Despre Cortázar, în desene animate

„Povești cu cronopi și glorii” este un film cu totul și cu totul special. A fost alegerea personală a ambasadorului argentinian C. Pérez Paladino pentru a deschide ciclul Cortázar de la Instituto Cervantes de Bucarest - poate fiindcă unul dintre capitolele cărții/filmului se referă la o revoluție provocată de introducerea obligatorie a limbii... române în locul spaniolei? Sau poate pentru că acest film foarte recent (2014) a și început să fie premiat la festivaluri - Havana, Erevan?

Grafica filmului este extrem de diferită de-alungul filmului, fiecare capitol al cărții fiind ilustrat de un alt grafician/pictor prieten de-al lui Julio Cortazar. Unitatea este păstrată însă datorită regiei, animației și muzicii. Interesante referințele cinematografice/fotografice ale regizorului Julio Ludueña (și el prieten cu Cortázar) - cum ar fi „Crucișătorul Potemkin” al lui S. Eisenstein, sau emblematicele imagini foto cu un alt argentinian celebru, Che Guevara.

Un film de la care pleci un alt om, dacă-mi este permis să o parafrazez pe directoarea institutului, R. Moro de Andrés, care în cuvântul său introductiv a spus că „Șotron” (capodopera lui Cortázar) a schimbat-o definitiv. Un cald cuvânt de apreciere și pentru frumoasa și inspirata prezentare făcută de ambasadorul Pérez Paladino marelui scriitor argentinian autoexilat la Paris.

Iohannis: puterea unei scuze

Și totuși, solidaritatea între români, solidaritatea adevărată, dezinteresată, întru democrație, există!

Le sunt recunoscător celor din diaspora, care pe 16 noiembrie 2014 mi-au adus aminte de asta. Am privit și eu, ca mulți alții, cu emoție imaginile din marile capitale ale Europei, cu cozi interminabile de oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale, veniți uneori de la sute de kilometri distanță, pentru a sta răbdători cu orele în frig și ploaie, cu speranța că vor putea vota (imagine altminteri halucinantă în Europa secolului al XXI-lea, deși întrutotul corespunzătoare capacității administrative a actualului Guvern de la București).

N-am mai împărtășit acest sentiment de solidaritate din zilele de după răsturnarea lui Ceaușescu din 1989, când oamenii își zâmbeau unii altora, și reîncepuseră să vorbească cu vă rog și mulțumesc, în ciuda nenumăratelor greutăți cu care se confruntau.

Printre ciudățeniile alegerilor prezidențiale din 2014, este de reținut că Iohannis a câștigat în Dobrogea, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, plus Basarabia (Moldova de peste Prut), ca să nu mai menționez și diaspora, în timp ce Ponta a fost preferat în Muntenia, Oltenia, și Moldova (de până la Prut). Să fie oare această suprapunere aproape perfectă între regiunile istorice și preferința de vot doar o coincidență?

Interesantă intervenția lui M.-R. Ungureanu în limba maghiară, făcută înainte de turul al doilea al alegerilor în sprijinul lui Iohannis. Nu știu să fi existat prea mulți politicieni români care să mai fi avut capacitatea/dorința să se adreseze în maghiară electoratului, de la marele patriot și luptător pentru democrație Iuliu Maniu - toute proportion gardée.

La final, o întrebare pentru mine însumi: a existat un moment când am căpătat certitudinea victoriei lui Iohannis? Și un răspuns: da, am știut că va câștiga atunci când, la prima confruntare televizată, Iohannis a fost singurul care și-a cerut scuze, deși nu greșise cu nimic.

PS Interesantă și paradigma acestor alegeri, foarte diferită de tot ce a existat până acum în România - cu intelectuali de marcă profund implicați (l-aș cita aici doar pe Cărtărescu, dar lista e lungă), și cu variate surse de informare alternative (rețele de socializare, etc.) care au făcut caducă propaganda televiziunilor.

Papaioannou, via Pina

Nu sunt un mare amator de spectacole de balet/dans, așa încât doar ocazional îi privesc pe alții dansând.

De la filmele cu/despre Pina Bausch - care, recunosc, sunt speciale, în primul rând datorită personalității coregrafei germane, dar și datorită realizatorilor filmelor (Rainer Hoffman și Anne Linsel pentru  Tanzträume - 2010, respectiv Wim Wenders pentru Pina - 2011) - n-am mai întâlnit nimic care să mă impresioneze. Până astăzi, când am rămas mut de uimire văzând o scurtă secvență dintr-un spectacol (coincidență, despre Pina) de Dimitris Papaioannou: http://vimeo.com/100021239.

Două materiale de prezentare ale ansamblului operei (de până acum a) acestui mare coregraf/regizor/artist vizual grec (același care a realizat spectacolul inaugural al Olimpiadei din 2004, de la Atena) pot fi văzute la: https://vimeo.com/91063715, respectiv la www.dimitrispapaioannou.com/.

Constantinescu, Ponta, și revista 22

 Am citit cu surprindere lungul text al lui Emil Constantinescu din revista 22 (vezi link mai jos), care laudă sprijinul acordat de Guvernul Ponta victimelor regimului comunist, și mai ales recenta decizie a Guvernului de a dubla indemnizațiile celor persecutați politic. 

Momentul ales nu este deloc întâmplător, și textul lui Constantinescu apare mai degrabă ca un sprijin electoral pentru candidatul PSD la turul al doilea al prezidențialelor, decât ca un gest de normalitate. 

Încă o dată, nu știu ce să cred despre Constantinescu.

Emil Constantinescu, SUSTINERE pentru Victor Ponta. LAUDE pentru FAPTELE lui Ponta in sustinerea ANTICOMUNISMULUI

Ciclul de filme „Luis Buñuel en México” la Institutul Cervantes din București, 21-25 octombrie 2014

Selecția filmelor din ciclul Luis Buñuel en México, derulat între 21-25 octombrie 2014 la Institutul Cervantes din București, cu sprijinul Ambasadei Mexicului, a fost reprezentativă pentru un „altfel” de Buñuel decât cel îndeobște cunoscut - suprarealist, iconoclast, „biciul burgheziei”. De data aceasta a fost vorba despre filme „normale”, chiar burgheze.

