Expoziție de pictură: abstractul ca formă de opoziție la comunism

Galeria 418 din București găzduiește începând din 8 mai cea de-a doua expoziție „Structure & Energy - The Power of Abstraction” - Vincențiu Grigorescu, Romul Nuțiu, Diet Sayler. Expoziția reia dialogul virtual început între cei trei maeștri la aceeași galerie în urmă cu un an, prin prima expoziție cu acest titlu.

Foto Al.-R. Săvulescu

Arta celor trei are în comun faptul că toți au recurs la abstract pentru a-și exprima opoziția față de „realismul socialist” de inspirație sovietică, impus în țara noastră după instaurarea regimului comunist.

Potrivit unuia dintre curatorii expoziției, criticul de artă italian Marzia Ratti, „atât Grigorescu, cât și Sayler, din postura de exilați vor alege să lucreze cu albul și negrul în cheia unei apropieri progresive de esență”.

Grigorescu a trăit din 1972 în exil la Milano, iar Sayler trăiește din 1973 la Nürenberg.

Diet Sayler (centru) la vernisaj - foto Al.-R. Săvulescu

Cel de-al treilea expozant, Romul Nuțiu, este principalul reprezentant al expresionismului abstract românesc. Membru al avangardei artistice a anilor '60, a trăit cea mai mare parte a vieții la Timișoara. A rămas „fidel artei informale până la sfârșitul vieții”, spune Joana Grevers, cea de-a doua curatoare a expoziției.

Joana Grevers este istoric de artă și curator româno-german, director al Galeriei de Artă Contemporană 418 (418 Contemporary Art Gallery), din București. Este membru al Comitetului Consultativ al Colecției Peggy Guggenheim din Veneția, și al Comitetului de Achiziție de Artă Est Europeană a Muzeului Tate din Londra.

Galeria 418 (www.418gallery.com) a fost înființată în anul 2008. Este dedicată artiștilor plastici români contemporani, și promovării acestora în țară și peste hotare.

Expoziția „Structure & Energy II - The Power of Abstraction” va rămâne deschisă până în data de 31 iulie. Poate fi vizitată de luni până vineri între orele 11-19.

Fotogaleria completă a vernisajului se găsește la

https://www.flickr.com/photos/alrsavulescu/sets/72157644253686089/

Cozonac cu stafide și coacăze, cu maia

A sosit și rândul cozonacului. Am scos maiaua din frigider, am hrănit-o cu făină albă de grâu, și când a început să facă bule am pregătit cu ea un aluat clasic de cozonac, cu făină (ecologică) albă de grâu, untul cel mai gras, zahăr nerafinat de trestie, și ouă de țară. După câteva ore începuse să crească. Am adăugat stafidele și coacăzele uscate, am frământat aluatul încă vreo zece minute, după care l-am lăsat la dospit peste noapte, de data aceasta în formă.

A doua zi dimineață am încins cuptorul la circa 200 de grade Celsius, apoi am introdus forma. După douăzeci de minute am redus temperatura la circa 180 de grade Celsius, și am mai lăsat cozonacul douăzeci de minute în cuptor.

A ieșit ce se poate vedea. Forma nu diferă mult de cea a cozonacilor făcuți cu drojdie comercială, dar aroma, consistența și gustul sunt net diferite, cu adevărat mai bune. Aroma e mai plină, consistența mai densă, iar gustul acrișor al maialei se combină perfect cu dulcele zahărului de trestie, dând un rezultat minunat. Golurile din cozonac, semn al activității maialei, sunt și ele ceva mai inegale, cu câteva dintre ele mai mărișoare.

Voi recunoaște aici că neavând timp să hrănesc maiaua de cel puțin două ori, ca să iasă cantitatea care mi-ar fi trebuit, am folosit și puțină drojdie comercială (oricum, mai am un rest de drojdie în frigider, și o voi utiliza jumătate-jumătate cu maiaua până o voi termina).

O a doua mică abatere de la rețetă a fost numărul regulamentar de ouă. Simțind la mână aluatul prea moale (maiaua este totuși cincizeci la sută apă), am redus cantitatea de ouă. Data viitoare trebuie să mă gândesc cum să fac, probabil că ar trebui încercată o maia mai densă, cu mai puțină apă, ca să pot pune ouă mai multe, și să nu trebuiască să sar peste lapte (a treia abatere).

