimic mai prejos decît cele... așa-zis artistice. Dimpotrivă (de altfel filmul a și fost premiat anul trecut la Festivalul internațional de film de la Berlin).
Regizorii Rainer Hoffman și Anne Linsel au reușit să capteze din plin sufletul unei legende a dansului modern - Pina Bausch (deși ea apare destul de puțin în film).
Acțiunea filmului se petrece la Wuppertal, unde Pina Bausch a avut ideea de a recrea spectacolul de dans modern Kontakthof, pe care-l montase pentru prima dată cu 30 de ani mai devreme. Doar că de această dată ea nu a mai folosit o trupă de dansatori profesioniști, ci adolescenți care în cea mai mare parte nu mai dansaseră niciodată - trasformînd astfel repetițiile și spectacolul într-o adevărată călătorie inițiatică pe ritmurile unei muzici când ritmate (swing, rock'n roll), când pasionale (tango etc., interpretată în limba germană, amintindu-mi oarecum de Cristian Vasile, „regele muzicii ușoare” românești din perioada interbelică).
În cadrul acestei experiențe, prieteni care erau nedespărțiți vor înțelege că există activități pentru care nu sînt la fel de buni, și că din cînd în cînd trebuie să se separe, spre binele lor. O fată slăbuță și destul de nesigură pe ea va deveni solista spectacolului, înțelegînd că frumusețea fizică poate fi și o chestiune de ținută, de postură, de mers etc. Un băiat care joacă baschet și dansează hip-hop va ajunge și el să interpreteze scene ca solist. Două fete care provin din familii care au suferit traume își vor regăsi echilibrul interior. Un băiat timid va ajunge atît de încrezător în el, încît va începe să ia notele cele mai mari tocmai la examenele orale, unde înainte se pierdea cu firea. Iar toți cei 40 de adolescenți, inițial reținuți și inhibați, se vor deschide ca niște flori, vor învăța să se miște, să vorbească, să se atingă, să comunice, să ia contact unul cu altul, să reprezinte un grup omogen în diversitatea sa enormă. Viața acestor adolescenți se va schimba în bine pentru totdeauna.
Acțiunea filmului se petrece la Wuppertal, unde Pina Bausch a avut ideea de a recrea spectacolul de dans modern Kontakthof, pe care-l montase pentru prima dată cu 30 de ani mai devreme. Doar că de această dată ea nu a mai folosit o trupă de dansatori profesioniști, ci adolescenți care în cea mai mare parte nu mai dansaseră niciodată - trasformînd astfel repetițiile și spectacolul într-o adevărată călătorie inițiatică pe ritmurile unei muzici când ritmate (swing, rock'n roll), când pasionale (tango etc., interpretată în limba germană, amintindu-mi oarecum de Cristian Vasile, „regele muzicii ușoare” românești din perioada interbelică).
În cadrul acestei experiențe, prieteni care erau nedespărțiți vor înțelege că există activități pentru care nu sînt la fel de buni, și că din cînd în cînd trebuie să se separe, spre binele lor. O fată slăbuță și destul de nesigură pe ea va deveni solista spectacolului, înțelegînd că frumusețea fizică poate fi și o chestiune de ținută, de postură, de mers etc. Un băiat care joacă baschet și dansează hip-hop va ajunge și el să interpreteze scene ca solist. Două fete care provin din familii care au suferit traume își vor regăsi echilibrul interior. Un băiat timid va ajunge atît de încrezător în el, încît va începe să ia notele cele mai mari tocmai la examenele orale, unde înainte se pierdea cu firea. Iar toți cei 40 de adolescenți, inițial reținuți și inhibați, se vor deschide ca niște flori, vor învăța să se miște, să vorbească, să se atingă, să comunice, să ia contact unul cu altul, să reprezinte un grup omogen în diversitatea sa enormă. Viața acestor adolescenți se va schimba în bine pentru totdeauna.
Această performanță care ține atît de dans, cît mai ales de dezvoltare personală, i se datorează unui personaj cu o aparență extrem de modestă - o femeie slabă care nu-și ascunde vîrsta, care-și poartă părul legat la spate într-o banală coadă de cal, ca o școlăriță, care e încălțată cu pantofi de alergare, și care are mereu la îndemînă un pachet de Camel – Pina Bausch. Acest personaj, practic necunoscut tuturor adolescenților care se decid să intre în acestă aventură, îmi era și mie (aproape la fel de) necunoscut. Deși o remarcasem, acum nouă ani, fără să-i știu însă numele și nici reputația, în scena Café Müller a filmului cult „Vorbește cu ea” (Hable con ella) al lui Pedro Almodovar (cum aș fi putut să nu o remarc - o femeie slabă, de circa 60 de ani, îmbrăcată într-un furou alb, dansînd ca și cum n-ar fi avut articulații, printre mese și scaune, transmițînd un sentiment de uriașă tristețe!). Acum știu că și hipnotizanta coregrafie (Masurca Fogo) din finalul filmului lui Almodovar este tot a ei. De cîte ori am văzut și revăzut această ultimă scenă, și încă nu m-am săturat de ea!
Trandafirii pe care Pina Bausch îi va da fiecăruia dinte tineri la sfîrșitul spectacolului Kontakthof din „Vise în pași de dans”, împreună cu o cîte o scurtă îmbrățișare, reprezintă pentru mine un omagiu adus acestei extraordinare femei și coregrafe, ca și cum ea ar fi cea care ar primi florile și îmbrățișările. Pentru că acest film, acest interviu, reprezintă un adio. Între timp, Pina Bausch ne-a părăsit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu