Maculatură și... tango

E seara târziu. Un început timid de primăvară. Mă întorc de la o lecție de tango. Când ajung la colțul străzii unde locuiesc, văd o Dacia 1300 break, albă, lângă containerele pentru colectarea separată a deșeurilor. Mașina, cu toate cele cinci uși deschise, arată ca o pasăre de pradă. Geme sub încărcătura de maculatură pe care o tot îndeasă în ea un bărbat cu părul și barba albe. Bărbatul face naveta între containerul albastru, de unde scoate hârtia, și mașină. Singurul loc din mașină care nu e ocupat cu hârtii e locul șoferului. Bărbatul îmi aruncă o privire circumspectă când trec pe lângă el. Se convinge că nu reprezint un pericol, după care își vede mai departe de treabă, în timp ce eu îmi văd de drum.

E bine că cineva strânge maculatură, îmi spun în gând în timp ce traversez intersecția. Desigur ca să o valorifice. Dar, de fapt, nu pentru același lucru se află acolo și containerul albastru, mă întreb apoi? Înseamnă că omul acesta scoate hârtia și cartonul din containerul pus de alții, ca să le ia el. De altfel, nici nu m-ar fi privit așa lung, dacă n-ar fi știut că e ceva ilegal sau cel puțin imoral în ce face. Dar după ce a înțeles că n-am treabă cu el, și-a văzut de treabă în continuare, fără grabă, fără să se ascundă sau să se ferească.

Mă gândesc că și fără adăpostul orei târzii și a semi-întunericului de pe stradă s-ar fi simțit destul de protejat. Pentru că cetățenii și autoritățile nu consideră că trebuie să intervină într-un astfel de caz. Oare cum se explică acest lucru? Probabil prin faptul că containerul se află pe domeniul public (considerat, dintr-un reflex greșit, al nimănui). Sau poate că se apreciază că maculatura e lipsită de valoare (oricum, e mai ieftină decât metalul, despre care nici nu se pune problema să fie colectat în sistemul public, fiindcă pentru asta există deja o mulțime de oameni care străbat în permanență străzile, pe jos sau cu mașini). Sau că e ceva cu care nu merită să-ți bați capul. Ori poate pentru că există un grad mare de toleranță, de înțelegere, față de oamenii nevoiași, care strâng maculatură ca să-și câștige existența...

Cum acordurile muzicii argentiniano-uruguyane îmi răsună încă în urechi, îmi aduc aminte de acei cartoneros (numiți așa după principalul tip de deșeu pe care-l strâng – cartonul, chiar dacă de fapt ei strâng cam orice tip de deșeu reciclabil) apăruți în număr mare în Buenos Aires și Montevideo ca rezultat al crizei economice de la începutul anilor 2000. Atâta doar că aceste două capitale sud-americane nu aveau pe atunci (și nu cred că au nici acum) un sistem public de colectare separată a deșeurilor, cum are Bucureștiul – care este, nu-i așa, capitală europeană. Acești reciclatori veneau în jurul orei de închidere a magazinelor, și începeau să sorteze (cu foarte multă grijă și răbdare din câte am văzut) deșeurile, luând tot ce este reciclabil, și lăsând în urma lor doar foarte puțin gunoi. În Buenos Aires, cartoneros utilizau căruțuri mici trase de mână, la Montevideo i-am văzut folosind mai ales șarete trase de cai. O Dacia 1300 break este clar un semn de progres. Bucureștiul pare să facă parte dintr-un club mai select. Sau poate că nu neapărat select, cât mai degrabă profitabil, din moment ce la noi „reciclatorii” individuali nu au altceva de făcut decât să aștepte ca locuitorii din cartiere să colecteze separat hârtia și cartonul în containerele albastre ale firmelor de salubritate, pentru ca apoi să vină ei și să golească aceste containere la adăpostul întunericului... 

București, 22 martie 2011