joi, 29 septembrie 2011

„Dansați, dansați, altfel suntem pierduți”


Nu pot spune că Pina lui Wim Wenders a fost chiar o dezamăgire, dar nici nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Sau poate că cer eu prea mult de la Wenders după ce de curând am văzut Tanzträume (Viața în pași de dans), cu aceeși Pina, de doi regizori necunoscuți (necunoscuți mie vreau să spun)?

Să fie din cauză că n-am văzut filmul în 3D, pierzând chiar esențialul (deși mă îndoiesc)? Nici lipsa spectatorilor (circa o duzină de spectatori - e drept, într-o luni seara) n-a fost în măsură să mă incite.

În ansamblu, un film documentar bun, deși fără poveste - spre deosebire de documentarul Tanzträume a cărui poveste este realmente extrem de captivantă (sau poate n-am prins eu povestea lui Wenders?) - cu câteva momente deosebit de emoționate (datorate mai degrabă coregrafiei Pinei sau emoției celor intervievați), dar și cu unele lungimi care m-au făcut să mă foiesc de vreo două ori pe scaun... Imaginea, de la care așteptam minuni, a fost doar corectă, nimic deosebit...

Am apreciat însă enorm ideea regizorului de a folosi limba fiecărui dansator la interviuri (franceză, engleză, germană, japoneză, rusă, diverse feluri de spaniolă, precum și o limbă slavă pe care n-am identificat-o). Acest amănunt n-a fost gratuit, ci a subliniat personalitatea fiecărui dansator – un lucru la care Pina ținea enorm, până acolo încât nu le dădea colaboratorilor decât instrucțiuni lapidare („Fragilitatea este forța ta!”), pe care fiecare trebuia să le interpreteze cum putea (o altă indicație interesantă era să-ți dai frâu liber imaginației, să redevii copil, să reîncepi să faci nebunii).

Mesajul esențial propagat de Pina, dacă am înțeles eu bine, este „Fii tu însuți/însăți!”, un mesaj oarecum surprinzător venind din partea unui director de teatru care nu le spune colaboratorilor ce sau cum să facă, ci și-i alege tocmai în așa fel încât să nu fie nevoită să le spună prea mult.

De altfel, alegerea dansatorilor, destul de interesantă. De toate vârstele, formele și culorile, unii pot fi considerați nepotriviți după standardele clasice, dar nu după ale Pinei. Interesant amestecul de vârste, modul natural în care arată dansatorii, femeile îmbrăcate adesea doar într-un furou, bărbații uneori în costume de stradă, dar... în picioarele goale.

Deși există un fir roșu, conducător în toate coregrafiile Pinei, rezultatul dansului fiecăruia mi s-a părut uneori eterogen (deși acesta poate foarte bine fi și un efect căutat). Singura din trupă care mi s-a părut mereu egală cu ea însăși, și mereu grațioasă, fragilă, delicată în simplitatea sa ostentativă - este chiar Pina, indiferent de epoca în care a fost filmată.

O altă idee fundamentală, dar nu așa evidentă, asupra căruia filmul mi-a atras atenția este că Pina își învăța colaboratorii să se întrebe: Ce căutăm?” - pentru că viața (coregrafia) Pinei este o continuă căutare.

Între multele melodii interesante din film, și una intrepretată de... Maria Tănase.

Coregrafia Pinei devine însă cu adevărat intensă și pe gustul meu atunci când este realizată pe melodioasa muzică hispanică, pe ritmatul și coloratul swing american post-belic și mai ales, da, mai ales pe sentimentalele tango-uri germane de dinainte de război (le ascult și acum în gând, și mi se face pielea de găină)... 

De fapt însă, un singur lucru contează cu adevărat: Pina lui Wenders mă face să o iubesc tot mai mult pe marea dansatoare, coregrafă și pedagogă care a fost Philippina (Pina) Bausch.

Un comentariu:

  1. N-am ajuns inca la "Pina lui Wenders", din pacate. O sa incerc sa-l vad in versiune 3D, asa cum mi-a recomandat prietena mea. Multumesc frumos pentru comentarii. Abia astept sa-mi formez si eu o parere...:-)

    RăspundețiȘtergere