El gran calavera (1949) este o comedie bulevardieră adaptată după o piesă de teatru cu spectaculoase răsturnări de situație, filmată cu o perfecțiune de Hollywood, cu un operator spectaculos (Ezequiel Carrasco) și cu un actor principal (Fernando Soler) în mare formă.

Subida al cielo (1951) este o dramă cu inflexiuni fantastice și chiar câteva efecte speciale.

La hija del engaño (1951) este o altă comedie bulevardieră, din nou adaptată după o piesă de teatru, din nou cu Fernando Soler.

La ilusíon viaja en tranvía (1953) este o comedie bazată pe un fapt divers relativ neimportant, dar care, bine povestit, devine palpitant.

Din toate aceste filme nu lipsesc dive răpitoare, bărbați eleganți, bani, jocuri de noroc, băutură, și automobile americane, dar și o constantă critică socială, și învățăminte moralizatoare.

Din păcate, am ratat Nazarín (1958), probabil cel mai interesant film din serie (Premiul internațional la Cannes în 1959).

De remarcat că Los olvidados (1950), cel mai cunoscut (și cel mai controversat) film din perioada mexicană a lui Buñuel (Premiul pentru regie la Cannes în 1951), nu a făcut parte din selecție.

Degustare de vinuri Moșia de la Tohani - Fox Wines, 2 octombrie 2014

Primul meu contact cu vinurile Mosia de la Tohani, la FOX WINES - Vinoteca - Wineshop, pe 3 octombrie.

Vinuri albe Moșia de la Tohani la frapat

O gamă consistentă de vinuri cu tipicitate de soi și cu alcool perfect integrat. Dintre vinurile albe, preferatul meu a fost Cuvée Nicolae 2011 (chiar dacă și cu un mic nivel de zahăr rezidual, deși declarat vin sec) - un cupaj alb-gălbui, aproape onctuos, cu spectaculoase arome florale provenind de la Tămâioasa Românească, dar și cu o aciditate și mineralitate ridicate provenind de la Riesling, Sauvignon Blanc și Fetească Albă.

Gazdele, Mona Oancă și Richard Fox, făcându-și datoria

Dintre vinurile roșii, m-a surprins la propriu Fetească Neagră Apogeum 2011, una din cele mai spectaculoase interpretări ale acestui soi (e adevărat, la un preț pe măsură), un vin rubiniu închis, cu arome puternice de vișină proaspătă, și cu un corp extrem de dens și catifelat.

O fotogalerie a evenimentului este disponibilă la https://flic.kr/s/aHsk4A1Xnf 

Gastronomia moleculară și crearea de sentimente - 27 septembrie 2014

O conferință senzațională la Institutul Francez, în cadrul Sărbătorii gastronomiei: De la "noua bucătărie" la "noua nouă bucătărie" - impactul științei asupra conținutului farfuriilor noastre - de Christophe Lavelle, cercetător la CNRS - Muséum national d'Histoire naturelle, Paris. 

Christophe Lavelle (dreapta) răspunzând întrebărilor publicului, la finalul conferinței

Nici nu știu cum au trecut două ore de prezentare. Datorită talentului pedagogic extraordinar al conferențiarului, mi-am schimbat radical părerea despre gastronomia moleculară. Fizica și chimia explicate așa cum a făcut Lavelle, de pildă începând prin banala fierbere a unui ou, ar putea deveni materii școlare pasionante. 

Apropo, știați care este diferența dintre un ou fiert la 62 și unul fiert la 64 de grade Celsius? Sau știți de ce apare stratul verzui la suprafața gălbenușului la ouăle fierte prea mult timp? 

Lavelle (stânga) continuându-și explicațiile în curtea institutului

În rezumat, gastronomia moleculară ar fi o știință care analizează aspectele științifice ale transformărilor alimentelor până la nivel de moleculă (în timp ce bucătăria moleculară aplică efectiv aceste cuceriri științifice). Astfel, în gastronomia moleculară o maioneză nu este doar un produs culinar, ci o emulsie cu proprietăți specifice, iar un iaurt, la fel, este un gel cu anumite caracteristici care-l deosebesc de lapte, care este un lichid. Am dat aici exemple banale, deși bucătăria moleculară atinge uneori domeniul științifico-fantastic (exemplificat de Lavelle prin imagini extraordinare), utilizând azot lichid, etc. 

În final însă, rostul noii noi bucătării rămâne tot crearea de sentimente, ca și al bucătăriei tradiționale, doar că utilizând cele mai ascunse resurse ale alimentelor, secrete descoperite de fizicieni și de chimiști.

 https://sites.google.com/site/christophelavelle/

Degustare F'autor (și Illustro) la Fox Wines, 25 septembrie 2014

Într-o atmosferă convivială, ca întotdeauna la FOX WINES - Vinoteca - Wineshop, am avut ocazia să iau contact cu gama aproape completă a vinurilor Fautor, din Tigheci, Republica Moldova - în ordinea degustării: Rhein Riesling 2012, Sauvignon Blanc 2012, Traminer 2011, Merlot 2011, și Cabernet Sauvignon 2011.

Impresia generală este că toate aceste vinuri sunt bine făcute, au tipicitate de soi, și se disting de concurență prin mici particularități surprinzătoare. 

Dintre vinurile albe, Sauvignon Blanc-ul iese în evidență printr-o aciditate și mineralitate crescută. 

Dintre cele roșii, Cabernet Sauvignon-ul, intens, și cu un surprinzător post-gust de... capere. 

O calitate generală, alcoolul este bine integrat la toate aceste vinuri de masă cu un bun raport calitate/preț (24 de lei). 