De câte ori fac cozonac îmi amintesc că sunt unii cărora nu le place cozonacul. Cred că n-au avut ocazia să guste unul făcut după rețeta Sandei Marin. Și mai îmi amintesc de cozonacii bunicii. Mamaia făcea niște cozonaci trandafir excepționali. Cu multe, multe ouă (am auzit ceva de o sută de ouă, dar poate am visat, deși rețeta de cozonaci moldovenești are într-adevăr un număr dublu de ouă față de cozonacul obișnuit). Și mai făcea ceva Mamaia. Tapeta oala pe fund și pe pereți cu unt amestecat cu zahăr, cam de două degete. Ieșea o crustă crocantă ce ți se topea în gură.

Pâine de grâu dur cu maia

După pâinea de secară, a venit rândul celei de grâu (de fapt de făină ecologică integrală de grâu dur).

Am scos o porție de maia din frigider, și am hrănit-o cu făină integrală de grâu dur, de același fel cu pâinea care urma să fie pregătită (maiaua este jumătate-jumătate de secară și făină albă de grâu). Am lăsat-o la crescut peste noapte. Dimineață am pregătit aluatul.

Lăsat la dospit la temperatura camerei până aproape și-a dublat volumul, apoi frământat din nou, și lăsat a doua oară la dospit la temperatura camerei, într-o formă dreptunghiulară. A crescut ceva, dar nu foarte mult. Seara, când mi s-a părut că nu mai crește, l-am băgat la cuptor.

A ieșit o pâine aproape la fel de densă cu cea de secară, totuși un pic mai aerată (găurile din pâine sunt cu puțin mai mari, și un pic mai inegale, dar nu așa cum aș fi sperat eu). Desigur că gustul acrișor există, dar este mai puțin pronunțat decât la secară.

Concluzie: pâinea de grâu dur cu maia este o pâine densă, și foarte bună.

N-am pus nici un fel de semințe, ca să văd exact ce gust are natur. Pe viitor, o voi îmbogăți cu diverse semințe. 

PS Experiența următoare: cozonac cu maia.

Prima mea pâine cu maia

Coceam deja de ceva vreme pâine, cozonaci, tarte, plăcinte și altele asemenea, când am avut o revelație. La o milonga, unul dintre cunoscuții mei mi-a dat să gust dintr-o pâine care mi s-a părut senzațională. Mult mai bună decât tot ce făcusem eu până atunci. La dospit folosise maia, nu obișnuita drojdie.

Asta m-a mobilizat, și am făcut și eu maia. Am folosit părți egale de făină ecologică integrală de secară și făină ecologică albă de grâu, după rețeta de aici: http://www.thekitchn.com/how-to-make-your-own-sourdough-starter-cooking-lessons-from-the-kitchn-47337.

Am utilizat un vas cam mic, așa că într-a cincea zi maiaua dăduse puțin pe dinafară.

Am luat jumătate din cantitatea rămasă în vas, și am pus-o într-un borcan (vezi imagine mai jos). 

  

Am hrănit-o și am băgat-o la frigider. O s-o verific peste o săptămână.

Cu cealaltă jumătate, aproximativ 200 de grame, am pus la dospit un aluat de făină ecologică integrală de secară cu făină ecologică albă de grâu în raport de unu la unu, aproximativ după rețeta de aici (mai puțin zahărul și uleiul): http://www.bbc.co.uk/food/recipes/how_to_make_sourdough_08213.

Pâinea care a ieșit se poate vedea mai jos. Este un produs foarte simplu, și în același timp foarte rustic.

Primul lucru pe care l-am observat este că aroma produsă prin acțiunea drojdiilor naturale și lactobacililor este mult mai puternică și mai complexă decât cea obținută cu drojdie comercială. Gustul pâinii este ușor acrișor. Coaja crocantă, iar miezul ușor umed.

În rezumat, sunt încântat de rezultat.

Voi încerca în curând maiaua și la pâini și cozonaci din făină de grâu – albă, integrală, de grâu dur, de spelta. Pentru făină ecologică, o sursă bună ar putea fi aceasta: http://terranatura.ro/.

Despre „meseria” de scriitor

Am auzit de curând pe cineva pe care-l stimez pentru modul său profund de a gândi afirmând că nu există meseria de scriitor. „Poți fi profesor, sau jurnalist sau altceva, și să scrii, dar asta nu te face automat scriitor”. Concluzia părea să fie că dintre toți cei care scriu, doar cei foarte puțini care-și câștigă recunoașterea din partea publicului își merită numele (și renumele) de scriitor.

E drept, nu există facultate care să-ți dea o diplomă de scriitor.

În plus, toți scriem cuvinte, unii mai multe, alții mai puține, de la cele mai fragede vârste. Și nu ne trece prin cap să ne spunem scriitori.

