„Fata cu un dragon tatuat” sau cum transformi un scenariu de „consum” într-un film de „artă”

Nu sunt deloc un fan al filmelor de acțiune, și nici al cinematografelor „comerciale”, așa încât mi-a luat ceva vreme până să mă decid să văd „Fata cu un dragon tatuat” la Pro Cinema. Intuiția (afișul?) mi-a spus însă că merită încercat.

M-am dus la cinematograf aproape fără nici o informație prealabilă despre trilogia lui Stieg Larsson, „Millenium”, care a inspirat filmul. Știam doar că este vorba despre o serie de cărți polițiste de mare succes la public, și... cu multe pagini. Nu știam (aveam să aflu chiar înainte de începerea filmului) că voi vedea un remake nord-american - prima versiune (suedeză) putând fi urmărită pe ecranele noastre anul trecut.

Ajuns la cinematograf, mi-am propus de la început să fac abstracție de mirosul greu de ulei și de valul de spectatori care veneau în sală purtând în brațe porții abundente de popcorn și pahare gigant de răcoritoare... Am răbdat stoic și lungile minute de reclamă de dinainte de film, ca să nu spun nimic despre telefoanele mobile care sunau din câteva în câteva minute, sau care erau controlate și mai des de mulți spectatori, pe care nu-i interesa că lumina puternică a ecranului telefonului îi deranjează pe cei din jurul lor...

Dar a meritat.

Filmul este o mică bijuterie a artei cinematografice. Aș spune că este chiar un exemplu „academic” despre cum un regizor excepțional poate transforma un scenariu „de consum” într-un produs de „artă”.

Mâna regizorului (David Fincher, vezi, între multe altele, excepționalul Se7en sau mai recentul The Social Network) se simte atât de bine încât... practic trece nebăgată în seamă. Totul în film este la locul lui. Se vede că nu s-a făcut nici un fel de rabat la calitate. Actorii sunt aleși perfect pentru rolurile interpretate. Locațiile sunt și ele perfecte. Niciun detaliu nu este trecut cu vederea. Nuditatea, ca și brutalitatea, violența (filmul este interzis minorilor sub 18 ani) sunt în așa fel dozate și alternate cu celelalte scene încât devin (aproape) acceptabile.

În rezumat, am stat până în ultima clipă, până s-a dus și ultima literă a genericului de final.

Un film pe care l-aș revedea oricând, chiar dacă acum îi cunosc deznodământul.

Și o să încerc să aflu mai multe despre Stieg Larssen, poate chiar să citesc ce a scris (nu neapărat trilogia, deși...).