Finalul degustării a venit cu o surpriză, două cupaje baricate dintr-o gamă situată la nivelul următor (inclusiv de preț, 56 de lei): Illustro - Reserva Chardonnay + Sauvignon Blanc + Rhein Riesling 2011, și Reserva Cabernet Sauvignon + Merlot 2009. 

Cupajul Illustro Reserva alb 2011 are o culoare alb-gălbuie cu reflexe aurii, o aromă puternică și complexă, în care se simt taninii din stejar, și un corp dens, ușor onctuos. Alcoolul (13,5%) perfect integrat. Îl apreciez cam la 83 - 84 de puncte. 

Cupajul Illustro Reserva roșu 2009 are o culoare vișiniu închis, o aromă extrem de complexă și de plăcută (cel mai mult mi-a plăcut să simt parfumul vinului în pahar după ce l-am golit), un corp dens și catifelat. Alcoolul (13,5%), de asemenea perfect integrat. Probabil 85-86 de puncte. 

Ambele cupaje Illustro sunt vinuri cu adevărat speciale, de savurat în liniște, alături de prieteni buni.

O lectură instructivă: „Revolta maselor” de José Ortega y Gasset

Acum ceva timp, fata mea, absolvent al unei facultăți de comunicare, mi-a făcut cadou o carte pe care am tot lăsat-o pentru mai târziu, temându-mă că va fi prea grea. Într-un târziu, m-am apucat de ea. A fost poate prima carte de filozofie pe care am citit-o cu reală plăcere. 

Ce-am reținut din „Revolta maselor” - în original „La rebelíon de las masas” (1929) - de José Ortega y Gasset? În principal că omul-masă încearcă să strivească, să uniformizeze, tot ce nu-i seamănă. Dar cine este omul-masă? „Aparține masei orice individ care nu-și atribuie valori – bune sau rele – din motive speciale, ci se simte «ca toată lumea» și totuși nu-i încercat de neliniști, ci dimpotrivă, se simte în largul său când se găsește asemănător cu ceilalți.”

„Este neîndoielnic că împărțirea cea mai radicală care se poate face în sânul umanității este delimitarea a două clase de indivizi: cei care cer mult de la ei înșiși și își îngrămădesc unele peste altele dificultăți și îndatoriri și cei care nu cer nimic deosebit de la ei înșiși, cei pentru care a trăi înseamnă a fi în orice clipă ceea ce sunt deja, fără vreun efort de autoperfecționare, plutind ca niște geamanduri în derivă.”

„Caracteristica momentului este că sufletul mediocru, știindu-se astfel, are cutezanța de a afirma drepturile mediocrității și le impune pretutindeni. După cum se spune în America de Nord, a fi diferit înseamnă a fi indecent. Masa nimicește tot ceea ce nu este după chipul și asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat și de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândește ca toată lumea riscă să fie eliminat.”

„Omul-masă este omul golit în prealabil de propria-i istorie <...> El are doar apetituri, crede că are numai drepturi, și nu și obligații: este omul lipsit de noblețea care obligă – sine nobilitate -, snobul.”

„Acest snobism universal <...> apare atât de evident, de pildă, la muncitorul actual <...>.”

„Dar la rigoare, în fiecare clasă socială se pot descoperi o masă și o minoritate autentică. După cum vom vedea, o caracteristică a timpului nostru este predominanța masei și a vulgului, chiar și în grupurile unde selecția este tradițională. Astfel, în viața intelectuală, care, prin însăși esența sa, cere și presupune calitatea, se constată triumful progresiv al pseudointelectualilor necalificați, incalificabili și descalificați chiar de propria textură a spiritului lor.”

„Noblețea se definește prin exigență, prin obligații, nu prin drepturi. Noblesse oblige. «A trăi după plac înseamnă a trăi ca un plebeu; nobilul aspiră la ordine și la lege» (Goethe)”.

Ortega y Gasset consideră că destinul omului este continuitatea (evoluția, nu revoluția): „Revoluțiile, atât de inconsecvente în graba lor ipocrit generoasă de a proclama noi drepturi, au violat întotdeauna, au călcat în picioare și au distrus dreptul fundamental al omului – atât de fundamental, încât el constituie definiția însăși a substanței sale -, dreptul la continuitate.”

Tot despre continuitate: „Prezentul nu înseamnă altceva decât prezența trecutului și a viitorului, locul în care trecut și viitor trăiesc efectiv.”

„<...> trecutul este prin esența sa revenant. Dacă este respins, el se întoarce, revine iremediabil. De aceea, singura cale autentică de a-l depăși este să nu fie alungat.”

„<...> trecutul este «firescul din om, care revine în galop».”

O observație dură despre revoluții: „În răscoalele cauzate de sărăcie, masele populare caută de obicei pâine, iar mijlocul pe care îl folosesc în general este de a distruge brutăriile”.

Foarte interesante considerațiile sale asupra statului: „La origine, statul constă în amestecul de sânge și de limbi. El reprezintă depășirea oricărei societăți naturale. Este metis și plurilingv.”

„<...> greco-romanul hotărăște să se despartă de câmp, de «natură», de cosmosul geobotanic.”

„<...> Socrate, marele citadin, chintesență a sucului secretat de polis, va spune: «Eu n-am nici o legătură cu copacii de pe câmp: eu nu am de-a face decât cu oamenii din cetate».

„Până la Alexandru cel Mare și, respectiv, Cezar, istoria Greciei și a Romei a constat într-o luptă neîntreruptă între aceste două spații: între cetatea rațională și câmpul vegetal, între jurist și plugar, între ius și rus.”

„Synoikismos înseamnă acordul de a trăi împreună, așadar reunire într-un strict dublu sens fizic și juridic. Dispersiunii vegetale de pe câmp îi urmează concentrarea civilă din oraș.”

„<...> republica, politeia, <...> nu se compune din bărbați și femei, ci din cetățeni.”

