Dansul morții, sau Melancolia lui von Trier la a treia vizionare

Am vizionat și a treia oară Melancolia lui von Trier. Am fost emoționat, ce spun, zdruncinat din nou. Și m-am mai lămurit puțin, dar nu mult.

Am decodificat din nou, parcă prea ușor, trimiterile către filmele culte Solaris, Odiseea spațială 2001 și Întâlnire de gradul trei.

Sunt însă aproape sigur acum că aceasta este o capcană întinsă de un regizor hâtru, pentru că, în realitate, filmul nu este deloc, ba chiar deloc despre apocalipsă.

Melancolia este un film despre oameni și sentimentele lor. În primul rând despre dragoste.

Și despre comunicare (sau mai degrabă despre lipsa ei).

În film, ca și în viața de zi cu zi, personajele evoluează, involuează, rămân fidele propriului crez sau se schimbă radical.

Tot ca în viață, există personaje care-și acceptă resemnate soarta (Justine, cu care am empatizat), și altele care se luptă până în ultimul moment împotriva ei (Claire, care m-a emoționat profund, și alături de care am suferit)...

De fapt, este un dans al morții (dar ce altceva este chiar viața?). Acest dans este cel mai bine reprezentat de instrumentul lui Leo, cu care Claire tot măsoară planeta Melancolia– o bucată de sârmă pe un băț pe care să-l sprijini pe piept. Nu-ți trebuie mai mult decât o joacă de copil ca să poți măsura mersul lumii...

PS Dacă tabloul lui Bruegel cel Bătrân Vânătorii în zăpadă este o piesă fundamentală în filmul lui Tarkovski, el rămâne o întrebare încă deschisă pentru mine în filmul lui von Trier (ca și ninsoarea și grindina în plină vară). Dar mai sunt și alte întrebări care au rămas fără răspuns, și la care încep să cred că nici nu este bine să mai caut vreunul. Există lucruri care trebuie lămurite, și altele care sunt perfecte așa cum sunt.