Melancolia - o poveste de iubire, ce altceva?

Am văzut de două ori Melancolia (2011) lui Lars von Trier, și încă nu sunt sigur care este mesajul filmului. Dar este un film ale cărui imagini, și mai ales muzică, mă obsedează.

Ce știu este că, deși e vorba despre o ciocnire între planeta Pământ și planeta Melancolia – subiect tip NASA - nu este deloc vorba despre un film științifico-fantastic.

Prima parte a filmului (Justine) mi-a adus aminte într-un mod frapant de filmul danez Festen (Aniversarea), despre o sărbătoare într-o familie disfuncțională (cu ocazia sărbătoririi patriarhului familiei, unul dintre băieți, oaia neagră a familiei, are curajul să deconspire un secret știut de toți, dar nespus de nimeni - abuzurile pe care patriarhul le făcuse în tinerețe pe rând asupra tuturor copiilor săi).

În această primă parte, Justine pare să dea, fără nici o explicație, cu piciorul la tot ce pare valoros în viața sa (soț, carieră), tocmai când parcă își găsise drumul.

Partea a doua a filmului (Claire, după numele sorei Justinei) are câteva răsturnări de situație, astfel încât tot ceea ce era stabil devine brusc instabil. În esență, mesajul pare să fie că planeta Melancolia distruge Pământul pentru că acesta din urmă este un loc malefic, și pentru că viața pe Pământ (singura planetă locuită, pare să știe Justine...) este malefică. Pare un fel de pedeapsă divină pentru toate abuzurile făcute de viețuitoare și de oameni (vezi diversele tare descrise în prima parte a filmului), care trebuie cu toții distruși.

Interesantă imaginea finală, în care Justine construiește „peștera” despre care se tot vorbește în film, peșteră care arată ca un schelet de wigwam (oare ce simbolizează asta?)...

Interesante și alte imagini pe care nu mi le pot explica, spre exemplu, povestea de dragoste dintre Justine și Melancolia (Justine iese noaptea din casă, și se dezbracă, lăsându-se mângăiată de razele acestei planete, care-i provoacă o plăcere intensă).

În finalul filmului, von Trier evidențiază diferențele de comportament dintre cele două surori. Justine primește cu seninătate (resemnare, răceală?) pedeapsa divină, în timp ce Claire se zbate, încearcă să-și scape copilul (automobilele cu care încearcă să fugă în sat nu pornesc la cheie, la fel ca „Întâlnire de gradul trei”...), plânge, are sentimente profund umane, dar ambele surori (împreună cu copilul) sunt spulberate în același timp de impactul Melancoliei cu Pământul.

Un element filmic interesant este zbaterea continuă a aparatului de filmat. Nu știu ce anume trebuie să semnifice căutarea intenționată a neclarității, după care se revine la claritate – acesta este un alt „mesaj” artistic (o cheie de citire?) rămas nedescifrat de mine...

Muzica lui Wagner (Tristan și Isolda), extrem de intensă.

Poate că muzica să fie una din cheile citirii mesajului? Tema muzicii este poate a celei mai mari povești de dragoste din istorie, în timp ce personajele filmului par să nu reușească deloc să se iubească (sau dacă se iubesc, nu știu să-și transmită acest mesaj)...

Cred însă că trebuie să mai merg cel puțin încă o dată la film, ca să pot începe să-l înțeleg.