În această carte, Ortega y Gasset își exprimă și susținerea pentru ideea de Europa: ”<...> susțin <...> o posibilă, o probabilă unitate statală a Europei.” „<...> pentru aceste popoare denumite europene, a trăi a însemnat întotdeauna – mai ales începând cu secolul al XI-lea, cu Otto al III-lea – a te mișca și a acționa într-un spațiu comun, într-o ambianță comună. <...>. Această conviețuire la grămadă lua fie un aspect pașnic, fie o formă combativă. Războaiele intereuropene au arătat mai mereu un stil ciudat, care le face să semene foarte bine cu certurile familiale. Ele evită anihilarea dușmanului și sunt mai degrabă înfruntări, lupte de emulație, asemenea hârjoanelor dintre flăcăi în mijlocul satului sau aidoma certurilor dintre urmași pentru împărțirea unei moșteniri de familie.”

Cum se leagă tema omului-masă de Europa? Ei bine, tocmai prin liberalism, care „implică o intuiție deosebit de perspicace a ceea ce a fost întotdeauna Europa.

Când Guizot, spre exemplu, opune civilizația europeană tuturor celorlalte, remarcând că în Europa nu au triumfat niciodată, într-o formă absolută, nici un principiu, nici o idee, nici un grup sau o clasă și că acestui lucru i se datorește dezvoltarea permanentă și caracterul ei progresiv, nu putem să nu ciulim bine urechile.”

„<...> libertatea și pluralismul sunt două lucruri reciproce și <...> amândouă constituie esența permanentă a Europei.”

O idee interesantă (și actuală) se desprinde din „Epilog pentru englezi”: pacifismul nu garantează pacea.

Am lăsat de o parte multe alte idei și citate interesante, pentru că altfel ar fi însemnat să citez practic întreaga carte.

Erudiția lui Ortega y Gasset este naturală, expusă într-un limbaj simplu, ușor de înțeles chiar și de un cititor de ziare (de altfel diversele capitole ale cărții au fost publicate în foileton în cotidianul El Sol înainte de fi reunite în volum), chiar dacă autorul nu crede necesar să traducă citatele în latină, franceză, italiană sau portugheză (de notat că în text există și o mențiune la daci, printre celelalte popoare care au adoptat limba latină, și ai căror urmași vorbesc astăzi limbi romanice).

Nu pot încheia altfel decât spunând că felul direct, clar, dar în același timp puternic argumentat în care Ortega y Gasset își expune ideile îl plasează pe acesta chiar în categoria acelei minorități intelectuale care se află permanent sub presiunea masei.

Premieră - Cripta, în prezența lui S. Riaboukine

Un lungmetraj în regia lui Cornel Gheorghiță (al doilea său film, pe primul nu l-am văzut). Un film cu final deschis, în care pe măsură ce suspansul crește, apar și întrebările. Dacă am înțeles eu bine filmul, răul și binele sunt destul de amestecate, deși punctul de plecare este clasicul om de afaceri străin, lipsit de scrupule, venit să facă bani într-o zonă săracă din România.

Serge Riaboukine joacă rolul principal. Un alt rol important îl joacă locația, Băile Herculane, acum aproximativ un secol și jumătate "cea mai frumoasă stațiune de pe continent"- dixit Franz Joseph, pe atunci proaspăt împărat - ajunsă astăzi o ruină (mă refer la centrul istoric, desigur). Și altul este personajul colectiv, localnicii, a căror moralitate se dovedește chiar mai pervertită de sărăcie decât a fost pervertită de bogăție moralitatea antreprenorului francez.   

Prezența lui Riaboukine între spectatori la sfârșitul filmului a fost o plăcută surpriză. Este un om cald și prietenos, care are multe de povestit. Mulțumiri organizatorilor proiecției de la Cinema Elvira Popescu!

Pe alocuri imaginea filmului este foarte bună, ca și muzica de altfel.

În ansamblu, un film interesant, care merită văzut. De remarcat în primul rând abilitatea regizorului de a crea acea atmosferă de anxietate care dă autenticitate filmului.            

http://www.cinemagia.ro/trailer/cripta-10701/

PS Mi-a făcut plăcere să-l văd în film (chiar dacă doar într-un rol scurtissim, dintr-o secvență felliniană) și pe colegul meu Șerban Țupa.

Vinurile albe Terra Natura - o gamă consistentă, cu un vârf în Sauvignon Blanc și Muscat Ottonel

Am terminat de testat gama de vinuri albe Terra Natura (DOC-CMD Banat).

Preferatele mele sunt Sauvignon Blanc-ului 2012 - un vin cu o intensă aromă herbală, proaspăt și crocant, la egalitate cu Muscat Ottonel-ul 2013 - o interpretare mai neortodoxă, surprinzătoare, sec, a acestui soi foarte aromatic.

Urmează Riesling-ul 2011, cu arome de lime și piersici, și cu un post-gust interesant, ușor pământos.

Lista se încheie cu Pinot Gris-ul 2013, la care aroma de lime și ierburi mi s-a părut puțin mascată de o aromă mai grea, ca de petrol.

Întreaga gamă este consistentă, poate chiar prea uniformă din punct de vedere al culorii – galben deschis, ușor verzui, ca și al corpolenței - mică spre medie indiferent de soi. De asemenea, ca stil de vinificare - sec. Gust echilibrat. Aciditatea și mineralitatea se fac simțite, dar fără nimic spectaculos. De notat că la toate vinurile alcoolul este perfect integrat (chiar și când nivelul atinge 13%).

În concluzie, o gamă de vinuri ecologice cu tipicitate de soi, din care cel puțin Sauvignon Blanc-ul și Muscat Ottonel-ul pot fi îndelung savurate, preferabil la o discuție cu prietenii, cu sau fără o bucată de brânză fină maturată, sau o tartă cu fructe de sezon. De notat raportul calitate/preț imbatabil - toate vinurile la sticlă de 750 ml costă 18,50 lei, transportul fiind gratuit la comenzi de peste 100 de lei.