Eu îmi mai fac de lucru (probabil mai mult decât ar trebui) prin bucătărie. Asta nu mă face bucătar. Și îmi place să coc pâine, cozonac, tarte și plăcinte. Ceea ce nu înseamnă că aș fi brutar, patiser, sau plăcintar.

Toate acestea sunt meserii în care oamenii s-au calificat, și mai sunt și slujbe în care își câștigă banii pentru traiul de zi cu zi.

Dar eu chiar îmi câștig existența din scris.

Cu toate acestea, acum ceva vreme, când o revistă mi-a cerut să scriu o scurtă descriere despre mine, mi-am dat seama că nu sunt scriitor. Primul lucru la care m-am gândit a fost facultatea. Am scris așadar „geolog”. Apoi mi-am dat seama cât de irelevant este acest lucru pentru un potențial cititor. Cine mai știe astăzi că Dostoievski - toute proportion gardée - era inginer militar? Apoi, m-am gândit să pun „scriitor și fotograf”, ceea ce, deși descria efectiv ceea ce făceam pentru revistă, suna fals, pentru că în mod evident nu mă încadram în definiția scriitorului, poate nici în cea a fotografului. Într-un târziu, am ajuns la concluzia că, în lipsă de altceva mai bun, tot „jurnalist” (fără să fie nici el prea corect, pentru că nu public zilnic), descria cel mai bine ceea ce făceam pentru revista respectivă.

Desigur că discuția este lungă. Scriitor (sensu lato) ar putea fi și scribul din Egiptul antic, copistul medieval, și, prin extensie, matematicianul care scrie cu cifre, sau muzicianul care scrie cu note (deși pentru acesta există termenul de „compozitor”).

Ideea este totuși că nu e scriitor (sensu stricto) cine vrea, ci cine merită.

Degustare de vinuri Aurelia Vișinescu la Fox Wines – 12 februarie 2014

Pe lista zilei, cinci vinuri. Trei din gama Nomad - Pinot Grigio 2012, Fetească Neagră 2012, Cabernet Sauvignon 2011, și două din gama Artisan - Tămâioasă Românească 2011, și Fetească Neagră 2011.

Caracterul aparte al vinurilor din gama Nomad este dat de o notă de oarecare asprime, poate și de un alcool parcă prea evident. Probabil că aceste vinuri s-ar asocia bine unor mâncăruri, care le-ar mai domoli impetuozitatea tinerească. Cel mai bun din această gamă - Cabernet Sauvignon-ul 2011, culoare frumoasă vișinie, taninat, astringent, alcool (13,5%) aproape perfect integrat. 

Ceva mai mature și complexe, vinurile din gama Artisan.

Feteasca Neagră 2011 mi s-a părut bună, chiar peste cea din recolta anului 2008 (pe cea din 2009 nu am gustat-o, iar în 2010 nu a fost produs). Păstrează ceva din caracterul dur al fratelui mai mic (din gama Nomad), dar are în același timp o culoare mai intensă, o aromă mai subtilă, un corp aproape catifelat, iar alcoolul (14%) este mult mai bine integrat.

Surpriza serii a fost însă Tămâioasa Românească 2012, un vin cu o minunată culoare galben-aurie, și cu o aromă îmbătătoare. Gustul este relativ echilibrat, neegalând însă nivelul excepțional al aromei. Acid, dar parcă nu atât cât ar fi putut fi, și doar cu o mică urmă de dulce, greu decelabilă, lasă parcă un mic gol față de așteptarea enormă pe care o declanșează culoarea și aroma sa. Din toate vinurile degustate astă seară, singurul cu alcoolul (14%) perfect integrat. În ansamblu un foarte bun vin alb de degustare.

Al doilea Murfatlar uitat în pivniță: Traminer 1994

Am deschis astăzi, la Fox Wines, Traminer-ul de Murfatlar din 1994 despre care am scris într-o postare anterioară. Dopul, scurt, în stare impecabilă. Turnat în pahare, vinul avea culoare de coniac, mult mai închisă (presupun) decât cea originală. Corpul era mediu, mai subțire decât m-aș fi așteptat. Aroma, intensă, de strugure stafidit. Gustul, destul de dulce, aducea aminte de vinificarea tipică de Murfatlar de acum douăzeci de ani. Alcoolul (11%) perfect integrat. Un vin care, fără să fie de colecție, s-a maturizat mult mai bine decât m-aș fi așteptat, deși nu cred că a fost gândit să fie păstrat atât la sticlă. Cei care l-au degustat împreună cu mine l-au comparat unii cu Sauternes alții cu Porto, ceea ce cred că este o laudă.