După ce am parcurs toată gama vinurilor roșii, ca și a celor albe de la Terra Natura, nu-mi mai rămâne de testat decât cel rosé, ceea ce sper să se întâmple foarte curând.

Un vin alb, vechi de peste douăzeci de ani – probabil un Muscat Ottonel de Murfatlar

Se mai poate bea acest vin alb, fără etichetă, care a stat în pivniță douăzeci, poate chiar treizeci de ani? Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o de Sf. Alexandru anul acesta, privind una din sticlele primite cadou din partea mătușii mele de la Constanța.

Urmele de mucegai de pe plasticul care acoperea dopul păreau să sugereze o problemă, dar limpezimea lichidului văzut prin pereții verzi ai sticlei părea să spună contrariul. Nu exista decât un singur mijloc de a afla: sticla trebuia destupată.

Am căutat un partener de degustare interesat de această experiență, pentru că deși astfel de vinuri vechi sunt rare, în trecut am avut surpriza să fiu refuzat atunci când am mai făcut astfel de oferte de degustare unor amatori de vin.

Deși scos cu cea mai mare grijă de un expert, dopul s-a rupt în două, lăsând și alte câteva fragmente mai mici, care au căzut în sticlă.

Turnat în pahare, vinul altădată probabil galben-pai, arăta acum ca un coniac. Aromă intens fructată. Corp mediu, catifelat, gust dulce. Presupun că este vorba de un Muscat Ottonel (micile resturi de etichetă complet putrezite nu dădeau nici un indiciu, nici despre soi, nici despre an sau despre producător), probabil un Murfatlar de la începutul anilor 1990 (ca majoritatea vinurilor din pivnița unchiului meu). Un vin care nu a fost gândit să îmbătrânească la sticlă, dar care a reușit să o facă într-un mod meritoriu. Probabil că zahărul remanent (o constantă la vinurile românești până nu demult) l-a ajutat să supraviețuiască (desigur, și pivnița, și poziția orizontală, nemișcată).

Oxidarea dusă la extrem îl face să semene cu un Madera, Porto, sau Jeres, evident fără alcoolul acestora, nefiind vorba despre un vin fortificat.

În ansamblu, bine răcit, s-a dovedit a fi un excelent vin de aperitiv. Am crezut că-mi va rămâne puțin pentru gătit, dar încet-încet l-am băut pe tot. Poate data viitoare.

Fetească Neagră 2013 Terra Natura – un vin tânăr care promite mult

Feteasca Neagră 2013 (DOC-CMD Banat) promite să devină cel mai bun vin roșu din gama de la Terra Natura. Este un adevărat vin sec (o reușită pentru Feteasca Neagră, soi de struguri din care mulți alți producători nu reușesc să obțină decât vinuri demiseci, sau la limita dintre demisec și sec), ecologic (ca toate vinurile Terra Natura), cu o culoare roșu închis cu tente rubinii, cu un corp dens și mătăsos, cu tanini bine controlați, și cu alcool (13%) perfect integrat. O descriere care ar corespunde unui vin de înaltă clasă, dacă n-ar exista și un neajuns: aroma prea intensă, prea aspră, în contradicție cu echilibrul aproape perfect al tuturor celorlalte caracteristici. O aerare mai lungă (atipică însă pentru un vin atât de tânăr) mai domolește din impetuozitatea aromei. Mă aștept însă ca, pe măsură ce vinul se va liniști și se va maturiza, și această asprime să se niveleze. Dacă va fi așa, Feteasca neagră va detrona Cabernet Sauvignon-ul din preferințele mele de la Terra Natura. Noul preț (cu transport inclus la comenzi de peste 100 de lei) este de 18,50 lei pentru sticla de 750 ml, ceea ce continuă să recomande vinurile Terra Natura ca având unul din cele mai bune raporturi calitate/preț dintre toate vinurile (de bună calitate) comercializate în România.

Pulpă sau spată?

Pulpă sau spată la tavă? Eu zic că spată.

Pulpă (stânga) și spată (dreapta) de vită la tavă (Foto: Al.-R. Săvulescu)

Nu numai culoarea, ci și aroma și gustul sunt ce trebuie. Iar de consistență, ce să spun, practic ți se topește în gură.

De notat că ambele bucăți au beneficiat de același tratament. Le-am presărat cu sare grunjoasă și piper proaspăt măcinat, apoi le-am rumenit ușor în unt pe toate părțile, după care le-am ținut circa o oră la cuptor, la focul cel mai mic. În tavă n-am adăugat decât câțiva căței de usturoi.

E clar că tăietura e fundamentală (pulpa rămâne de folosit pe viitor doar la mâncăruri).

Oricum, după multe zeci de ani, mă declar mulțumit că se găsește din nou vită românească de calitate în magazine (desigur, atât de românească pe cât poate fi un Black Angus).

Două vinuri la un raport calitate/preț excepțional: Cabernet Sauvignon și Merlot Terra Natura 2012

De mai mulți ani sunt un fan al cerealelor ecologice produse de Terra Natura (fermă înființată în anul 1995 de doi frați elvețieni, la Jamu Mare, în județul Timiș). Le-am găsit mai întâi la un magazin specializat (Bio Food Revolution), care între timp s-a închis, apoi le-am regăsit, și comandat, online. Am aflat de pe website că Terra Natura produce și vinuri, dar am fost mai retincent, mai ales că nu sunt sută la sută convins de calitatea vinurilor ecologice.

De curând mi-am luat inima în dinți și am testat însă toate vinurile roșii de la Terra Natura. În această ordine: Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Merlot.

Pinot Noir-ul a fost primul, poate din curiozitate, sau poate pentru că oricum n-aveam mari așteptări de la un Pinot Noir românesc. De altfel, singura reușită românească cu acest strugure o reprezintă, după părerea mea, cele două Pinot Noir-uri produse de Domeniile Franco-Române. Calitatea acestor vinuri este comparabilă cu a Pinot Noir-urilor burgunde, probabil cele mai bune vinuri din lume, ceea ce era și de așteptat, având în vedere că vinificatorul lor este chiar un francez din Burgundia. Prețurile nu sunt atât de ridicate ca ale vinurilor burgunde, dar sunt totuși considerabil peste medie, mai ales varianta Terre Précieuse. De notat că vinurile de la Domeniile Franco-Române sunt ecologice (singurele vinuri ecologice românești pe care le cunoșteam până la Terra Natura).

Dar să revin la Terra Natura. Spre surpriza mea, Pinot Noir-ul 2012 Terra Natura este mai bun decât m-aș fi putut aștepta de la un vin de 14,50 lei (acesta este prețul de pe website al acestui vin la sticlă de 750ml, fără transport). Are tipicitate de soi, culoare roșu deschis, de cireașă, ușor transparent, aromă de cireșe și must proaspăt strivit, corp subțire spre mediu. Problema apare la gust, care este ușor confuz, lucru care însă se întâmplă relativ frecvent la vinurile tinere din acest soi. În ansamblu, o încercare nu lipsită de merite, dar nici memorabilă. O sticlă-două merită încercate peste o vreme, pentru a vedea cum au evoluat – poate se vor schimba în bine.

Cabernet Sauvignon-ul 2012 Terra Natura este în schimb absolut spectaculos chiar de acum, deși se spune că are un mare potențial de învechire. Are tipicitate bine evidențiată - culoare superbă, vișiniu închisă, aromă de vișine, corp mediu, alcool puternic dar perfect integrat. În rezumat, un tânăr vin superb, la un raport calitate/preț imbatabil. A acompaniat perfect o lipie cu telemea de capră, dar este suficient de bun pentru a putea fi degustat și fără mâncare.

Credeam că după un vin atât de bun, orice altceva mă va dezamăgi. Ei bine, Merlot-ul 2012 Terra Natura este la rândul lui extrem de interesant. Din nou, tipicitate bine evidențiată, culoare vișinie ușor transparentă, aromă proaspătă de struguri, corp subțire spre mediu, și, ceea ce mi s-a părut cel mai interesant, pișcă la limbă – practic l-am simțit ca pe un frizzante. Sunt curios dacă toate sticlele sunt la fel. Perfect pentru a acompania brânzeturi moi gen camembert, dar bun și de degustat de unul singur.

Urmare a testului, m-am decis. Îmi voi face un stoc de Cabernet Sauvignon și Merlot Terra Natura. Subliniez încă o dată prețul foarte bun, chiar unic pentru România, la această calitate. Sigur că există vinuri de calitate comparabilă la prețuri similare sau chiar mai mici în Republica Moldova, Spania sau Argentina, dar nu în România, sau cel puțin nu le cunosc eu...

Ce este însă perfectibil este aspectul grafic. Eticheta de pe sticlele Terra Natura este în opinia mea sub nivelul vinurilor, ceea ce este păcat.

Vinurile se regăsesc și la sticle mai mici, de 375ml, ceea ce probabil reprezintă o alegere inteligentă pentru restaurante și baruri, precum și la cutii de 5l (bag in box), decizie de marketing pe care prefer să nu o comentez.

Terra Natura are și o gamă de vinuri albe, precum și un rosé, despre care nu pot spune încă nimic, pentru că nu le-am degustat.

www.terranatura.ro

O dată cu bordurile de granit ni se sfărâmă și istoria

Astăzi, în fața fostului magazin Romarta Copiilor, vizavi de Cercul Militar Central, pe Calea Victoriei, un utilaj auto uriaș cu un pickhammer mușca brutal din trotuar.

O secvență cu care m-am obișnuit din 1990 încoace, fără ca asta să însemne că acum pot merge pe trotuare cât de cât mai bune, ci doar mai noi.

Ca și cum asta n-ar fi fost însă suficient, după ce scotea bordurile din locul lor, muncitorul de la volan își dirija toată forța masivului utilaj împotriva acestor blocuri de granit, care se lăsau însă greu sfărâmate.

Aceste dreptunghiuri masive de granit, sculptate de meșteri pietrari în cariere cu dalta sub ploaie, vânt sau soare ar fi trebuit să fie nemuritoare. Am văzut dale de peste două mii de ani rămase de la romani într-atâtea orașe din Europa. De ce trebuie ele să fie făcute bucăți, cu mare cheltuială de timp și energie, tocmai la București, capitala uneia dintre cele mai sărace țări de pe continent, și locul de unde dispar mereu vestigii centenare, pentru a fi înlocuite de prefabricate ieftine, care se vor măcina în cel mult câțiva ani (asta dacă vor trece peste iarna următoare)?  

Încă o barbarie de care nu pot fi mândru. Oare cine sunt concitadinii mei, cine sunt cei care comandă astfel de lucruri, cine sunt cei care le duc la îndeplinire pentru un pumn de arginți? Oare chiar nu putem face nimic să-i împiedicăm să sfarme mărunt și puținul de istorie care ne-a mai rămas?     

    

Expoziție de pictură: abstractul ca formă de opoziție la comunism

Galeria 418 din București găzduiește începând din 8 mai cea de-a doua expoziție „Structure & Energy - The Power of Abstraction” - Vincențiu Grigorescu, Romul Nuțiu, Diet Sayler. Expoziția reia dialogul virtual început între cei trei maeștri la aceeași galerie în urmă cu un an, prin prima expoziție cu acest titlu.

Foto Al.-R. Săvulescu

Arta celor trei are în comun faptul că toți au recurs la abstract pentru a-și exprima opoziția față de „realismul socialist” de inspirație sovietică, impus în țara noastră după instaurarea regimului comunist.

Potrivit unuia dintre curatorii expoziției, criticul de artă italian Marzia Ratti, „atât Grigorescu, cât și Sayler, din postura de exilați vor alege să lucreze cu albul și negrul în cheia unei apropieri progresive de esență”.

Grigorescu a trăit din 1972 în exil la Milano, iar Sayler trăiește din 1973 la Nürenberg.

Diet Sayler (centru) la vernisaj - foto Al.-R. Săvulescu

Cel de-al treilea expozant, Romul Nuțiu, este principalul reprezentant al expresionismului abstract românesc. Membru al avangardei artistice a anilor '60, a trăit cea mai mare parte a vieții la Timișoara. A rămas „fidel artei informale până la sfârșitul vieții”, spune Joana Grevers, cea de-a doua curatoare a expoziției.

Joana Grevers este istoric de artă și curator româno-german, director al Galeriei de Artă Contemporană 418 (418 Contemporary Art Gallery), din București. Este membru al Comitetului Consultativ al Colecției Peggy Guggenheim din Veneția, și al Comitetului de Achiziție de Artă Est Europeană a Muzeului Tate din Londra.

Galeria 418 (www.418gallery.com) a fost înființată în anul 2008. Este dedicată artiștilor plastici români contemporani, și promovării acestora în țară și peste hotare.

Expoziția „Structure & Energy II - The Power of Abstraction” va rămâne deschisă până în data de 31 iulie. Poate fi vizitată de luni până vineri între orele 11-19.

Fotogaleria completă a vernisajului se găsește la

https://www.flickr.com/photos/alrsavulescu/sets/72157644253686089/

Cozonac cu stafide și coacăze, cu maia

A sosit și rândul cozonacului. Am scos maiaua din frigider, am hrănit-o cu făină albă de grâu, și când a început să facă bule am pregătit cu ea un aluat clasic de cozonac, cu făină (ecologică) albă de grâu, untul cel mai gras, zahăr nerafinat de trestie, și ouă de țară. După câteva ore începuse să crească. Am adăugat stafidele și coacăzele uscate, am frământat aluatul încă vreo zece minute, după care l-am lăsat la dospit peste noapte, de data aceasta în formă.

A doua zi dimineață am încins cuptorul la circa 200 de grade Celsius, apoi am introdus forma. După douăzeci de minute am redus temperatura la circa 180 de grade Celsius, și am mai lăsat cozonacul douăzeci de minute în cuptor.

A ieșit ce se poate vedea. Forma nu diferă mult de cea a cozonacilor făcuți cu drojdie comercială, dar aroma, consistența și gustul sunt net diferite, cu adevărat mai bune. Aroma e mai plină, consistența mai densă, iar gustul acrișor al maialei se combină perfect cu dulcele zahărului de trestie, dând un rezultat minunat. Golurile din cozonac, semn al activității maialei, sunt și ele ceva mai inegale, cu câteva dintre ele mai mărișoare.

Voi recunoaște aici că neavând timp să hrănesc maiaua de cel puțin două ori, ca să iasă cantitatea care mi-ar fi trebuit, am folosit și puțină drojdie comercială (oricum, mai am un rest de drojdie în frigider, și o voi utiliza jumătate-jumătate cu maiaua până o voi termina).

O a doua mică abatere de la rețetă a fost numărul regulamentar de ouă. Simțind la mână aluatul prea moale (maiaua este totuși cincizeci la sută apă), am redus cantitatea de ouă. Data viitoare trebuie să mă gândesc cum să fac, probabil că ar trebui încercată o maia mai densă, cu mai puțină apă, ca să pot pune ouă mai multe, și să nu trebuiască să sar peste lapte (a treia abatere).

De câte ori fac cozonac îmi amintesc că sunt unii cărora nu le place cozonacul. Cred că n-au avut ocazia să guste unul făcut după rețeta Sandei Marin. Și mai îmi amintesc de cozonacii bunicii. Mamaia făcea niște cozonaci trandafir excepționali. Cu multe, multe ouă (am auzit ceva de o sută de ouă, dar poate am visat, deși rețeta de cozonaci moldovenești are într-adevăr un număr dublu de ouă față de cozonacul obișnuit). Și mai făcea ceva Mamaia. Tapeta oala pe fund și pe pereți cu unt amestecat cu zahăr, cam de două degete. Ieșea o crustă crocantă ce ți se topea în gură.

Pâine de grâu dur cu maia

După pâinea de secară, a venit rândul celei de grâu (de fapt de făină ecologică integrală de grâu dur).

Am scos o porție de maia din frigider, și am hrănit-o cu făină integrală de grâu dur, de același fel cu pâinea care urma să fie pregătită (maiaua este jumătate-jumătate de secară și făină albă de grâu). Am lăsat-o la crescut peste noapte. Dimineață am pregătit aluatul.

Lăsat la dospit la temperatura camerei până aproape și-a dublat volumul, apoi frământat din nou, și lăsat a doua oară la dospit la temperatura camerei, într-o formă dreptunghiulară. A crescut ceva, dar nu foarte mult. Seara, când mi s-a părut că nu mai crește, l-am băgat la cuptor.

A ieșit o pâine aproape la fel de densă cu cea de secară, totuși un pic mai aerată (găurile din pâine sunt cu puțin mai mari, și un pic mai inegale, dar nu așa cum aș fi sperat eu). Desigur că gustul acrișor există, dar este mai puțin pronunțat decât la secară.

Concluzie: pâinea de grâu dur cu maia este o pâine densă, și foarte bună.

N-am pus nici un fel de semințe, ca să văd exact ce gust are natur. Pe viitor, o voi îmbogăți cu diverse semințe. 

PS Experiența următoare: cozonac cu maia.

Prima mea pâine cu maia

Coceam deja de ceva vreme pâine, cozonaci, tarte, plăcinte și altele asemenea, când am avut o revelație. La o milonga, unul dintre cunoscuții mei mi-a dat să gust dintr-o pâine care mi s-a părut senzațională. Mult mai bună decât tot ce făcusem eu până atunci. La dospit folosise maia, nu obișnuita drojdie.

Asta m-a mobilizat, și am făcut și eu maia. Am folosit părți egale de făină ecologică integrală de secară și făină ecologică albă de grâu, după rețeta de aici: http://www.thekitchn.com/how-to-make-your-own-sourdough-starter-cooking-lessons-from-the-kitchn-47337.

Am utilizat un vas cam mic, așa că într-a cincea zi maiaua dăduse puțin pe dinafară.

Am luat jumătate din cantitatea rămasă în vas, și am pus-o într-un borcan (vezi imagine mai jos). 

  

Am hrănit-o și am băgat-o la frigider. O s-o verific peste o săptămână.

Cu cealaltă jumătate, aproximativ 200 de grame, am pus la dospit un aluat de făină ecologică integrală de secară cu făină ecologică albă de grâu în raport de unu la unu, aproximativ după rețeta de aici (mai puțin zahărul și uleiul): http://www.bbc.co.uk/food/recipes/how_to_make_sourdough_08213.

Pâinea care a ieșit se poate vedea mai jos. Este un produs foarte simplu, și în același timp foarte rustic.

Primul lucru pe care l-am observat este că aroma produsă prin acțiunea drojdiilor naturale și lactobacililor este mult mai puternică și mai complexă decât cea obținută cu drojdie comercială. Gustul pâinii este ușor acrișor. Coaja crocantă, iar miezul ușor umed.

În rezumat, sunt încântat de rezultat.

Voi încerca în curând maiaua și la pâini și cozonaci din făină de grâu – albă, integrală, de grâu dur, de spelta. Pentru făină ecologică, o sursă bună ar putea fi aceasta: http://terranatura.ro/.

Despre „meseria” de scriitor

Am auzit de curând pe cineva pe care-l stimez pentru modul său profund de a gândi afirmând că nu există meseria de scriitor. „Poți fi profesor, sau jurnalist sau altceva, și să scrii, dar asta nu te face automat scriitor”. Concluzia părea să fie că dintre toți cei care scriu, doar cei foarte puțini care-și câștigă recunoașterea din partea publicului își merită numele (și renumele) de scriitor.

E drept, nu există facultate care să-ți dea o diplomă de scriitor.

În plus, toți scriem cuvinte, unii mai multe, alții mai puține, de la cele mai fragede vârste. Și nu ne trece prin cap să ne spunem scriitori.

Eu îmi mai fac de lucru (probabil mai mult decât ar trebui) prin bucătărie. Asta nu mă face bucătar. Și îmi place să coc pâine, cozonac, tarte și plăcinte. Ceea ce nu înseamnă că aș fi brutar, patiser, sau plăcintar.

Toate acestea sunt meserii în care oamenii s-au calificat, și mai sunt și slujbe în care își câștigă banii pentru traiul de zi cu zi.

Dar eu chiar îmi câștig existența din scris.

Cu toate acestea, acum ceva vreme, când o revistă mi-a cerut să scriu o scurtă descriere despre mine, mi-am dat seama că nu sunt scriitor. Primul lucru la care m-am gândit a fost facultatea. Am scris așadar „geolog”. Apoi mi-am dat seama cât de irelevant este acest lucru pentru un potențial cititor. Cine mai știe astăzi că Dostoievski - toute proportion gardée - era inginer militar? Apoi, m-am gândit să pun „scriitor și fotograf”, ceea ce, deși descria efectiv ceea ce făceam pentru revistă, suna fals, pentru că în mod evident nu mă încadram în definiția scriitorului, poate nici în cea a fotografului. Într-un târziu, am ajuns la concluzia că, în lipsă de altceva mai bun, tot „jurnalist” (fără să fie nici el prea corect, pentru că nu public zilnic), descria cel mai bine ceea ce făceam pentru revista respectivă.

Desigur că discuția este lungă. Scriitor (sensu lato) ar putea fi și scribul din Egiptul antic, copistul medieval, și, prin extensie, matematicianul care scrie cu cifre, sau muzicianul care scrie cu note (deși pentru acesta există termenul de „compozitor”).

Ideea este totuși că nu e scriitor (sensu stricto) cine vrea, ci cine merită.

Degustare de vinuri Aurelia Vișinescu la Fox Wines – 12 februarie 2014

Pe lista zilei, cinci vinuri. Trei din gama Nomad - Pinot Grigio 2012, Fetească Neagră 2012, Cabernet Sauvignon 2011, și două din gama Artisan - Tămâioasă Românească 2011, și Fetească Neagră 2011.

Caracterul aparte al vinurilor din gama Nomad este dat de o notă de oarecare asprime, poate și de un alcool parcă prea evident. Probabil că aceste vinuri s-ar asocia bine unor mâncăruri, care le-ar mai domoli impetuozitatea tinerească. Cel mai bun din această gamă - Cabernet Sauvignon-ul 2011, culoare frumoasă vișinie, taninat, astringent, alcool (13,5%) aproape perfect integrat. 

Ceva mai mature și complexe, vinurile din gama Artisan.

Feteasca Neagră 2011 mi s-a părut bună, chiar peste cea din recolta anului 2008 (pe cea din 2009 nu am gustat-o, iar în 2010 nu a fost produs). Păstrează ceva din caracterul dur al fratelui mai mic (din gama Nomad), dar are în același timp o culoare mai intensă, o aromă mai subtilă, un corp aproape catifelat, iar alcoolul (14%) este mult mai bine integrat.

Surpriza serii a fost însă Tămâioasa Românească 2012, un vin cu o minunată culoare galben-aurie, și cu o aromă îmbătătoare. Gustul este relativ echilibrat, neegalând însă nivelul excepțional al aromei. Acid, dar parcă nu atât cât ar fi putut fi, și doar cu o mică urmă de dulce, greu decelabilă, lasă parcă un mic gol față de așteptarea enormă pe care o declanșează culoarea și aroma sa. Din toate vinurile degustate astă seară, singurul cu alcoolul (14%) perfect integrat. În ansamblu un foarte bun vin alb de degustare.